Frați și surori,
adăugăm acum un cuvânt scurt, practic, legat de viața noastră în biserică
1. SLUJBA NU ESTE LUNGĂ CÂND INTRĂM ÎN RUGĂCIUNE
Spunem uneori că slujba a fost lungă. Și, după ceas, poate așa pare. Dar ceasul nu măsoară totul. El măsoară timpul care trece pe lângă noi; rugăciunea deschide timpul în care omul stă înaintea lui Dumnezeu.
Slujba devine grea atunci când rămânem în afara ei: când o privim, o suportăm, o așteptăm să se termine. Atunci fiecare minut apasă, pentru că nu suntem încă în rugăciune, ci în așteptare.
Leacul nu este, înainte de toate, scurtarea slujbei, ci intrarea în ea. Urmărim cuvintele, le lăsăm să ne lucreze, răspundem cu atenție, stăm cu mintea acolo unde stă trupul. Nu suntem spectatori ai unei ceremonii, ci oameni chemați să se roage împreună.
Atunci se schimbă ceva esențial: aceeași slujbă nu mai pare un timp pierdut, ci un timp umplut. Nu pentru că s-a micșorat, ci pentru că am intrat în ea.
______________
2. ȚINUTA CREȘTINULUI LA BISERICĂ
Felul în care venim îmbrăcați la biserică nu este un detaliu exterior. Trupul nostru vorbește înaintea cuvintelor: arată dacă înțelegem locul în care intrăm și înaintea Cui stăm.
La Sfânta Liturghie nu venim ca la o plimbare, la o ieșire obișnuită sau la o întâlnire socială. Venim înaintea lui Dumnezeu, în casa Bisericii, la rugăciune, la ascultarea Evangheliei, la Mărturisire și la întâlnirea cu cele sfinte. De aceea, îmbrăcămintea trebuie să ajute rugăciunea, nu să atragă privirea.
Nu se cere lux, nici uniformă, nici frumusețe scumpă. Se cere curăție, decență, discreție și atenție. Pentru bărbați, aceasta înseamnă haine curate și sobre: pantaloni lungi, cămașă, sacou sau costum, după posibilitate.
Pentru femei, ținuta potrivită poate avea mai multe forme, dar criteriul rămâne același: decență, acoperire, discreție și libertate de mișcare. Pot fi purtați pantaloni lungi, comozi și decenți, împreună cu o bluză, cămașă, tricou sau tunică suficient de lungă, care acoperă bine umerii, pieptul, spatele și mijlocul. La fel, se poate purta rochie sau fustă lungă, lejeră și discretă, fără transparențe, fără decolteu, fără croială strâmtă și fără elemente care atrag atenția. Rochiile scurte sau până la genunchi nu sunt potrivite pentru Sfânta Liturghie.
Încălțămintea trebuie să fie curată, comodă, stabilă și silențioasă, potrivită pentru statul în biserică și pentru mișcarea discretă în timpul slujbei. Nu sunt potrivite hainele sport, pantalonii scurți, hainele mulate, transparente, stridente, tricourile cu mesaje mari, brandurile afișate ostentativ, parfumul puternic sau accesoriile care atrag atenția.
Ținuta creștinului trebuie să spună, fără cuvinte: am venit să mă rog, nu să fiu privit. Am venit să stau înaintea lui Dumnezeu cu trupul, cu mintea și cu inima în aceeași cuviință.
______________
3. VENIREA LA TIMP ȘI RĂMÂNEREA PÂNĂ LA SFÂRȘIT
Sfânta Liturghie nu este o succesiune de rugăciuni independente, din care putem lua ce ne convine și lăsa restul. Este o singură mișcare vie: adunare, ascultare a Cuvântului, aducere a darurilor, prefacere, împărtășire, trimitere în lume.
A veni la timp nu este o formalitate. Cine intră târziu pierde începutul urcușului. Ar vrea să fie prezent la vârf, fără să fi parcurs drumul. Iar cine pleacă înainte de sfârșit pleacă înainte de binecuvântarea trimiterii, înainte ca Liturghia să-l așeze din nou în lume ca martor.
De aceea este bine să cunoaștem momentele Liturghiei. Să știm când ascultăm Apostolul și Evanghelia, când cântăm Heruvicul și lăsăm grija lumească, când se rostește marea rugăciune euharistică, când pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului, când se deschide apropierea de Potir.
Cine știe unde se află în Liturghie nu se mai uită la ceas ca la o ieșire. Merge împreună cu slujba. Nu asistă la ceva sfânt; participă la ceva viu.
______________
4. TIMPUL NU SE ÎNTOARCE
Niciun ceas nu se întoarce. Clipa trecută nu poate fi răscumpărată cu bani, cu putere, cu inteligență sau cu regret. Putem reface multe lucruri în viață; timpul trecut nu-l putem readuce.
Acest adevăr nu trebuie primit ca tristețe, ci ca trezire. Tocmai pentru că timpul nu se întoarce, fiecare zi are greutate. Fiecare zi ne formează. Ceea ce gândim, ceea ce alegem, ceea ce iubim, ceea ce amânăm, ceea ce repetăm — toate acestea lucrează în noi chipul cu care vom sta înaintea lui Dumnezeu.
Viața creștină nu apare de la sine. Nu vine automat cu vârsta, cu obiceiul, cu simpla apartenență. Ea se învață. Se învață prin rugăciune, prin răbdare, prin căderi și ridicări, prin osteneală luminată de har. Nimeni nu devine om al rugăciunii fără să se roage. Nimeni nu devine om al răbdării fără să rabde. Nimeni nu ajunge liber fără să-și lucreze libertatea înaintea lui Hristos.
De aceea nu putem amâna mereu. Ziua de astăzi nu este o repetiție pentru viață. Este viața însăși, dată nouă ca loc al mântuirii. Mâine poate veni ca dar, dar încă nu este al nostru. Astăzi este timpul în care putem începe.
______________
5. DE CE NE RUGĂM CU TRUPUL
Suntem obișnuiți să credem că rugăciunea se petrece mai ales în minte: gândul se îndreaptă spre Dumnezeu, inima se adună, omul se roagă înlăuntrul său. Dar omul nu este o minte separată de trup și nici un suflet închis într-o materie străină. Omul este unul: trup și suflet împreună. De aceea, în Biserică, rugăciunea nu rămâne numai gând; ea devine gest, respirație, închinare, prezență.
Semnul crucii, statul în picioare, închinăciunea, îngenuncherea nu sunt reflexe religioase și nici forme exterioare fără conținut. Ele sunt felul în care trupul intră în credință. Când facem semnul crucii, nu desenăm grăbit un simbol peste noi; ne așezăm întreaga ființă sub Crucea lui Hristos și în lumina Sfintei Treimi. Când stăm în picioare, trupul spune că suntem vii înaintea lui Dumnezeu. Când ne plecăm, trupul învață smerenia împreună cu sufletul.
Există o înțelepciune adâncă aici: trupul care se roagă ajută sufletul să se adune. Când mintea fuge, gestul o cheamă înapoi. Când inima este rece, închinăciunea o trezește. Când omul este risipit, semnul crucii îl reașază în centrul credinței.
Nu disprețuim trupul în rugăciune, pentru că trupul este chemat la înviere. El primește Sfintele Taine, se împărtășește de har, poartă semnele pocăinței și ale nădejdii. De aceea ne rugăm cu omul întreg. Nu doar cu ideea despre Dumnezeu, ci cu toată ființa adusă înaintea Lui.
______________
6. TĂCEREA ÎN BISERICĂ
Tăcerea în biserică nu este simpla oprire a vorbirii. Este o lucrare. Este spațiul interior și comunitar în care cuvântul lui Dumnezeu poate fi auzit, iar omul își poate aduna mintea.
Venim la biserică dintr-o lume plină de zgomot: zgomotul străzii, al grijilor, al telefoanelor, al gândurilor care nu se opresc. Dacă aducem acest zgomot cu noi și îl prelungim în biserică, rămânem în același ritm din care am venit. Intrăm cu trupul, dar mintea rămâne afară.
Tăcerea nu este gol. Nu este răceală. Nu este lipsă de viață. Dimpotrivă, tăcerea face loc prezenței. În ea, omul începe să audă slujba, să simtă rugăciunea, să-și vadă propria risipire și să se întoarcă spre Dumnezeu.
De aceea șoapta, vorba aruncată, mișcarea fără rost nu ne tulbură numai pe noi. Tulbură și rugăciunea celui de lângă noi. Poate că lângă noi se află un om care vine cu o durere, cu o luptă, cu o întrebare grea, cu o nevoie adâncă de liniște. Tăcerea noastră îl ajută să se roage.
A păzi tăcerea în biserică nu este o regulă rece, ci o formă de iubire. Îi facem loc lui Dumnezeu în noi și îi facem loc aproapelui să stea înaintea lui Dumnezeu. O biserică în care oamenii știu să tacă nu este o biserică moartă, ci o biserică adunată.
______________
7. PREGĂTIREA PENTRU SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE
La Sfânta Împărtășanie nu ne apropiem de un simbol, nici de o simplă binecuvântare, nici de o amintire religioasă. Ne apropiem de Hristos Însuși, de Trupul și Sângele Lui. De aceea apropierea de Potir cere pregătire.
Pregătirea nu înseamnă că devenim vrednici prin propriile noastre puteri. Nimeni nu se poate face singur vrednic de Dumnezeu. Dar pregătirea înseamnă că venim în adevăr, nu în nepăsare. Venim cu mintea trează, cu inimă cercetată, cu dorința de îndreptare, cu voința de a nu transforma Taina într-un obicei.
Postul, Mărturisirea, rugăciunea, împăcarea cu aproapele nu sunt obstacole puse înaintea Potirului. Sunt căi de adunare. Postul ne trezește trupul și voința. Mărturisirea ne pune înaintea adevărului. Împăcarea cu aproapele ne scoate din minciuna unei comuniuni fără iubire. Rugăciunea face loc Celui pe Care Îl primim.
Cuvântul sutașului rămâne măsura apropierii noastre: „Doamne, nu sunt vrednic.” Dar această nevrednicie nu este un zid care ne ține departe. Este începutul unei apropieri adevărate. Nu venim pentru că merităm, ci pentru că Hristos vindecă. Nu venim cu siguranță de sine, ci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.
A ne pregăti pentru Împărtășanie nu înseamnă a cumpăra harul prin efort. Înseamnă a deschide viața, ca harul să nu fie primit cu indiferență. Ne pregătim nu ca să-L obligăm pe Dumnezeu să vină, ci ca să nu-L primim cu inima închisă.8. LUMÂNAREA ȘI POMELNICUL
Lumânarea și pomelnicul sunt gesturi simple, prezente aproape în fiecare intrare în biserică. Tocmai de aceea trebuie înțelese curat. Ele nu sunt plată, nu sunt schimb cu Dumnezeu, nu sunt mecanism religios și nu au nimic magic.
Lumânarea este rugăciune făcută vizibilă. Este lumină mică adusă înaintea Luminii celei adevărate. Este un semn că vrem ca viața noastră, durerea noastră, recunoștința noastră, numele celor vii și pomenirea celor adormiți să ardă înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea Bisericii.
Pomelnicul nu este o listă administrativă. Este aducerea numelor înaintea lui Dumnezeu. Când scriem un nume, nu completăm o formalitate; încredințăm o persoană milei lui Dumnezeu. Aducem în rugăciune oameni vii, oameni adormiți, familii, răni, mulțumiri, nădejdi.
Dar trebuie să fim atenți: lumânarea fără rugăciune devine gest gol; pomelnicul fără credință devine hârtie. Puterea nu stă în ceară și nici în scris, ci în Dumnezeu, Care primește rugăciunea Bisericii și cunoaște fiecare nume mai adânc decât îl putem rosti noi.
De aceea aprindem lumânarea și dăm pomelnicul cu inimă trează. Nu ca să încheiem un schimb, ci ca să intrăm în rugăciune. Nu ca să cumpărăm un rezultat, ci ca să aducem înaintea lui Dumnezeu ceea ce iubim, ceea ce ne doare și ceea ce nădăjduim.
______________
9. COPIII LA SLUJBĂ
Copiii nu sunt în biserică o tulburare tolerată și nici spectatori mici ai unei slujbe pentru adulți. Ei sunt membri vii ai Bisericii. Sunt botezați, sunt unși cu Sfântul Mir, se împărtășesc, aparțin Trupului lui Hristos înainte de a putea explica acest lucru prin cuvinte.
Copilul nu învață credința mai întâi prin definiții. O învață prin prezență: prin lumina icoanelor, prin cântare, prin mirosul tămâiei, prin semnul crucii făcut de părinți, prin răbdarea oamenilor care se roagă, prin ritmul Liturghiei. Biserica îi formează memoria înainte ca el să poată formula înțelegerea.
De aceea nu așteptăm ca un copil să „priceapă totul” pentru a-l aduce la biserică. Nici noi nu pricepem totul. Toți creștem în Liturghie. Copilul aparține Bisericii de la început, iar prezența lui în biserică nu este un adaos pedagogic, ci viață eclesială firească.
Părinții au aici o mare răspundere: să-i aducă pe copii cu răbdare, cu blândețe, dar și cu educație. Copilul trebuie învățat treptat cum stăm, cum vorbim, cum ne închinăm, cum ascultăm. Nu prin asprime inutilă, dar nici prin nepăsare. Libertatea copilului nu se formează prin abandon, ci prin ritm, exemplu și iubire.
Și comunitatea trebuie să aibă discernământ. Să nu-i respingă pe copii prin priviri reci, dar nici să confunde primirea lor cu dezordinea. Copiii trebuie primiți și crescuți în același timp. Hristos nu i-a ținut la margine. Iar Biserica nu-i crește la marginea vieții ei, ci înăuntru, lângă noi, în aceeași lumină, în aceeași rugăciune, în același Trup. 3. VENIREA LA TIMP ȘI RĂMÂNEREA PÂNĂ LA SFÂRȘIT
Sfânta Liturghie nu este o succesiune de rugăciuni independente, din care putem lua ce ne convine și lăsa restul. Este o singură mișcare vie: adunare, ascultare a Cuvântului, aducere a darurilor, prefacere, împărtășire, trimitere în lume.
A veni la timp nu este o formalitate. Cine intră târziu pierde începutul urcușului. Ar vrea să fie prezent la vârf, fără să fi parcurs drumul. Iar cine pleacă înainte de sfârșit pleacă înainte de binecuvântarea trimiterii, înainte ca Liturghia să-l așeze din nou în lume ca martor.
De aceea este bine să cunoaștem momentele Liturghiei. Să știm când ascultăm Apostolul și Evanghelia, când cântăm Heruvicul și lăsăm grija lumească, când se rostește marea rugăciune euharistică, când pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului, când se deschide apropierea de Potir.
Cine știe unde se află în Liturghie nu se mai uită la ceas ca la o ieșire. Merge împreună cu slujba. Nu asistă la ceva sfânt; participă la ceva viu.2. ȚINUTA CREȘTINULUI LA BISERICĂ
Felul în care venim îmbrăcați la biserică nu este un detaliu exterior. Trupul nostru vorbește înaintea cuvintelor: arată dacă înțelegem locul în care intrăm și înaintea Cui stăm.
La Sfânta Liturghie nu venim ca la o plimbare, la o ieșire obișnuită sau la o întâlnire socială. Venim înaintea lui Dumnezeu, în casa Bisericii, la rugăciune, la ascultarea Evangheliei, la Mărturisire și la întâlnirea cu cele sfinte. De aceea, îmbrăcămintea trebuie să ajute rugăciunea, nu să atragă privirea.
Nu se cere lux, nici uniformă, nici frumusețe scumpă. Se cere curăție, decență, discreție și atenție. Pentru bărbați, aceasta înseamnă haine curate și sobre: pantaloni lungi, cămașă, sacou sau costum, după posibilitate.
Pentru femei, ținuta potrivită poate avea mai multe forme, dar criteriul rămâne același: decență, acoperire, discreție și libertate de mișcare. Pot fi purtați pantaloni lungi, comozi și decenți, împreună cu o bluză, cămașă, tricou sau tunică suficient de lungă, care acoperă bine umerii, pieptul, spatele și mijlocul. La fel, se poate purta rochie sau fustă lungă, lejeră și discretă, fără transparențe, fără decolteu, fără croială strâmtă și fără elemente care atrag atenția. Rochiile scurte sau până la genunchi nu sunt potrivite pentru Sfânta Liturghie.
Încălțămintea trebuie să fie curată, comodă, stabilă și silențioasă, potrivită pentru statul în biserică și pentru mișcarea discretă în timpul slujbei. Nu sunt potrivite hainele sport, pantalonii scurți, hainele mulate, transparente, stridente, tricourile cu mesaje mari, brandurile afișate ostentativ, parfumul puternic sau accesoriile care atrag atenția.
Ținuta creștinului trebuie să spună, fără cuvinte: am venit să mă rog, nu să fiu privit. Am venit să stau înaintea lui Dumnezeu cu trupul, cu mintea și cu inima în aceeași cuviință.4. TIMPUL NU SE ÎNTOARCE
Niciun ceas nu se întoarce. Clipa trecută nu poate fi răscumpărată cu bani, cu putere, cu inteligență sau cu regret. Putem reface multe lucruri în viață; timpul trecut nu-l putem readuce.
Acest adevăr nu trebuie primit ca tristețe, ci ca trezire. Tocmai pentru că timpul nu se întoarce, fiecare zi are greutate. Fiecare zi ne formează. Ceea ce gândim, ceea ce alegem, ceea ce iubim, ceea ce amânăm, ceea ce repetăm — toate acestea lucrează în noi chipul cu care vom sta înaintea lui Dumnezeu.
Viața creștină nu apare de la sine. Nu vine automat cu vârsta, cu obiceiul, cu simpla apartenență. Ea se învață. Se învață prin rugăciune, prin răbdare, prin căderi și ridicări, prin osteneală luminată de har. Nimeni nu devine om al rugăciunii fără să se roage. Nimeni nu devine om al răbdării fără să rabde. Nimeni nu ajunge liber fără să-și lucreze libertatea înaintea lui Hristos.
De aceea nu putem amâna mereu. Ziua de astăzi nu este o repetiție pentru viață. Este viața însăși, dată nouă ca loc al mântuirii. Mâine poate veni ca dar, dar încă nu este al nostru. Astăzi este timpul în care putem începe.5. DE CE NE RUGĂM CU TRUPUL
Suntem obișnuiți să credem că rugăciunea se petrece mai ales în minte: gândul se îndreaptă spre Dumnezeu, inima se adună, omul se roagă înlăuntrul său. Dar omul nu este o minte separată de trup și nici un suflet închis într-o materie străină. Omul este unul: trup și suflet împreună. De aceea, în Biserică, rugăciunea nu rămâne numai gând; ea devine gest, respirație, închinare, prezență.
Semnul crucii, statul în picioare, închinăciunea, îngenuncherea nu sunt reflexe religioase și nici forme exterioare fără conținut. Ele sunt felul în care trupul intră în credință. Când facem semnul crucii, nu desenăm grăbit un simbol peste noi; ne așezăm întreaga ființă sub Crucea lui Hristos și în lumina Sfintei Treimi. Când stăm în picioare, trupul spune că suntem vii înaintea lui Dumnezeu. Când ne plecăm, trupul învață smerenia împreună cu sufletul.
Există o înțelepciune adâncă aici: trupul care se roagă ajută sufletul să se adune. Când mintea fuge, gestul o cheamă înapoi. Când inima este rece, închinăciunea o trezește. Când omul este risipit, semnul crucii îl reașază în centrul credinței.
Nu disprețuim trupul în rugăciune, pentru că trupul este chemat la înviere. El primește Sfintele Taine, se împărtășește de har, poartă semnele pocăinței și ale nădejdii. De aceea ne rugăm cu omul întreg. Nu doar cu ideea
5. DE CE NE RUGĂM CU TRUPUL
Suntem obișnuiți să credem că rugăciunea se petrece mai ales în minte: gândul se îndreaptă spre Dumnezeu, inima se adună, omul se roagă înlăuntrul său. Dar omul nu este o minte separată de trup și nici un suflet închis într-o materie străină. Omul este unul: trup și suflet împreună. De aceea, în Biserică, rugăciunea nu rămâne numai gând; ea devine gest, respirație, închinare, prezență.
Semnul crucii, statul în picioare, închinăciunea, îngenuncherea nu sunt reflexe religioase și nici forme exterioare fără conținut. Ele sunt felul în care trupul intră în credință. Când facem semnul crucii, nu desenăm grăbit un simbol peste noi; ne așezăm întreaga ființă sub Crucea lui Hristos și în lumina Sfintei Treimi. Când stăm în picioare, trupul spune că suntem vii înaintea lui Dumnezeu. Când ne plecăm, trupul învață smerenia împreună cu sufletul.
Există o înțelepciune adâncă aici: trupul care se roagă ajută sufletul să se adune. Când mintea fuge, gestul o cheamă înapoi. Când inima este rece, închinăciunea o trezește. Când omul este risipit, semnul crucii îl reașază în centrul credinței.
Nu disprețuim trupul în rugăciune, pentru că trupul este chemat la înviere. El primește Sfintele Taine, se împărtășește de har, poartă semnele pocăinței și ale nădejdii. De aceea ne rugăm cu omul întreg. Nu doar cu ideea despre Dumnezeu, ci cu toată ființa adusă înaintea Lui.despre Dumnezeu, ci cu toată ființa adusă înaintea Lui.
6. TĂCEREA ÎN BISERICĂ
Tăcerea în biserică nu este simpla oprire a vorbirii. Este o lucrare. Este spațiul interior și comunitar în care cuvântul lui Dumnezeu poate fi auzit, iar omul își poate aduna mintea.
Venim la biserică dintr-o lume plină de zgomot: zgomotul străzii, al grijilor, al telefoanelor, al gândurilor care nu se opresc. Dacă aducem acest zgomot cu noi și îl prelungim în biserică, rămânem în același ritm din care am venit. Intrăm cu trupul, dar mintea rămâne afară.
Tăcerea nu este gol. Nu este răceală. Nu este lipsă de viață. Dimpotrivă, tăcerea face loc prezenței. În ea, omul începe să audă slujba, să simtă rugăciunea, să-și vadă propria risipire și să se întoarcă spre Dumnezeu.
De aceea șoapta, vorba aruncată, mișcarea fără rost nu ne tulbură numai pe noi. Tulbură și rugăciunea celui de lângă noi. Poate că lângă noi se află un om care vine cu o durere, cu o luptă, cu o întrebare grea, cu o nevoie adâncă de liniște. Tăcerea noastră îl ajută să se roage.
A păzi tăcerea în biserică nu este o regulă rece, ci o formă de iubire. Îi facem loc lui Dumnezeu în noi și îi facem loc aproapelui să stea înaintea lui Dumnezeu. O biserică în care oamenii știu să tacă nu este o biserică moartă, ci o biserică adunată.
7. PREGĂTIREA PENTRU SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE
La Sfânta Împărtășanie nu ne apropiem de un simbol, nici de o simplă binecuvântare, nici de o amintire religioasă. Ne apropiem de Hristos Însuși, de Trupul și Sângele Lui. De aceea apropierea de Potir cere pregătire.
Pregătirea nu înseamnă că devenim vrednici prin propriile noastre puteri. Nimeni nu se poate face singur vrednic de Dumnezeu. Dar pregătirea înseamnă că venim în adevăr, nu în nepăsare. Venim cu mintea trează, cu inimă cercetată, cu dorința de îndreptare, cu voința de a nu transforma Taina într-un obicei.
Postul, Mărturisirea, rugăciunea, împăcarea cu aproapele nu sunt obstacole puse înaintea Potirului. Sunt căi de adunare. Postul ne trezește trupul și voința. Mărturisirea ne pune înaintea adevărului. Împăcarea cu aproapele ne scoate din minciuna unei comuniuni fără iubire. Rugăciunea face loc Celui pe Care Îl primim.
Cuvântul sutașului rămâne măsura apropierii noastre: „Doamne, nu sunt vrednic.” Dar această nevrednicie nu este un zid care ne ține departe. Este începutul unei apropieri adevărate. Nu venim pentru că merităm, ci pentru că Hristos vindecă. Nu venim cu siguranță de sine, ci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.
A ne pregăti pentru Împărtășanie nu înseamnă a cumpăra harul prin efort. Înseamnă a deschide viața, ca harul să nu fie primit cu indiferență. Ne pregătim nu ca să-L obligăm pe Dumnezeu să vină, ci ca să nu-L primim cu inima închisă.
8. LUMÂNAREA ȘI POMELNICUL
Lumânarea și pomelnicul sunt gesturi simple, prezente aproape în fiecare intrare în biserică. Tocmai de aceea trebuie înțelese curat. Ele nu sunt plată, nu sunt schimb cu Dumnezeu, nu sunt mecanism religios și nu au nimic magic.
Lumânarea este rugăciune făcută vizibilă. Este lumină mică adusă înaintea Luminii celei adevărate. Este un semn că vrem ca viața noastră, durerea noastră, recunoștința noastră, numele celor vii și pomenirea celor adormiți să ardă înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea Bisericii.
Pomelnicul nu este o listă administrativă. Este aducerea numelor înaintea lui Dumnezeu. Când scriem un nume, nu completăm o formalitate; încredințăm o persoană milei lui Dumnezeu. Aducem în rugăciune oameni vii, oameni adormiți, familii, răni, mulțumiri, nădejdi.
Dar trebuie să fim atenți: lumânarea fără rugăciune devine gest gol; pomelnicul fără credință devine hârtie. Puterea nu stă în ceară și nici în scris, ci în Dumnezeu, Care primește rugăciunea Bisericii și cunoaște fiecare nume mai adânc decât îl putem rosti noi.
De aceea aprindem lumânarea și dăm pomelnicul cu inimă trează. Nu ca să încheiem un schimb, ci ca să intrăm în rugăciune. Nu ca să cumpărăm un rezultat, ci ca să aducem înaintea lui Dumnezeu ceea ce iubim, ceea ce ne doare și ceea ce nădăjduim.
9. COPIII LA SLUJBĂ
Copiii nu sunt în biserică o tulburare tolerată și nici spectatori mici ai unei slujbe pentru adulți. Ei sunt membri vii ai Bisericii. Sunt botezați, sunt unși cu Sfântul Mir, se împărtășesc, aparțin Trupului lui Hristos înainte de a putea explica acest lucru prin cuvinte.
Copilul nu învață credința mai întâi prin definiții. O învață prin prezență: prin lumina icoanelor, prin cântare, prin mirosul tămâiei, prin semnul crucii făcut de părinți, prin răbdarea oamenilor care se roagă, prin ritmul Liturghiei. Biserica îi formează memoria înainte ca el să poată formula înțelegerea.
De aceea nu așteptăm ca un copil să „priceapă totul” pentru a-l aduce la biserică. Nici noi nu pricepem totul. Toți creștem în Liturghie. Copilul aparține Bisericii de la început, iar prezența lui în biserică nu este un adaos pedagogic, ci viață eclesială firească.
Părinții au aici o mare răspundere: să-i aducă pe copii cu răbdare, cu blândețe, dar și cu educație. Copilul trebuie învățat treptat cum stăm, cum vorbim, cum ne închinăm, cum ascultăm. Nu prin asprime inutilă, dar nici prin nepăsare. Libertatea copilului nu se formează prin abandon, ci prin ritm, exemplu și iubire.
Și comunitatea trebuie să aibă discernământ. Să nu-i respingă pe copii prin priviri reci, dar nici să confunde primirea lor cu dezordinea. Copiii trebuie primiți și crescuți în același timp. Hristos nu i-a ținut la margine. Iar Biserica nu-i crește la marginea vieții ei, ci înăuntru, lângă noi, în aceeași lumină, în aceeași rugăciune, în același Trup.
Subconștientul nostru este un computer puternic, care controlează întreaga noastră realitate. Este primordial. Subconștientul este un câmp pe care îl semănăm cu semințe. Dacă semănăm frică și nemulțumire, vom culege boli și pierderi. Dacă semănăm iubire și acceptarea voinței divine, vom primi sănătate și armonie.