păcătuim atunci când

  păcătuim atunci când:

– deznădăjduim;

– cârtim;

– hulim împotriva Lui, spunând că, după părerea noastră, ne-a dat „o cruce prea grea” și că „ne-a nedreptățit, dându-ne o cruce prea mare”

 "Faceți-vă regulă să nu întreprindeți nimic când aveți duhul tulburat, nici măcar să vorbiți. Oricât de cuviincioasă ar fi izbucnirea și oricât de drept v-ar părea ceea ce vreți să spuneți sau să faceți în acel moment, totuși, în această vreme sufletul nu poate respecta măsura cuvenită, cu atât mai puțin curățenia, căci această stare este, de felul său, întotdeauna amestecată cu părerea de sine. Dumnezeu să vă ajute!"

 Odată, năvălind turcii asupra satelor şi mănăstirilor din ţinutul Neamţ, s-au umplut codrii de săteni şi de călugări. Atunci au ajuns câteva călugăriţe şi la chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis fericita: 
‒ Rămâneţi voi în chilia mea, căci eu am alt loc de adăpost.
Din ceasul acela s-a dus într-o peşteră mică din apropiere şi acolo se nevoia singură, neştiută de nimeni, iar noaptea se odihnea puţin pe lespedea de piatră care se vede până astăzi în fundul peşterii.
Odată, rătăcind o ceată de turci prin Munţii Sihlei, din lucrarea satanei, au dat de peştera Cuvioasei Teodora. Deci, năvălind asupra ei ca s-o ucidă, sfânta a căzut în genunchi şi, înălţându-şi mâinile către cer, a strigat: 
‒ Izbăveşte-mă, Doamne, de mâinile ucigaşilor!
În clipa aceea s-a deschis prin minune peretele din fundul peşterii, iar mireasa lui Hristos, ascunzându-se în pădure, s-a izbăvit de moarte.
Fiind cu totul uitată de oameni şi neavând pe nimeni la bătrâneţile ei, şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Astfel, părăsind chilia, Sfânta Teodora se nevoia în peşteră ca un înger în trup. Acum, nici frigul, nici foamea nu le mai simţea, nici diavolul n-o mai chinuia. Ci se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu mâinile înălţate la cer, până se răpea cu mintea la cele cereşti, iar cu trupul se ridica deasupra pământului. Atunci i se lumina faţa prin harul Duhului Sfânt, iar din gura ei se înălţa în sus rugăciunea ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinţi. Că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz, şi se îndulcea în chip negrăit de cele dumnezeieşti.
Hainele Sfintei Teodora ajunseseră acum nişte zdrenţe, care cu greu îi acopereau trupul slăbit de aspră nevoinţă. Încă şi hrana terminându-se, păsările cerului, la porunca Ziditorului, îi aduceau zilnic fărâmituri şi coji de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria. Iar fericita se ruga neîncetat pentru lume şi se bucura de apropierea mutării din trup. Însă timp de 40 de zile înainte de obştescul sfârşit s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită un preot, ca să-i aducă Preacuratele Taine. Iar Domnul nu a trecut cu vederea dorinţa sufletului ei.

Cum să ne smerim în mintea și în inima noastră când ne vin gânduri fariseice?

 Un prim pas spre smerenie este să nu ne mirăm că nu suntem smeriți pentru că fariseismul este o caracteristică a firii noastre căzute. Este această pornire a omului de a părea, de a fi văzut.
Studiați-vă o zi! M-am studiat zile la rând și am văzut că aproape jumătate din ce făceam eram conștientă că eram văzută și vroiam să fiu bine văzută. Ne pierdem foarte multă energie văzându-i pe alții: „Ai văzut ce a făcut? Ai văzut ce zice? Ai văzut cum face? Ai văzut ce spune?”. Pierdem multă energie cu asta. Și: să nu fac asta că mă vede cutare, dacă mă vede cineva; vai de mine, dacă m-a văzut?
Acesta este fariseismul de bază, de fond din noi. Că nu avem curajul să fim așa cum suntem în clipa aceasta. Nu putem scăpa de asta decât recunoscând că suntem așa. Și când cerem smerenia, că smerenia are multe nivele și multe trepte – și Sfântul Siluan vă învață, dacă-l citiți – să cerem: „Doamne, dă-mi smerenie când știi Tu și cum știi Tu”. Pentru că noi nu știm încă cum anume trebuie. Și să nu fie rușine că suntem prefăcuți, ci să ne spovedim. Noi spunem numai dacă am furat sau am mințit. Spunea cineva: „Dar eu n-am păcate; ce, l-am omorât pe tata?”. Așadar, păcatul începe de la omorârea tatălui în sus! Restul sunt bune toate. Faptul că m-am mândrit, că mi se pare că-s mai frumoasă, mi se pare că-s cea mai deșteaptă… nu le văd ca păcat.
Dar viața duhovnicească mi-aduce acest dar, să văd că nu e bine, să văd păcatul. Ne trebuie curaj, curaj ca să demascăm acea stare și să avem răbdare cu noi. Când vom avea răbdare cu noi, vom avea răbdare și cu cei din jur. Dacă n-aveți răbdare cu cei din jur este un semn clar că nu aveți răbdare cu dumneavoastră! Răbdare, așadar! E cale lungă, e cale strâmtă… De aceea, oamenii, pentru că n-au răbdare, se duc la vrăjitoare, la ghicitori, pentru că vor deodată. Asta a fost ispita din rai, să muște din fruct și să devină ca Dumnezeu, printr-un act magic, imediat, fără devenire și creștere. Nu aceasta este calea! Ci o creștere, o devenire, o moarte și o înviere permanentă. Să îndrăznim să murim!" Maica Siluana Vlad

Numai atunci când știi că tu esti cel care poartă lumina, întunericul dispare.

Dar, înainte de a deveni cel care poartă lumina , trebuie să treci prin propriul tău intuneric.

Purtătorul de lumină nu neagă întunericul,

ci trece prin el ,

A pretinde că ești purtătorul de lumină- înainte de a te fi confruntat cu propria frică - înseamnă a fi un fals.

Acolo unde lumina doar pretinde că există, întunericul încă domină.

Pentru a fi lumină , trebuie să- ți asumi întunericul.

 

Unii vor iubire, alţii vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare şi maşină nouă,

Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alţii să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moşie mare şi bogată,

Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,

Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,

Unii vor un munte, alţii vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare,

Unii vor avere, faimă, bogăţii,

Alţii sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,

Iar de nu se poate, să-ţi accepţi destinul;

Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

Unii şi alţii - Licuța Pântia