Împărate
Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și
toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și
Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată
întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.
Rugăciunea Împărate Ceresc se
adresează celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt,
Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede (după cum mărturisim
în Simbolul Credinței).
Originea și autorul acestei rugăciuni nu sunt cunoscute, însă există
motive să credem că își are obârșia aproape de sfârșitul primului
mileniu al erei creștine.
Împărate Ceresc este probabil una dintre cele mai cunoscute rugăciuni, alături de Tatăl nostru (Rugăciunea domnească) și de Psalmul 50
al lui David. Face parte din așa-zisele „rugăciuni începătoare”, adică
acele rugăciuni pe care le auzim la începutul multor slujbe, inclusiv la
începutul rugăciunilor noastre obișnuite de dimineață și de seară:
Împărate Ceresc, Sfinte Dumnezeule (de 3 ori), Prea Sfântă Treime, Tatăl
nostru.
În plus, se obișnuiește să se citească Împărate Ceresc pentru
a-L chema pe Duhul Sfânt înainte de începerea oricărui lucru. Unul
dintre aceste cazuri este rugăciunea din slujbele bisericești. Iar acest
lucru, cred, explică includerea rugăciunii Împărate Ceresc între
rugăciunile începătoare. În sfârșit, această rugăciune este una dintre
stihirile Cinzecimii. Totuși, să privim mai întâi textul rugăciunii.
Ne adresăm Duhului Sfânt ca unui Împărat al Cerurilor
(a se vedea începutul Rugăciunii Domnești: „Tatăl nostru, care ești în
Ceruri...”). Această adresare, strict vorbind, nu este specifică celui
de-al treilea Ipostas. Astfel, spre exemplu, în vecernia din Postul
Mare se citește rugăciunea „Împărate Ceresc, credința o întărește...”,
care cel mai probabil face referire la Hristos, dar nu este destul de
clar; ne putem gândi, de asemenea, că este adresată Sfintei Treimi.
Urmează apoi apelativul „Mângâietorule” (Παράκλητος în greacă). Astfel L-a numit Mântuitorul pe Duhul Sfânt într-o convorbire cu ucenicii: „Și
Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi
în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru
că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți că rămâne la voi și
în voi va fi!” (Ioan 14, 16-17). Pe lângă sensul evident –
„cel care mângâie, alină” –, acest cuvânt poate fi înțeles, de asemenea,
în sensul de „mijlocitor”, „Dumnezeu”, „ocrotitor”.
Despre Duhul Sfânt, precum și despre Dumnezeu „în general”, vorbim de omniprezență „Care pretutindenea ești”. Expresia care urmează, „toate le plinești”,
pe drept cuvânt poate încurca. După cum se poate observa, în acest caz,
nu este vorba despre împlinirea rugăciunilor și dorințelor noastre, ci
tot cam la fel ‒ despre omniprezența dumnezeirii: „pe toate le
plinești” înseamnă „pe toate le umpli cu Tine”. Cu
toate acestea, aici se poate vedea ceva și mai mult: Duhul Sfânt nu
umple pur și simplu în mod „mecanic” universul cu Sine, ci El îl animă,
în fiecare secundă îi întreține existența, altfel totul s-ar dezintegra
și s-ar împrăștia.
Mai există în această rugăciune o expresie pe care, după cum vă puteți imagina, mulți o înțeleg greșit: „Vistierul bunătăților” nu
înseamnă nicidecum că Duhul Sfânt este un fel de comoară pentru oamenii
buni. Nu, Duhul de viață făcător este vistieria celor bune, fericite,
izvorul și rezervorul a tot binele și al curăției.
În continuare Îl numim pe Duhul Sfânt „Dătător de viață”. Aici este necesar să amintim o altă cântare pe care o auzim adesea la priveghere: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază și întru curăție se înalță...”.
Toate
aceste cuvinte și expresii despre care am vorbit până acum sunt
apelative folosite în aproximativ două treimi din rugăciune. Urmează
apoi partea de cerere. Ce Îi cerem Duhului Sfânt-Dumnezeu? Îi cerem „să vină și să se sălășluiască întru noi”.
Acest lucru poate fi înțeles în două moduri (iar o înțelegere nu o
exclude pe cealaltă): fie ne dorim ca fiecare dintre noi să devenim casă
a Duhului Sfânt, biserică a lui Dumnezeu, fie ca Duhul Sfânt să se
sălășluiască printre noi (cf. Ioan 1, 14), între noi, unindu-ne
într-Unul Trupul lui Hristos.
Cerem apoi ca Duhul Sfânt, sălășluit în noi, să ne curețe de toată întinăciunea, adică de patimă, de păcat și pentru ca El, Bunul, să ne mântuiască sufletele,
adică să ne izbăvească de puterea lumii, a diavolului, ba încă și de
patimile noastre, și ca El să ne dăruiască Împărăția Cerurilor, propria
Sa Împărăție (a se vedea începutul rugăciunii).
După cum am menționat mai sus, rugăciunea Împărate Ceresc este
componentă a slujbei Cinzecimii (Ziua Sfintei Treimi). Amintim că
această rugăciune nu se citește în perioada dintre Paști și Rusalii: în
perioada pascală ea este înlocuită cu citirea (sau cântarea) întreită a
Troparului Paștilor, iar de la Înălțare până la Paști nu mai este
înlocuită cu nimic, iar această absență semnificativă subliniază
încordarea cu care Biserica așteaptă în fiecare an Pogorârea Duhului
Sfânt. Și iată că în ziua Cinzecimii, după șapte săptămâni de absență
specifică, se aude din nou rugăciunea Împărate Ceresc cântându-se
de multe ori, începând cu Vecernia Mare (penultimele stihiri la
stihoavne), iar apoi de două ori la Utrenie (după Psalmul 50 și înainte
de Doxologia Mare). Din această zi, Împărate Ceresc se citește în fiecare zi, până în prima zi de Paște.
(Părintele Feodor Liudogovski)
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Cel ce
pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si
Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste
pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Amin
Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica
Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici
in lume, inainte de a o spune.
In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune,
pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. "Insusi
Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne
rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine
negraite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra
intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul
care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc –
imagine hristica [Mistagogia 2].
Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste.
Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se
prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca
Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale
carei madulare, "hristificate" vor deveni, in Hristos, un neam de
profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic
Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se
desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim,
uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie
si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului
Cuvantul "imparat" afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in
anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere
anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un "mod" unic de
"subzistenta" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.
"Imparate ceresc": acest ultim cuvant desemneaza aici "Marea
Dumnezeirii" din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste.
Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, "Imparatie a Tatalui si Ungere
a Fiului" spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa
[Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le
Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] - domneste adica
slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in
conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal,
Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al
Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este
cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci
printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.
In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de
ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De
aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de
despartire, Paraclet, care se traduce "Mangaietorul", "Mijlocitorul",
sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da
adevarata putere. "Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt
nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si
tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul
istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile
care o sfasie sau o inflacareaza.
Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede
propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam
acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu
totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum
spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale" in
Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se
manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor,
"lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" [Astfel se poate
traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care
Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se
desavarseste in Duhul - si prin libertatea constienta si puternica a
Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.
De aceea, cand spunem "Duhul Adevarului", nu denumim o notiune, un
ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atatea! - ci pe Cineva,
care ne-a spus ca El este "Calea, Adevarul si Viata", cuvintele "cale"
si "viata", cuprinse in cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand,
se pare, indeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste
adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul intrupat,
Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant in sfintele taine ale
Bisericii, in Biserica, taina a celui Inviat si a invierii, datorita si
prin harul Duhului Sfant.
Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi
cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le inflacareaza inimile. Si cand
frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face
nevazut caci nu mai poate fi prezent decat in Duhul Sfant.
Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. In Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.
Care pretutindenea esti si pe toate le implinesti
Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste in
aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul in vantul invizibil, dar
miscator, ca si marea "cu mii de surasuri", ca si elanul care impinge,
unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e
tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism
degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua'h, este in
limbile semitice, cand masculin cand feminin.
Nu pentru a saraci, a "naturaliza" Treimea intr-un fel de schema
familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca in termenii neclari ai
limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau
"la hotarul tacerii" [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul,
cantandu-i cu gura aproape inchisa. Aici presimtim poate acea tainica
intelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si
care ne aminteste ca Dumnezeu este "matriciant" (care da viata) (cum
traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care
inseamna matrice.
Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh in
existenta insasi a lumii, in fiintele si lucrurile care sunt tot atatea
logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le
adreseaza. Apostolul Pavel, in Epistola catre Efeseni (4, 6), Il evoca
pe Dumnezeu, care este "peste toate si prin toate si intru toti". Tatal
ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce
exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele
idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu in toate, care da
viata si duce toate la desavarsire, intru frumusete, Dumnezeu cel
inaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc,
apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul intr-o taina.
Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata
Cuvantul "bine" ca si "bun", de la sfarsitul acestei rugaciuni, are
un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci
"Dumnezeu este iubire", repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva
decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea
spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de inauntru (iradiere) al
comuniunii. Astfel "bunatatile" Duhului, al caror "vistier" este, adica
locul daruirii si al raspandirii, inseamna harul, viata de dupa inviere,
"lumina vietii", spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face in noi
ceea ce Scripturile spun despre Imparatia lui Dumnezeu - piatra
pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura
vietii, camara de nunta ... [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a
]
De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul "bunatate", care ar
putea avea o conotatie de static, cu "viata". Duhul, cum spune Crezul de
la Niceea-Constantinopol, este "datator de viata". Se pare ca "viata"
este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, in
greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si
zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si
desavarsire, rezultat al Invierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de
facut nici o distinctie, decat poate intre diferitele grade de
intensitate. Tot ce e viu este insufletit de Suflarea divina.
Asa se intampla cu aceste structuri invizibile, aflate in miscare,
care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie
sa se schimbe in reintegrare, in complexitate din ce in ce mai subtila,
asa incat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a
Crucii, a mortii ca premisa a invierii. Un mare fizician a putut sa
afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ in
tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare
miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin
om, o duce spre har, spre agapi.
Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, in lume, este in
Duhul, in energia Sa, mult timp si de multe ori inca anonima - ceea ce
sfantul Irineu de Lyon, in secolul al II-lea, numea Afflatus [Impotriva
ereziilor IV, 2,1] - aceasta viata este intotdeauna legata de moarte.
Insa de la Invierea lui Hristos incoace, sursa personala a lui Afflatus,
sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este
descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea
defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie.
Ori Spiritus comunica, incepand din potirul euharistic, o viata
curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel incat
atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si
in final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum incolo pasti,
adica treceri initiatice. Moartea, in sens global, fizica si spirituala,
in acelasi timp, este oarecum in spatele nostru, ingropata in apele
botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui - ce stim noi?).
Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Si daca
acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la
intinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se
schimba in incredere, lacrimile, in haina de nunta, haina sarmanului, –
buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la
ospat numai si numai prin har.
Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta
depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, intr-un
preaplin al inimii care se transforma in marturisire si care ne invata
sa vedem in Hristos pe Domnul si sa murmuram intru El, cu El, Avva Tata,
un cuvant de tandrete, de incredere si respect. Duhul aprinde inima si
deschide in noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descopera in tot
omul chipul lui Dumnezeu, iar in lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos
care vine. "Ochiul prin care Il vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma
vede pe mine este unul singur, acelasi", spunea Meister Eckhart [Predica
nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel in Hristos, Dumnezeu
adevarat si om adevarat.
Nu mai suntem prizonieri in timp si spatiu, ci se deschide in noi o
respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci
"respiram Duhul", dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul
[Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250].
Atunci devenind incetul cu incetul "despartiti de toti si uniti cu toti”
[Evagrie Ponticul, in I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris,
1960, p.187], incepem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai
tine nici de infrangere, nici de biruinta.
Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Il ghiceste, ca sa
vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde in
misterul religiilor si as adauga eu, in misterul umanismelor si
ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui
Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica in lume, forma
sociologica si adesea derizorie, ci lumea in Biserica, o Biserica fara
granite, in care comuniunea sfintilor s-ar largi intr-o comuniune a
tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si
chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut "sa sfarseasca odata
cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit,
poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a
judecatii" [Sf. Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassius, 43].
In inima acestei Biserici fara hotar, a acestei "iubiri nesfarsite",
cum isi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din
Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care,
primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia
libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o
elibereaza si o face sa rodeasca, ii ofera un spatiu infinit de creatie,
o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste
aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul
panaghion, preasfant si Fecioara panaghia...
Vino si Te salasluieste intru noi
Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul
este pretutindeni si le implineste pe toate, ea ne face totusi sa
imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama,
este pentru ca, in mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple
si pe noi.
Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le
da consistenta proprie creaturilor Sale. Si acest spatiu, loc liber,
spun Parintii, se inscrie in libertatea omului - si a ingerului: el
confera refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o
dimensiune cosmica, astfel incat frumusetea lumii, care vine la inceput
din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete,
lunecand spre o impietrire disperata. Astfel incat pana si splendoarea
eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza
ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta in El,
Care ne da viata si ne inconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda
sufletul pana in cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara
incuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam:
“Vino”.
"Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita,
vino lumina care nu apune... Vino, inviere a mortilor... Vino, Tu Cel
care esti de-a pururi si Care, in orice moment, Te indrepti spre noi,
cei tavaliti in poftele iadului... Vino, suflarea si viata mea" [Sf.
Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta
este partea omului si cererea devine foarte precisa.
Lumea locuieste in Duhul. Pe acest univers, pe care astazi il putem
cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoit de Nursie l-a
vazut intr-o clipa ca pe un fir de praf intr-o raza din lumina
dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune in
Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama intelegea raza ca pe
energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista
decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar in acelasi timp
El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este
omul insusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea
locuieste in Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui in ea, caci omul detine,
ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Ii poate
inchide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului,
concretizat in mod paradoxal.
Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae
Cabasila, in Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa
se intrupeze in chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea.
"Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama", spunea Nicolae
Cabasila. Omenirea Il primeste pe Dumnezeu in mod liber in pantecele
Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, in afara iubirii
"mariale" a celor care il primesc. Duhul, care este din veac locasul
Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului intrupat. Cu o
conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te
salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea”.
Si ne curateste de toata intinaciunea
O, fara indoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu
recunostinta, e de ajuns, in fata zidului lui Hippolite [In Idiotul lui
Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste in care sa se
topeasca autosuficienta, un pas inapoi in fata ororii – nu, nu vreau sa
fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe
fata, un moment de pace interioara, in care inima se trezeste: numai
chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-inger [Cf. Henry Corbin,
“Pamantul este un inger”, in Pamant ceresc si trup de inviere, Paris,
1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care il evocam mai
sus in legatura cu extazul, in acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui
Aliosa Karamazov.
Daca exista o fericire indeosebi iubita de oamenii induhovniciti ai
Orientului crestin, aceasta este: "Fericiti cei curati cu inima, ca
aceia vor vedea pe Dumnezeu". Aceasta fericire nu este una de ordin
moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de
deschiderea si de limpezimea "ochiului inimii": oglinda acoperita de
necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor ingropat intr-o
viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme
in apa vie.
Inima, centrul centrului, unde omul intreg, cu tot ce are el –
inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se
depasi pe sine in Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de
"gandurile spurcate", obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai
atunci, cufundata in propria lumina, care nu poate fi decat o
transparenta, constiinta constiintei devine "punct zero", simplu loc de
primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate cobori, pentru a ne
renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.
Aceasta tema a intinaciunii - a degradarii, spun ascetii - ne trimite
la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea
care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al
sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe
om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al
mainilor, nu este ceea ce-i intra in gura, conform unei dietetici a
permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai
multi ani, a luat cunostinta de o intreaga gnoza, menita sa faca
distinctie intre luminos si tenebros - tenebre ale jambonului, de
exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). Si in zilele noastre,
cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii
analoage, sacrul constand in zveltetea corpului, pe care ni l-am dori
vesnic tanar.
Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura
omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moď, jocul orb al
fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta,
nebunia. Aceste ispite ajung in inima, venind din adancimile
inconstientului - personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -,
si trebuie sa stim a le arunca in focul Duhului, pentru ca acolo sa
arda sau sa se transfigureze ... In felul acesta necuratia si
pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat
moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza.
Intinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura,
blocheaza si deviaza fortele vietii, il impiedica pe om sa inteleaga ca
are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte
decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i impiedica
pe oameni sa inteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare
ale aceluiasi trup, madulare unii altora. Si cum noi nu ne putem curati
singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram
Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata intinaciunea.
Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne
deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi,
ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se intampla cand
mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata
eliberare. Freud il considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru
ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie - aici
vitala, psihica - mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea
harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura in bucurie
pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai
multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca
vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.
Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului,
printr-o asceza a renuntarii, o asceza de incredere si smerenie.
... si mantuieste sufletele noastre
A mantui, a salva - adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos
(sfant) -, inseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de
aceasta "viata moarta" pe care o confundam atat de adesea cu viata, de
uciderea celuilalt si de sinucidere si fara indoiala, de asasinarea lui
Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si
de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza in iluzie, in
vise, sau intr-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea
ranita.
Hristos "coboara" in iad si in moarte, in vagaunile intunecate unde
se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge intunericului pe fiecare in
parte si omenirea intreaga. Hristos face din toate ranile noastre
sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea
izvoare de lumina –"lumina vietii", lumina Sfantului Duh. La Cana,
Hristos transforma in vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu
focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu isi
ingroapa "talantii", ci ii inmultesc. Mantuirea nu este numai
salvatoare, ci si insufletitoare, datatoare de viata.
De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre,
nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta in
eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza
persoana care transcede si care face posibila existenta intregii noastre
fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se
poate transforma in blasfemie sau in strigat de credinta, asa cum arata
exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a
stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata in
unitatea ei, in care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar
invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine in anumite
texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin
"suflet" sau "viata".
Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza incepand
cu inima - acest "trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului",
spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere in studiul Sfantului
Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate
simturile, mergand pana la universul care ne inconjoara, cel omenesc si
cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de
viata – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu" –
invierea mortilor in unitatea unui Adam total si transfigurarea
Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de inviere, cel Necunoscut se va
revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite
chipuri, a pamantului, "chip al chipului" din care sufletele isi vor lua
trupurile, in acelasi timp credincioase tainei originare si innoite la
Parusie.
Reluarea adresarii directe: "vino", "Te salasluieste", "mantuieste",
aminteste ca Duhul este o "persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care
o auzim graind si pe care o vedem lucrand in Faptele Apostolilor. O
persoana, trebuie specificat, nu in sensul psihologic si social pe care
l-a capatat acest cuvant, ci un "ipostas", adica Dumnezeu insusi
facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra.
Intre apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si
certitudinea de neinlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de
foc, indestructibila, Duhul.
Si, in fine:
Bunule
Trebuie sa ne intoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din
greaca a cuvantului "bun". In cartea facerii, la sfarsitul fiecarei
zile simbolice a creatiei, citim: "Si a vazut Dumnezeu ca este tob”,
termen care se traduce si prin frumos si prin bun.
Iata de ce in versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria
intre secolele al V-lea si al II-lea i.Hr., tob este tradus prin kalon,
care inseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de
plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, insufletita
si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit
in Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular
de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun,
nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care
tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.
Bunatatea - frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui
Dumnezeu in creatia Sa, extaz care face in acelasi timp unitatea si
diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul,
consta tocmai in aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, intr-o
lume in care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce
nu la o dizolvare in nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta
cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. In Duhul, cu
adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din
cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie... [Fragment 8]
Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism imbacsit, ci si
diferenta vine de la Dumnezeu si Il defineste. Duhul de bunatate si
frumusete fixeaza pe veci, in unitatea lui Hristos, chipul unic al
fiecarei creaturi. “Intreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din
plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine
(dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este
Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.
Aici trebuie discutata tema indumnezeirii: "Dumnezeu s-a facut om
pentru ca omul sa se poata indumnezei", spun Parintii, nu lepadandu-se
de umanitatea Sa, ci desavarsind-o in Hristos, sub flacarile Duhului.
Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator
de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul)
[Despre intrupare si impotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Intr-adevar,
la omul induhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este in trup, ci
trupul este in suflet si prin el, in Duhul. Lutul originar s-a
transformat in trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.
Bunatatea Duhului nu se manifesta numai in transfigurarea uneori
evidenta a sfintilor, ci in atatea gesturi umile care refac neobosit
tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin
care se implineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata
ca un lut crapat, crisalida ce se deschide incetul cu incetul, pentru a
elibera, in momentul mortii, trupul cel din Duh.
Frumusetea Duhului se exprima in calitatea unei priviri care nu
judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. In expresia
gurii, leagan al surasului.
Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, implinire in taina unei
clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si "viata vietii
mele", cum spunea Sfantul Augustin.
In centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla
fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a
dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant "peste noi si
peste darurile ce s-au pus inainte", painea si vinul, cand e vorba de
euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca
jertfa si jertfa acestora.
Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa
epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venirea
Imparatiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal
nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.
În natură, timpul curge într-un mod special, ca și cum s-ar opri pentru a ne oferi oportunitatea de a ne bucura
