,,Doar fiind cu trezvie il intalnesti pe Dumnezeu si Dumnezeu te va intalni pe tine,,

  Pentru capacitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu mai au de asemenea importanță și conjuncturile: slujirea, locul, felul în care mă rog. Într-un fel îmi este accesibil Dumnezeu când spun rugăciunea așezat pe scăunel, altfel când sunt în picioare și altfel când ies în pădure și spun romantic: "Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine păcătosul!"

Așadar, expresia atât cât e cu putință înseamnă cum lucrăm noi, ce îi dăm noi lui Hristos, cum stăm noi înaintea Lui. 

 Desigur, multe din situații sunt obiective fără ca noi să putem să le schimbăm. 

 Dar multe situații însă pot fi determinate de noi pentru că noi creem premisele pentru împrejurimile vieții noastre.

Să luăm un exemplu de pe poziția Starețului, ca sa înțelegem purtarea lui Dumnezeu. Îți încredințez o anumită slujire, iar tu ai mereu plângeri împotriva epitropului. 

La anul se impune să te schimb din această slujire, pentru că a sluji în mănăstire înseamnă a sluji lui Dumnezeu. 

Dar pentru că Dumnezeu e nevăzut, îl slujesc pe omul văzut, în chipul lui Dumnezeu. Însă la icoane și la sfintele moaște ne închinăm. Starețul, epitropul sunt icoane ale lui Dumnezeu, dacă eu mă cert cu epitropul, e ca și cum m-aaș certa cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu cel nevăzut însuflețește totul. 

Starețul sau epitropul sunt pur și simplu trupul văzut. După cum icoanele ard, tot așa poate și Starețul sau epitropul să ardă, dar Dumnezeu nu se pierde, însă cenușa icoanei sau a moaștelor este sfințită. Același lucru se întămplă și cu starețul căzut sau cu epitropul căzut netrebnic, nătâng, ei sunt o cenușă pe care a sfințit-o Dumnezeu.

Dăruiește cunoștința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins.

Dumnezeu este necuprins. Cine-L poate cuprinde. Singurul lucru pe care îl înțelegem, zice sfântul Grigorie teologul, este caracterul neînțeles, necuprins a lui Dumnezeu. 

Devine însă înțeles, Se dăruiește.

 Acolo unde șezi dintr-o dată îl găsești. Îți deschide fulgerător mintea-duhul nu rațiunea și simți că ai dobândit cunoștința sigură a lui Dumnezeu pe care o dă sfântul duh celui paralizat de 38 de ani și care vrea să umble. Îi dezleagă toate anchilozările trupului și ale sufletului, îi iartă toate păcatele și îi spune: "Ia patul tău și umblă". Dar omului firesc, Dumnezeu nu poate să îi facă așa, deoarece trebuie să vrea el însuși. 

Cum prin exersarea trezviei a acestei lucrări duhovnicești care este urmărire și vedere a sfântului Duh și pe care în cele din urmă Dumnezeu mi-o dăruiește, după cum îmi dăruiește și lumina Lui și pot să-L văd în mod tainic.

 Atunci tezvia devine pentru mine un organ de simț, un alt simț, iar eu devin cu totul numai simțire. 

Îl prind deja pe Dumenzeu întreg și devin un copilaș, un mielușel fără răutate, în timp ce până mai ieri se poate să fi fost un destrăbălat. Devin cu totul simțire pentru că îl am întreg pe Dumnezeu.

La vederea și cunoștința lui Dumnezeu particiă chiar și trupul care se bucură. 

Se bucură și limba, saltă trupul precum căprioarele, participă întregul om la această comuniune cu dumnezeirea. "De necuprins este ce s-a săvârșit întru tine" zice imnograful praznicului Întâmpinării Domnului.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

 Sfântul Isihie - cuvânt despre trezvie, Editura Sfantul Nectarie, pag.32- 34

 

Părintele Teofil Părăian despre trezvie

Trezvia este o stare sufletească comparată cu starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere. Cuvântul trezvie îl găsim în special în volumul IV al Filocaliei şi se referă la starea omului care nu doarme. Este altceva decât somnul; este priveghere, luare aminte, aşa cum cel treaz ştie ce se întâmplă cu sine şi în jurul lui. Trezvia are darul de a pune în evidenţă în special gândurile, înclinările. Este o supraveghere de noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi ulterioare.

Trezvia este în principal luare aminte la noi înşine, la cele ce se petrec în interiorul nostru, la gândurile care ne asaltează, este luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecinţele lecturilor pe care le facem. Ea se manifestă şi prin paza minţii, în sensul că luarea aminte se face pentru păzirea minţii, pentru înlăturarea din minte a ceea ce este negativ, pentru neprimirea în minte şi necontinuarea în conştiinţă a lucrurilor care sunt aducătoare de nelinişte, care duc la dezorientare şi devieri.

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Privegherea şi rugăciunea sunt două acţiuni ale sufletului în vederea limpezirii minţii, a înlăturării influenţelor neodihnitoare şi obositoare. În Sfânta Scriptură sunt multe locuri în care suntem chemaţi la priveghere, respectiv la trezvie, la luare aminte, la cercetarea de noi înşine. “Ia aminte la tine însuţi”, “Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului”, “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” – sunt cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La fel, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la cercetarea de noi înşine în Epistola către Corinteni: “Luaţi aminte dacă sunteţi în credinţă”, în Epistola către Tesaloniceni, unde vorbeşte despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căutând în locuri paralele la aceste texte, putem găsi şi altele îndemnătoare la trezvie.

Nu se recomandă luarea aminte la păcate în mod special, doar la faptul că eşti păcătos.

Trezvia poate fi dobândită prin silinţă. Ştiind că ea îţi este de folos, te sileşti să fii cu luare aminte, căci toată această stare de trezvie se reduce la luare aminte, la concentrare, la paza minţii.

Toate lucrurile bune care se pot realiza în viaţa omului îşi au temeiul în luarea aminte. Trezvia este începutul a tot binele, începutul orientării spre bine. Ea este aducătoare de preocupări mai înalte şi în felul acesta chiar şi temelie a îndumnezeirii, deşi îndumnezeirea nu este o lucrare din partea omului, ci o lucrare dinspre Dumnezeu spre om.

Cred că toate lucrurile acestea se fac ca să se creeze o atmosferă. Dacă ele pot aduce o slăbire nu ştim noi foarte bine. Ceea ce ştim este că e bine să fim angajaţi pentru lucrurile superioare printr-o viaţă cât mai controlată şi prin cercetarea de noi înşine, prin rugăciunea care ne pune în legătură cu Dumnezeu, căci “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” în cele din urmă sunt de la Dumnezeu, cum spunem în rugăciunea amvonului. Facem ce putem să facem pentru a ne limpezi mintea şi a avea cât mai multă consideraţie faţă de ceea ce ne oferă Dumnezeu, în special faţă de unirea cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, respectiv cu Domnul Hristos.

 

O pustoaica de la casa de copii mi-a zis ceva ce nu-mi mai iese din cap:
-A, păi în decembrie vin toți la noi cu cadouri. Televiziunea vine, ne dă cadouri, ne îmbrăcăm mai frumos şi fac reportaje. A venit cântăreața X, ne-a adus dulciuri şi a făcut live-uri cu noi, au mai venit firme.
-Brad aveti?
-Avem trei brazi, ne-au adus de la trei firme. Iar cozonacii se strică deja, ne aduc mulți , mulți cozonaci. Niciun copil nu poate mânca tot ce are.
-Si brazii i-ați împodobit voi?
-Da, am făcut şi poze, le-au postat şi ei. Mie îmi place că e atâta lume, dar mă întristez tare după .
-Cum aşa ?
-E multă lume pe la noi în decembrie, în fiecare săptămână . Dar în ianuarie e gol, nu mai vine nimeni. Pustiu. Sunt ăia mai mici, copiii, care se plimbă prin curte şi se tot uită la poartă şi nu înțeleg de ce nu mai vine nimeni. De asta sufăr , că după Anul Nou toți uită de noi. Urăsc luna ianuarie, să ştii …

Ce voiam să zic: ştiu că toți suntem mai buni de Crăciun . Dar putem încerca , măcar unii dintre noi, să fim mai buni şi în ianuarie?