Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.

 Lumea

Lumea nu se schimbă mai întâi afară, ci în modul în care o vedem noi.
Același lucru poate fi ușor pentru unul și greu pentru altul, fiecare inimă măsoară viața după regula a ceea ce a trăit, a ceea ce se teme, a ceea ce speră.

O picătură pentru tine poate fi apă. Pentru o furnică, este un cer care cade.
Greutatea nu stă doar în mărimea lucrului, ci și în mărimea persoanei care îl poartă, în pământul pe care calci, în respirația pe care o ai în acea zi.
Așa că atunci când cineva spune "nu a fost nimic", uneori înseamnă totul.
Când cineva spune "Pot să fac față", uneori cere o plimbare fără să știe cum să ceară asta.

Sunt oameni care trăiesc furtuni în tăcere, zâmbind pentru educație, care trec din necesitate.
Oamenii care par puternici la exterior, dar pe dinăuntru, încearcă să pună cap la cap piesele
Punctul de vedere nu este o scuză, ci contextul.
Unde durerea găsește o voce, bucuria își găsește locul.

Când afli asta, încetezi rapid să judeci.
Începi să asculți mai încet.
Oferi prezență, nu predică. Înțelegi că există mici bătălii pe care nimeni nu le vede, dar care necesită curaj în același mod.

Ceea ce pare prea mare astăzi nu trebuie să devină o expresie.
Poți să-ți schimbi unghiul, să respiri, să faci un pas înapoi, să ceri ajutor, să ai grijă de tine.
Dumnezeu nu te împovărează cu asprime, te călăuzește spre înțelepciune, cel care știe să-ți îmbrățișeze propria fragilitate fără să-și piardă credința.

La urma urmei, viața cere un singur lucru simplu: să privești cu mai multă compasiune. Pentru celălalt, și pentru tine.
Pentru că, în funcție de locul unde este sufletul, chiar și o picătură poate deveni o mare.
Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.

Cum să le eviți?

 "Somnambulismul torturat" sugera acest studiu modest despre manifestările vampirizante, cartea Misionarii Luminii, de André Luiz.

"Dacă ne referim la liliecii care sugă, vampirul, printre oameni, este fantoma morților care se retrag din mormânt, târziu noaptea, pentru a se hrăni cu sângele celor vii, autorul nu greșește.
În fața neadaptării omului angajat în vicii și pasiuni, de ordine psihologică, vampirismul are o extensie de neconceput.

Larve: hrană mentală a entităților nefericite, formate de creațiile noastre inferioare.
Vampirismul: Acțiune prin care spiritele slab evoluate, înrădăcinate în pasiunile inferioare, se magnetizează în organizarea psihofizică a întrupatului (și dezîncarnatului), absorbind substanța vitală din ei.

Localizare
Stomac – Ficat – Sistem digestiv – Zona sexuală.

Tulburări emoționale, lăcomie, excese alcoolice, furie, tristețe, ură...

Cum să le eviți?

Conduită dreaptă/cultivarea neîncetată a obiceiurilor opuse, practicarea legilor

Instructorul Alexandre / "Dezechilibrele corpului bolnav / minții bolnave în perispirit se vor reflecta în corpul fizic.
"Ajungând la matrița perispirituală, în structura sa, prin loviturile vibrațiilor joase, vasul o va reflecta imediat."

Excesele de hrănire sau, în alte manifestări, vom crea larve, atragem către câmpul mental și fiziologic entități inactive.
Spiritele, care nu beneficiază de reînnoirea interioară.
Entitățile create de gândurile noastre produc efecte, sentimentele generează creații, gândurile dau naștere formelor și consecințelor expresiilor nedefinite."
Furie, disperare, ură, viciu, germeni periculoși în sfera sufletului.

Alexandre:
"Desigur, fauna microbiană, în analiză, nu va fi servită pe farfurii; va fi suficient pentru dezîncarnat să se agațe de tovarășii ignoranței, încă întrupați, a căror afinitate intimă este absorbția substanței vitale."
Să vedem cum descriu binefăcătorii spirituali organismul unui bărbat iubitor de alcool:
"Corpul semăna cu un butoi cu o configurație capricioasă, din interiorul căruia ieșeau anumiți vapori foarte mici, dar neîncetați."

"Tractul gastrointestinal părea complet inundat cu coniac."
"Mi-a fost frică de ficatul uriaș. Figuri mici și macabre se mișcau, lame, de-a lungul aortei, luptându-se disperat cu cele mai noi elemente de sânge."
Acele "figuri mici și înfricoșătoare" sunt larve.
Organismul, femeia dedicată, bune intenții, devia în excese
"Încă vast, plin de mase de carne și pastozități calde, așezate pe oțet cu miros înțepător."
Examinând zona sexuală a unui coleg, în tăcere profundă, așteptând momentul pentru a exersa psihografia, André Luiz observă:
“… Inundații larvare.

Doamne:
"Cel ce rămâne până la capăt va fi salvat."

Cine nu-și aduce aminte de moarte, acela o va întâlni pe moarte brusc, ca pe un dușman, și îl va lua în robie.

 Arhimandritul Rafail (Karelin)

DESPRE IAD Iadul este adunarea tuturor mizeriilor și urâciunilor de pe pământ. Dar cea mai mare urâțenie sunt duhurile căzute. Iadul este un loc al uitării, o respingere veșnică; acolo nu există nici speranță, nici iubire, ci doar o mare de ură. În iad, pocăința este deja imposibilă, există o asemănare cu demonii, și de aceea conștientizarea pierderii vieții veșnice trezește în păcătos o ură față de Dumnezeu, asemănătoare urii demonului. Cel mai insuportabil în iad nu este chinul, ci durerea pierderii: păcătosul știe ce a pierdut, ce a devenit și ce ar fi putut fi. Oamenii ajung la această realizare de obicei în momentul morții. Până în ultima clipă, ei sunt convinși că lumea le aparține. Dar iată că vede cum totul îl părăsește, cum totul se dovedește a fi un vis, și el rămâne doar cu ceea ce a reușit să adune în inima lui. De aceea, amintirea morții este atât de urâtă de demoni. Omul trebuie să se aștepte întotdeauna la moarte și să-și amintească permanent că fiecare zi ar putea fi ultima pentru el. Tocmai de aceea, ziua de astăzi, prin pocăință, poate deveni pentru el ziua mântuirii. Amintirea morții îl trezește pe om, precum frigul nopții – pe un bețiv; ea îl pune la răscrucea a două drumuri, unul dintre care duce la cer, iar celălalt – în iad. Amintirea morții îl ajută pe om să vadă în el însuși ceea ce este important – chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să înțeleagă că trupul, cu care obișnuim să identificăm omul, este doar un înveliș trecător, care nu are în sine nimic frumos, deoarece trupul este otrăvit de păcat și condamnat la moarte. Datorită amintirii morții, omul începe să privească viața pământească nu ca pe un scop în sine, ci ca pe o cale către veșnicie. El începe să înțeleagă că totul în această viață i-a fost dat doar cu împrumut pentru o vreme. Amintirea morții eliberează sufletul din robie, îl eliberează de ceea ce îi este străin, dar nu îl lasă gol, ci îi arată unde este viața adevărată și bucuria adevărată. Cine nu-și aduce aminte de moarte, acela o va întâlni pe moarte brusc, ca pe un dușman, și îl va lua în robie. Cine-și aduce aminte de ea și se pregătește pentru întâlnire, acela o va întâlni ca pe un eliberator de trudă și suferințe și-l va conduce în țara odihnei veșnice. În iad, păcătosul trăiește cu ură față de Dumnezeu și, în același timp, respingându-L, îi urăște pe sfinți pentru că domnesc împreună cu El. Îi urăște și pe păcătoșii ca el, pentru că în ei vede urâțenia păcatului său. El urăște demonul, așa cum un sclav urăște un stăpân crud. Se urăște pe sine însuși, blestemă ziua în care s-a născut. Își urăște părinții pentru că i-au dat viață. Îl urăște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Singura lui mângâiere este că, prin suferințele sale în iad, l-a supărat pe Dumnezeu, dar nu s-a supus Lui. Iadul este despărțirea de Dumnezeu, locul uitării. Iadul, la fel ca raiul, este dinamic, dar numai în iad are loc procesul de descompunere, iar păcatul, dezvăluindu-se în veșnicie, va face ca fiecare păcătos să semene tot mai mult cu Satana. Iadul este a doua moarte, unde nu există înviere. În comparație cu aceasta, prima moarte, cea trupească, și putrezirea în mormânt par un somn liniștit. După Judecata de Apoi, întunericul iadului nu va mai fi luminat de rugăciunile Bisericii: porțile raiului și ale iadului vor fi închise. Dumnezeu va rămâne în rai ca Iubire, iar în iad – ca Forță pedepsitoare. În iad, păcătosul nu va putea nici măcar să rostească numele lui Iisus, buzele lui vor fi legate. Asemănătorul tinde spre asemănător. Cel care a dobândit întunericul veșnic al păcatului, deși suferă în iad, se află în mediul său, iar în rai suferințele sale ar fi și mai insuportabile. În Împărăția Cerurilor nu există cădere, ci doar zbor neîncetat către Dumnezeu. În împărăția lui Satan, după Judecata de Apoi, nu există speranță, nu există întoarcere, ci doar o cădere neîncetată în adâncurile iadului, al cărui fund este chiar Satan. Trebuie să ne gândim la moarte pentru a dobândi harul și a-i da un loc în inima noastră; dar toată inima noastră este ocupată cu lucrurile pământești, trecătoare și muritoare. Omul atașat de lucruri și de bani cu greu poate să se căiască sincer, din toată inima, înainte de moarte. Păcatele care, ca niște paraziți, au trăit în inima lui, găsind în ea hrană constantă, se revoltă cu tărie împotriva omului înainte de moarte. Suntem îndrăgostiți de ceea ce aparține morții și, prin urmare, introducem moartea în sufletul nostru. De aceea, trebuie să vedem cealaltă parte a lucrurilor la care suntem atât de tare pasionați: pentru a ne despărți, chiar dacă cu durere, inima de lume și a o îndrepta către Dumnezeu. Trebuie să respingem lumea trecătoare, pentru a elibera sufletul pentru Dumnezeu, pentru ca prietenia față de lume să nu stea ca un zid între suflet și veșnicie, și apoi să percepem lumea în lumina harului divin. Trebuie să ne gândim la moarte și să ne imaginăm trupul în sicriu pentru a ne stăpâni poftele, a ne domoli patimile pentru a nu fi seduși permanent de lucrurile trecătoare. Când vine moartea, cel care a fost legat de lume și de propriul trup vede că diavolul a râs de el. Pentru oamenii complet legați de lume, aceasta este o înfrângere finală. Cunoscând cruzimea și împietrirea inimii omenești, Domnul îi trimite adesea boala ca un prevestitor al morții. Viața omului, legat de patul bolii, este ca un păhar fragil, care se poate sparge de la o singură lovitură. Trebuie să ne pregătim pentru moarte toată viața, dar mai ales când bolile și neputințele ne spun despre apropierea ei, ca norii întunecați care anunță o furtună. Este deosebit de important să nu pierdem pentru pocăință acele ore și minute în care omul își ia rămas bun de la pământ înainte de a pleca în veșnicie Arhimandritul Rafail (Karelin)