Dupa o vreme imbufnata si rece, luna iulie este si ea uda pana la piele, saraca, de atatea ploi. Tuna, fulgera si trasneste. Stai pitit, iti faci cruce si te gandesti la vremelnicie. Tocmai cand credeai ca aia pus frisca pe tortul vietii, Cel de Sus iti arata ca e mai tare ca tine, ca jocul se termina cand vrea El. Daca uita robinetul ploilor deschis pentru totdeauna? Nu se poate? Ba da! Pare-se ca e nevoie de furtuni si tornade ca sa ne amintim ca suntem nimic in fata fortei naturii, ca e suficient ca o ploaie sa uite sa se opreasca si potopul biblic sa se reverse din nou peste noi. Si de unde sa-l iei pe Noe? Vremea sfintilor a trecut!
Magia trecuta a vremii s-a risipit. Si odata cu ea s-a pierdut si frica noastra de pedeapsa cea de pe urma: pedeapsa lui Dumnezeu. Ziua in care ploaia uita sa se opreasca si ne sterge de pe fata pamantului. Si nimeni pe lumea asta nu poate sa faca nimic. Nimeni! Da, anul asta, luna iulie e ploioasa. In loc sa ne sageteze cu soare, trage in noi cu fulgere si cu grindina. Ceva e pe dos. Ascunsi in spatele ferestrei, sa ne gandim ca poate vrea sa ne spuna ceva, sa ne indemne, de pilda, sa traim mai frumos. Mai curat, mai simplu. Mai omenos. Sa invatam sa radem cu sufletul si sa chemam soarele inapoi.
