DESPRE PUTEREA PSALMILOR ȘI CE ESTE PSALTIREA
Ce este soarele între celelalte lumini ale Ceriului? Aceea este Psaltirea între celelalte cărți insuflate de Dumnezeu. Soarele luminează toate marginile lumii; Psaltirea luminează toate simțirile inimii, toate cugetele sufletului și toate mișcările minții în acest μικρός κόσμος, adică „lume în mic" — căci astfel se înțelege omul a fi, o „lume în mic; îl încălzește și-l veselește, îl luminează prin cunoștința adevărului și prin descoperirea dumnezeieștilor Taine. Îl cuprinde cu dragoste către Dumnezeu, cu căldura Duhului Sfânt și cu umilința lacrămilor. Îl veselește cu aducerea aminte de Dumnezeu și cu făgăduința vecinicelor bunătăți ale Ierusalimului Ceresc. Încât nu este așa de trebuincioasă călătoria Soarelui lumii, câtă este cetirea Psaltirii omului. Că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Mai bine să înceteze Soarele din călătoria sa, decât să înceteze cetirea Psaltirii, că Psaltirea este mai folositoare decât toate cărțile. Toate cărțile, zice, sânt de folos și mare îngrijorare fac dracilor, dar nu ca Psaltirea. Zice și Marele Vasile: Nici o altă carte slăvește pre Dumnezeu precum Psaltirea, nici se poate a se asemăna cu folosul ei. Voia îți este a ști folosurile ce se pricinuiesc din cetirea Psalmilor? Însuți le vei pricepe, numai de vei ceti cu luare aminte, cu trezvire și cu pricepere, că nu este cu putință a număra ce poate lucra Psaltirea: Cu îngerii slăvește pre Dumnezeu; pre lumea cea din ceriu și pre cea de subt ceriu cheamă spre slavoslovia lui Dumnezeu; pre draci ceartă, mare plâns și mare durere face diavolilor; pentru împărați, pentru boieri și pentru toată lumea pre Dumnezeu roagă; lucrează sfințenie, pre suflet ca soarele luminează, ca apa curățește, ca focul încălzește, ca untul-de-lemn cu îndurarea lui Dumnezeu unge; poftele trupești, urgia și mânia potolește; înmulțește credința, nădejdea și legătura dragostei; mai nainte spune cele viitoare, alege aceste de acum, aduce aminte de cele trecute. Cetirea Psalmilor cu luare aminte, și din inimă împietrită scoate lacrămi. Psaltirea este partea cea aleasă cu îngerii, cântarea preaiubită lui Dumnezeu, solitoare de mântuire omului păcătos, mângâiere bătrânilor, înfrumusețare tinerilor, luminare și înțelepciune pruncilor, podoabă preafrumoasă femeilor celor înțelepte; dătătoare de smerenie, izgonitoare trufașilor draci, armă întru înfricoșările de noapte, odihnă ostenelelor de ziuă. Psaltirea este lucru îngeresc, moștenire cerească, tămâie duhovnicească. Și ce zic multe? Tuturor toate este Cartea Psalmilor. Pentru aceasta unii au numit-o Biblie mică, pentru că toate câte sânt pre larg în cărțile Legământului Vechi și ale celui Nou, toate sânt tâlcuite pre scurt de Duhul Sfânt în Psaltire. Alții au potrivit Psaltirea ca o comoară mare de obște, căci toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței de Dumnezeu sânt ascunse într'însa. Această neîmpuținată și fără de preț mare comoară o hărăzesc dragostei tale, iubite cetitoriule, ca dintru dânsa să agonisești ție bogăție vecinică, nestricăcioasă, păstrată în ceriuri, unde furii nu se apropie, nici rugina o strică. Căreia și noi împreună cu voi să ne învrednicim, pre Cei în Treime proslăvit Dumnezeu roagă, și lui împreună de toate să dăm mulțămită. Amin.Din Cuvântul înainte la Psalmi al Sfântului Vasilie cel Mare
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt pentru ca să găsim în ea, întocmai ca într-un spital sufletesc, la care să vină toți, doctoria potrivită pentru boala fiecăruia. Căci este scris: „Doctoria este aceea care va face să înceteze suferințele cele mari”.
Într-adevăr, altceva ne învață Cărțile Profeților, altceva cele istorice, altceva Legea și altceva îndemnurile date prin Proverbe.
Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate.
Ea profețește cele viitoare, însemnează fapte istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos.
Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului și aduce cât se poate de grabnic însănătoșirea celui de curând rănit. Îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos.
În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieții omenești căutau să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate.
Iar la aceasta ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufletești pline de bucurie și de plăcere, care face ca în suflete să ia ființă cugetele cele înțelepte.
Astfel, fiindcă Duhul Sfânt știe cât de greu este să fim îndrumați pe calea virtuții, din pricină că noi disprețuim viața cea înaltă, ca unii care suntem înclinați întotdeauna spre plăcere, ce a făcut?
El a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântării, pentru ca, fără de știrea noastră, odată cu bucuria și frumusețea celor auzite să primim și folosul care rezultă din cuvintele pe care le auzim.
De altfel, la fel fac și doctorii cei înțelepți atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere și numai după aceea le dau celor ce nu ar putea să le ia altfel.
Deci, aceasta este pricina care a făcut ca să se ajungă și pentru noi la cântările acestea pline de armonie ale psalmilor, pentru ca cei care-i vor citi să creadă că fac cântări, iar în realitate să-și cultive sufletele.
Căci adevărul este că niciodată cineva nu a ieșit din biserică păstrând cu ușurință în minte cuvintele apostolice sau profetice, fie ele oricât de simple, în timp ce cuvintele psalmilor le cântă toți credincioșii și nu arareori s-a întâmplat ca cei care din pricina mâniei arătau întocmai ca fiarele sălbatice, de îndată ce au început să cânte vreun psalm, la un loc cu alții, să se întoarcă apoi de acolo cu sălbăticia din suflet îmblânzită, datorită cântării.
Psalmul este liniștea sufletelor, răsplătitorul păcii, potolitorul tulburării și al valurilor gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului și înfrânează pornirea către patimi; este însoțitorul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei ce-și poartă vrăjmășie. Căci cine, oare, mai poate fi socotit vrăjmaș al altuia, atunci când își unește glasul la un loc cu el, pentru a înălța laolaltă laudă lui Dumnezeu?
Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din însoțirea laolaltă a glasului un fel de trăsură de unire între oameni; adunând pe credincioși laolaltă într-un singur glas de cor.
Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru frica de noapte, liniște pentru oboseala zilei, pavăza și mângâierea oamenilor credincioși, iar pentru femeile credincioase una din cele mai potrivite podoabe.
Psalmul face ca pustiurile să se arate locuite și patimile să fie înfrânate.
Început pentru începători, el este creștere pentru cei care sporesc în calea virtuții și sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârșirii.
Psalmul este glasul Bisericii; el înveselește sărbătorile și face să se nască în inima credinciosului dorul după Dumnezeu.
Chiar și din inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi.
El este o faptă îngerească, o trăire cerească, o mireasmă duhovnicească.
Ce poate fi mai înțelept, oare, ca aceasta povață a învățătorului care ne îndeamnă să cântăm, pentru ca în același timp să și învățăm cele ce ne sunt de folos? Nu se întipăresc, oare, în felul acesta, în sufletele noastre și mai bine învățăturile? Căci este de știut că învățăturile care se dau cu sila nu pot să dăinuiască în suflete, pe când învățăturile care pătrund în suflet cu plăcere și bucurie rămân de-a pururea.
Ce nu poate învăța cineva din psalmi?
Măreția bărbăției, acrivia dreptății, însemnătatea înfrânării, desăvârșirea judecății, chipul în care trebuie să rabde și tot ceea ce se poate spune despre lucrurile cele bune.
Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârșită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici amenințarea judecății celei veșnice, aici nădejdea Învierii, aici frica de iad, aici făgăduința slavei ce ne așteaptă, ca și dezvăluirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici, în Cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată, care este pusă la îndemâna tuturor.
Și, dacă este adevărat că există mai multe instrumente muzicale, nu este mai puțin adevărat că profetul a armonizat cartea aceasta cu instrumentul numit psaltire, pentru că, după cum se pare, el a voit să arate cu aceasta Harul Duhului Sfânt care răsună în ea, întrucât dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea își are pricina sunetelor venită din sus. Într-adevăr, la chitară și la liră sunetul răsună dedesubtul locului unde sunt atinse coardele și numai psaltirea dintre toate instrumentele muzicale primește sunetele din partea de sus a ei, îndemnându-ne cu aceasta ca și noi să ne deprindem a căuta cele de sus și să nu ne dedăm patimilor trupului, din pricina plăcerii ce ne-ar da-o cântarea.
De altfel, mai cred că cuvântul profetic, prin construcția instrumentului acestuia, a voit să ne arate un lucru adânc și înțelept, că adică toți cei plini de grijă și cu sufletele senine pot fi ușor conduși pe calea care duce către cele înalte."Fericitul Augustin istorisea odată următoarele:
Trăia în vremea lui un medic care se numea Ghenadie şi era foarte materialist, nu credea în suflet, nemurire, iad, rai, îngeri şi nici în diavoli. Mai mult, se lăuda cu aceasta, cum fac mulţi şi astăzi. Într-o noapte pe când Ghenadie dormea a avut un vis: a apărut lângă patul lui un tânăr care parcă l-a trezit şi i-a zis:
– Urmează-mă! Acesta s-a ridicat voios şi l-a urmat. Au mers mult timp prin ţinuturi frumoase şi au ajuns într-o cetate minunată unde se auzea o muzică deosebită, cu melodii cereşti cântate de zeci de mii de îngeri. La puţin timp s-a trezit tihnit. Călătoria din vis îi plăcuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanţă, ci a zis în sine: „Ce păcat că a fost doar vis fugar“, şi l-a uitat. A trecut destul timp până când, în vis îl revede pe acelaşi tânăr care s-a aşezat lângă el şi l-a întrebat:
– Mă cunoşti, Ghenadie?
– Desigur, îmi amintesc foarte bine de tine.
– Ce-ţi aminteşti?
– Îmi aduc aminte că ai venit şi am mers împreună într-o cetate de o frumuseţe
negrăită şi am ascultat acolo muzici cereşti. A fost nemaipomenit!
– Dar cum ai văzut cetatea şi ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau în vis?
– Visam!
– Şi trupul tău unde era?
– În pat!
– Ochii tăi erau închişi sau deschişi?
– Închişi!
– M-ai văzut şi m-ai auzit?
– Desigur!
– Dar cu ce ochi şi cu ce urechi m-ai văzut pe mine şi ai ascultat muzica aceea?
Medicul nu ştia ce să răspundă. Atunci tânărul cu chip luminos i-a zis:
– Vezi! Cu toate că ochii tăi erau închişi, simţurile tale amorţite şi trupul nemişcat, tu trăieşti, petreci şi ai experienţe minunate. Există o viaţă independentă de trup. La fel se întâmplă şi când mori: vei vedea cu alţi ochi, vei auzi cu alte urechi fără să trăieşti în trup: încetează să te mai îndoieşti cum că nu mai există o altă viaţă."
