Cine nu-și aduce aminte de moarte, acela o va întâlni pe moarte brusc, ca pe un dușman, și îl va lua în robie.

 Arhimandritul Rafail (Karelin)

DESPRE IAD Iadul este adunarea tuturor mizeriilor și urâciunilor de pe pământ. Dar cea mai mare urâțenie sunt duhurile căzute. Iadul este un loc al uitării, o respingere veșnică; acolo nu există nici speranță, nici iubire, ci doar o mare de ură. În iad, pocăința este deja imposibilă, există o asemănare cu demonii, și de aceea conștientizarea pierderii vieții veșnice trezește în păcătos o ură față de Dumnezeu, asemănătoare urii demonului. Cel mai insuportabil în iad nu este chinul, ci durerea pierderii: păcătosul știe ce a pierdut, ce a devenit și ce ar fi putut fi. Oamenii ajung la această realizare de obicei în momentul morții. Până în ultima clipă, ei sunt convinși că lumea le aparține. Dar iată că vede cum totul îl părăsește, cum totul se dovedește a fi un vis, și el rămâne doar cu ceea ce a reușit să adune în inima lui. De aceea, amintirea morții este atât de urâtă de demoni. Omul trebuie să se aștepte întotdeauna la moarte și să-și amintească permanent că fiecare zi ar putea fi ultima pentru el. Tocmai de aceea, ziua de astăzi, prin pocăință, poate deveni pentru el ziua mântuirii. Amintirea morții îl trezește pe om, precum frigul nopții – pe un bețiv; ea îl pune la răscrucea a două drumuri, unul dintre care duce la cer, iar celălalt – în iad. Amintirea morții îl ajută pe om să vadă în el însuși ceea ce este important – chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să înțeleagă că trupul, cu care obișnuim să identificăm omul, este doar un înveliș trecător, care nu are în sine nimic frumos, deoarece trupul este otrăvit de păcat și condamnat la moarte. Datorită amintirii morții, omul începe să privească viața pământească nu ca pe un scop în sine, ci ca pe o cale către veșnicie. El începe să înțeleagă că totul în această viață i-a fost dat doar cu împrumut pentru o vreme. Amintirea morții eliberează sufletul din robie, îl eliberează de ceea ce îi este străin, dar nu îl lasă gol, ci îi arată unde este viața adevărată și bucuria adevărată. Cine nu-și aduce aminte de moarte, acela o va întâlni pe moarte brusc, ca pe un dușman, și îl va lua în robie. Cine-și aduce aminte de ea și se pregătește pentru întâlnire, acela o va întâlni ca pe un eliberator de trudă și suferințe și-l va conduce în țara odihnei veșnice. În iad, păcătosul trăiește cu ură față de Dumnezeu și, în același timp, respingându-L, îi urăște pe sfinți pentru că domnesc împreună cu El. Îi urăște și pe păcătoșii ca el, pentru că în ei vede urâțenia păcatului său. El urăște demonul, așa cum un sclav urăște un stăpân crud. Se urăște pe sine însuși, blestemă ziua în care s-a născut. Își urăște părinții pentru că i-au dat viață. Îl urăște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Singura lui mângâiere este că, prin suferințele sale în iad, l-a supărat pe Dumnezeu, dar nu s-a supus Lui. Iadul este despărțirea de Dumnezeu, locul uitării. Iadul, la fel ca raiul, este dinamic, dar numai în iad are loc procesul de descompunere, iar păcatul, dezvăluindu-se în veșnicie, va face ca fiecare păcătos să semene tot mai mult cu Satana. Iadul este a doua moarte, unde nu există înviere. În comparație cu aceasta, prima moarte, cea trupească, și putrezirea în mormânt par un somn liniștit. După Judecata de Apoi, întunericul iadului nu va mai fi luminat de rugăciunile Bisericii: porțile raiului și ale iadului vor fi închise. Dumnezeu va rămâne în rai ca Iubire, iar în iad – ca Forță pedepsitoare. În iad, păcătosul nu va putea nici măcar să rostească numele lui Iisus, buzele lui vor fi legate. Asemănătorul tinde spre asemănător. Cel care a dobândit întunericul veșnic al păcatului, deși suferă în iad, se află în mediul său, iar în rai suferințele sale ar fi și mai insuportabile. În Împărăția Cerurilor nu există cădere, ci doar zbor neîncetat către Dumnezeu. În împărăția lui Satan, după Judecata de Apoi, nu există speranță, nu există întoarcere, ci doar o cădere neîncetată în adâncurile iadului, al cărui fund este chiar Satan. Trebuie să ne gândim la moarte pentru a dobândi harul și a-i da un loc în inima noastră; dar toată inima noastră este ocupată cu lucrurile pământești, trecătoare și muritoare. Omul atașat de lucruri și de bani cu greu poate să se căiască sincer, din toată inima, înainte de moarte. Păcatele care, ca niște paraziți, au trăit în inima lui, găsind în ea hrană constantă, se revoltă cu tărie împotriva omului înainte de moarte. Suntem îndrăgostiți de ceea ce aparține morții și, prin urmare, introducem moartea în sufletul nostru. De aceea, trebuie să vedem cealaltă parte a lucrurilor la care suntem atât de tare pasionați: pentru a ne despărți, chiar dacă cu durere, inima de lume și a o îndrepta către Dumnezeu. Trebuie să respingem lumea trecătoare, pentru a elibera sufletul pentru Dumnezeu, pentru ca prietenia față de lume să nu stea ca un zid între suflet și veșnicie, și apoi să percepem lumea în lumina harului divin. Trebuie să ne gândim la moarte și să ne imaginăm trupul în sicriu pentru a ne stăpâni poftele, a ne domoli patimile pentru a nu fi seduși permanent de lucrurile trecătoare. Când vine moartea, cel care a fost legat de lume și de propriul trup vede că diavolul a râs de el. Pentru oamenii complet legați de lume, aceasta este o înfrângere finală. Cunoscând cruzimea și împietrirea inimii omenești, Domnul îi trimite adesea boala ca un prevestitor al morții. Viața omului, legat de patul bolii, este ca un păhar fragil, care se poate sparge de la o singură lovitură. Trebuie să ne pregătim pentru moarte toată viața, dar mai ales când bolile și neputințele ne spun despre apropierea ei, ca norii întunecați care anunță o furtună. Este deosebit de important să nu pierdem pentru pocăință acele ore și minute în care omul își ia rămas bun de la pământ înainte de a pleca în veșnicie Arhimandritul Rafail (Karelin)