Am o problemă cu ușile. Nu le închid niciodată definitiv, mai degrabă le las întredeschise. E un defect, cred.. Sau poate lipsa de curaj..
Las destinul s-o facă în locul meu. Până la urmă, cine sunt eu să hotărăsc cine trebuie să iasă definitiv din viața mea?
Cine vrea să apuce o altă cale, trebuie să o facă singur. Încet. Pas după pas, alegere după alegere...
Așa că las ușile întredeschise. Nu se știe niciodată.. poate într-o zi, cineva ieșit din viața mea trece prin fața ușii, și văzând deschis dorește o cafea. Și dacă a trecut destul timp, destul orgoliu și destulă durere, poate îl voi întreba : cu zahăr?.. 
