Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care
erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau
la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este
Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii,
de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor.
Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici
să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri.
Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că
sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.
Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin
într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea
Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era
frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui
Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este
voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu
ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru
cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus
pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea
mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii
Legheonului atîta număr cuprindea.
Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi
numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci
s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile
Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca
de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur
înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin
tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau
dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile
şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel
balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică
aveau locuitorii de la el.
Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să
cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus
acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul
său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se
odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a
întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt
dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat,
zicîndu-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi
dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a
încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte
nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul
acesta?" Atunci, sfîntul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns:
"Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de
frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că
pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru
aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să
vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce".
Sfîntul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi
te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos,
va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce
mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care
ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut
cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît
cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea
asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera
foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra
balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a
străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se
încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri
înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea,
bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să
mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a
biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este
fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei
fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă
oaste.
Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să
jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul
Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin.
Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a
adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti
zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş
al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă
îndrăzneală a răspuns: "Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul
meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu
adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu
le voi jertfi".
Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate
armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfîntul Teodor
a răspuns: "Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot
să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sînt acolo,
sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfîntul:
"Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi
Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon
sutaşul, stînd de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?"
Sfîntul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin
care a făcut toate".
Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a
sfîntul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca
aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am
cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne
apropiem de El?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi
ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă
apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I
oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el
cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luînd Sfîntul Teodor
vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii
cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i
duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor,
striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se
lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul
Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii
zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse
pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe
dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd:
"Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind
în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit
pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile
împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul
făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis
lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor
noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca
să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu
totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind
judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".
Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul
Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor
şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfîntul Teodor: "De ceea ce
am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că
astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o
arde". Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: "Vorba
mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci
te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor
împărăteşti". Grăit-a Sfîntul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile
tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti -
căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de
Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată
mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".
Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de
chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a
Sfîntul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri;
pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei
mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce
nu vezi cu ochii minţii".
Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a
poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase
acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă,
era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul,
care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu
primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă
nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la
dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i
slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare
de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi
pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu
haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor
Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el,
sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le
încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind
înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit
ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini
sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai
pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra
ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu
dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus.
După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată
mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui
Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum
n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: "Pe mine mă
hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".
A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd
înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să
scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al
zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem
noi, vei şedea şi tu". Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul
Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde
trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia,
fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în
mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".
Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn
pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a
strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor
nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: "Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea".
Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te
ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce
se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul
te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?" Sfîntul
Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie
mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".
Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!"
Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: "Voieşti să aduci jertfă
zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu
îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al
diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire
şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii
stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul
cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"
Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: "Spune,
voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfîntul i-a răspuns cu
mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de
acum, fă ceea ce voieşti". Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide,
nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît
asupra lui condamnare la moarte, zicînd: "Pe Teodor, care nu s-a supus
stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus
Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum
povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărîrea fiind luată, se
împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la
casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de
moarte.
Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a
zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd
celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit.
Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu
lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al
Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai
pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit
să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai
învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să
mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi
împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa
şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii
care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău,
învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru
dragostea Ta, ca şi mine".
Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care
vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: "Frate Cleonic, te
aştept, vino!" Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui
Dumnezeu, zicînd: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat
întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea
noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia
Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica
împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici,
căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind
spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfîntul şi îndată a
sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.
Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a
iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare,
încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc.
Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile
lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor,
cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!"
Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe
sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus
în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea,
dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor
sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau
îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe
care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.
Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele
Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică
cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul
Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul
adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea
să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd
necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După
moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin:
Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte
rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era
elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era
creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele
Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat
împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că
în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să
spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a
chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari
mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă
bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă.
Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele
împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa
făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar
acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se
păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe
puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi
îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii
nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.
Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei
răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat
meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a
trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului,
pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era
din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la
arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui
Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi
băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din
jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat". Arhiereul întrebă:
"Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?" Atunci i-a
grăit sfîntul: "Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor".
Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva
este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert
în Evhaita".
Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu,
sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca
să-l ştiu". Sfîntul i-a răspuns: "Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor,
care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr
sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a
făcut nevăzut.
Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi
le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma
lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat
din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi
le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui
cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a
poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul
lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta
aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind
lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă
acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui
post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi
cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite
milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi
ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.
Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei
robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a
eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui,
care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe
robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde
ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate
acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se
ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi
pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte.
Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a
Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a
căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru
nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului
în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor
Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la
celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte.
Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a
uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată
că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă
Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se
vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)
Acest
sfânt mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi
era de fel din mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon.
Fiind încorporat de curând în oastea tironilor şi făcând parte din
ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare şi a
mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe
nişte statui neînsufleţite şi lucruri făcute de mâinile omeneşti.
Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme
în nelucrare, ci a săvârşit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc
statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea,
fiind prins şi mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc
statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; şi fiind băgat într-un
cuptor aprins şi-a primit sfârşitul acolo. Şi se face pomenirea lui în
sfânta sa mănăstire ce este în Torachia, în sâmbăta dintâi a Postului
Mare, când a săvârşit el o minune deosebită şi a izbăvit poporul
ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor.
