Biografia
istorică şi teologică a Maicii Domnului cuprinde patru perioade: 1-15
ani; 15-28 ani; 29-46 este o perioadă de 18 ani de tăcere, 46-49 ani şi
49-60 ani.
Prima perioadă cuprinde trei momente importante:
Naşterea Mariei, ducerea ei la templu şi încredinţarea ei de către
Zaharia Dreptului Iosif.
Cât priveşte primul moment, potrivit Protoevangheliei lui Iacov,
Maria s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana, fiind unicul lor copil,
dobândit la bătrâneţe după stăruitoare rugăciuni. Ioachim, tatăl
Fecioarei Maria, se trăgea din seminţia lui Iuda, fiind urmaş al regelui
David, iar Ana, mama sa, era fiica preotului Mathan din Betleem, din
seminţia lui Aaron.
La 3 ani – potrivit făgăduinţei făcute de Ana încă
înainte de zămislire – Maria a fost afierosită Templului din Ierusalim,
unde a rămas până la vârsta de 15 ani. Este vorba despre Templul
construit de Zorobabel la porunca profeţilor Zaharia şi Agheu în anul
517, pentru că cel construit de Solomon, la îndemnul profetului Natan, a
fost dărâmat în 587 de Nabucodonosor; templu avea în preajma lui un
aşezământ dispus pe trei paliere destinate fecioarelor, văduvelor şi
pelerinilor închinători. Ruda sa, Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul,
s-a ocupat de creşterea ei spirituală.
La 15 ani, Maria – potrivit tradiţiei evreieşti –
trebuia să părăsească aşezământul de pe lângă templu şi să se întoarcă
în familie. Numai că, spre deosebire de celelalte fecioare, ea îşi dorea
un nou mod de viaţă. Aşa se face că, prin descoperire dumnezeiască, a
fost încredinţată de Zaharia Dreptului Iosif, un bătrân în vârstă de 80
de ani, văduv, din Nazaret, tâmplar de meserie. Dreptul Iosif avea, din
căsătoria cu Salomeea, șapte fii: patru băieţi – Iacov, Iuda, Simeon şi
Iosia, şi trei fete – Salomeea (mama lui Iacov şi Ioan), Estera şi o
fiică, al cărei nume nu a fost reţinut de evanghelişti.
A doua perioadă din viaţa Maicii Domnului,
cuprinsă între 15 și 28 ani, este indestructibil legată de întruparea
Mântuitorului şi cuprinde ca evenimente de mare însemnătate Buna
Vestire, vizita de trei luni făcută Elisabetei, rudenia sa, tăierea
împrejur şi ducerea Pruncului la Templul din Ierusalim, închinarea
magilor, fuga în Egipt, întoarcerea în Nazaret şi pelerinajul la
Ierusalim.
Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu,
anticipată de profetul Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel” (7, 14), Maria a primit-o de
la Dumnezeu prin Arhanghelul Gavriil; trupul Domnului S-a zămislit în
pântecele Fecioarei odată cu pogorârea Duhului Sfânt peste ea. Sfântul
Evanghelist Matei, în cap. 1, v. 18, aduce lămuriri privind momentul:
„Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte
împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Reţineţi: „Fără
să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul
Sfânt”. Sfântul Evanghelist Luca spune că numai „se socotea” că Iisus
este fiul lui Iosif (3, 23). Doar „se socotea”, pentru că în
fapt „obârşia lui Iisus este dintru început, din zilele veşniciei”, după
cum spune profetul Miheia (5, 1). Lucrul acesta a fost certificat şi de
Arhanghelul Gavriil la întâlnirea cu Iosif, căruia i-a zis: „Iosife,
fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a
zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). Aici avem
dovada – rostită nu de un om, ci de îngerul lui Dumnezeu – că zămislirea
Maicii Domnului este lucrarea Duhului Sfânt. Iisus nu este copilul lui
Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul
că un prunc a fost născut dintr-o fecioară, fără tată după firea Lui
omenească, care şi după naştere a rămas fecioară. Întruparea Fiului lui
Dumnezeu s-a consumat prin iconomia lui Dumnezeu.
Impresionată de cele întâmplate, Fecioara Maria
s-a dus în grabă la Elisabeta, care locuia la Ein Karem, localitate
situată la 8 km de Ierusalim şi la 130 km de Nazaret, pentru ca împreună
să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocaţiei rânduite de
Dumnezeu. De remarcat este faptul că la întâlnirea cu Logosul întrupat,
pruncul Elisabetei, Ioan, a simţit în glasul Mariei rezonanţa glasului
Fiului lui Dumnezeu şi a săltat în pântecele mamei sale. Atunci,
Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, a rostit revelator, zicând:
„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui
tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”
(Luca 1, 42-44). Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul
Sfânt, a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (Apocalipsa 12,
1), numind-o „Maica Domnului”. Această numire, inspirată Elisabetei de
Duhul Sfânt, va deveni pentru Biserică numele consacrat al Fecioarei
Maria. Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni, adică
până s-au împlinit zilele Elisabetei ca să nască, după care s-a întors
la casa ei (Luca 1, 56).
La plinirea vremii (Galateni 4, 4), un moment unic
din istorie – actul Naşterii Domnului fiind „unicul act nou sub soare”
(1, 9) –, Maria fiind cam de 16 ani, fără să fi cunoscut bărbat, a
născut într-o peşteră din Betleemul Iudeii pe Cel Unul-Născut, Căruia
I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). Întâiul sau Unul-Născut înseamnă nu
numai primul născut, ci şi Unicul, spune Dumnezeu prin profetul Isaia
(44, 6). Aşa-zişii „fraţi ai lui Iisus”, despre care se face uneori
vorbire, nu puteau fi fiii Mariei, căci Iisus este numit „întâiul
născut”, or ei sunt mai mari decât El (Ioan 7, 3). Iisus a suferit
umilinţa fizică a circumciziei la opt zile, purtând în trupul Său
semnele păcatelor noastre, anticipând prin acest semn Taina Sfântului
Botez. La 40 zile, aşa cum prevedea Legea lui Moise, Maria şi Iosif
„L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2,
22). La Templul din Ierusalim ei au fost întâmpinaţi de un bătrân sătul
de zile, pe nume Simeon, căruia Duhul Sfânt îi făgăduise că nu va primi
moartea până ce nu-L va vedea pe „Hristosul Domnului” (Luca 2, 26), pe
Cel născut din pururea Fecioara Maria. La sfârşitul întâlnirii, Simeon,
după ce a rostit rugăciunea „Acum, slobozeşte”, prin care a confirmat o
dată în plus că Iisus este Răscumpărătorul sau Izbăvitorul aşteptat, a
binecuvântat-o pe Maria, mama Lui, zicând: „Iată, Acesta este pus spre
căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va
stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se
descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35). Sabia adusă în
discuţie anticipează Sfintele Pătimiri ale Domnului, care au străpuns şi
îndurerat inima Sfintei Fecioare Maria.
„Fuga în Egipt” (Matei 2, 13-23) este momentul
care a urmat, în derularea timpului, după închinarea Pruncului la
Templul din Ierusalim (Luca 2, 22-38) şi, respectiv, după închinarea
magilor (Matei 2, 11). În Egipt, Maica Domnului, Pruncul Iisus şi
dreptul Iosif au pribegit timp de 3 ani, moartea lui Irod facilitând
întoarcerea lor în Nazaretul Galileei (Matei 2, 21-23).
Următorul episod cunoscut din viaţa Maicii
Domnului s-a petrecut pe când Iisus avea 12 ani (Luca 2, 40-52), ea
fiind cam la 28 de ani, când împreună cu Iosif „s-au dus de sărbătoarea
Paştilor la Ierusalim” (Luca 2, 41); şi sfârşindu-se zilele prăznuirii,
pe când se întorceau ei, Iisus a rămas – încă trei zile – vorbindu-le
celor din Templu. Şi când Maria şi Iosif au constatat că Iisus nu i-a
urmat în drumul lor spre casă, s-au întors îngrijoraţi la Ierusalim şi
găsindu-L, I-au reproşat zicându-I: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă
aşa?”. Şi El a zis către ei: „De ce mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în
cele ale Tatălui Meu Mi se cade să fiu? Şi a coborât cu ei şi a venit în
Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima
ei toate aceste cuvinte: Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu Mi se
cade să fiu?” (Luca 2, 48-49, 51).
După acest moment, urmează 18 ani de tăcere atât
în viaţa Maicii Domnului, cât şi în viaţa lui Iisus. Este o perioadă în
care Iisus nu a frecventat şcolile rabinilor, ci a rămas în Nazaret,
lucrând în atelierul lui Iosif. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
istoriseşte că în timpul lui încă se mai păstra o căruţă lucrată de
Mântuitorul. Informaţia se găseşte în revista „Studii Teologice”, nr.
5-6/1957, p. 333.
Sfinţii Evanghelişti înnoadă firul biografic
pentru Maica Domnului la Nunta din Cana, când Maria, care avea în jur de
46 de ani, stăruie pentru „începutul minunilor şi arătarea slavei Lui”;
pentru Mântuitorul, firul este înnodat la Botez, la întreita ispitire
şi apoi la Nunta din Cana (Ioan 2, 1-11).
Ulterior, pe Maica Domnului o întâlnim în grupul
mironosiţelor care-L urmau pe Iisus şi pe ucenicii Lui, prin cetăţi şi
sate, ascultând cuvântul Lui despre cum se poate intra în Împărăţia
Cerurilor (Luca 8, 1-3). Se spune că, în Capernaum, pe când Iisus vorbea
celor din casă, fiii şi fiicele lui Iosif, numiţi generic „fraţii şi
surorile lui Iisus” (Marcu 3, 31-32), dar care „nu credeau în
dumnezeirea lui Iisus” (Ioan 7, 5), I-au trimis vorbă că Îl aşteaptă
afară împreună cu mama Lui. Expresia „fraţii Domnului” are, în contextul
societăţii iudaice, un sens mai larg, incluzând, dincolo de rudenia de
sânge, şi înrudirea mai îndepărtată (veri – Leviticul 10, 4; unchi –
Facerea 28, 2; nepoţi – Facerea 14, 14). Atunci Iisus, privind pe cei
din jur şi cunoscând cum gândesc aşa-zişii fraţi ai Lui, care de fapt
erau un fel de veri primari, a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei; că tot
cel care va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea
şi mama Mea” (Marcu 3, 33-35). Deci, celor care nu fac voia lui Dumnezeu doar simplul fapt că sunt ruda de sânge a cuiva cu viaţă sfântă nu le ajută.
Nu putem fi fraţi cu Hristos, în Duhul Sfânt, fără să avem o viaţă
sporită în virtute, împlinirea poruncilor fiind de preferat înrudirii
trupeşti.
Că afirmaţia îi viza pe fiii şi fiicele lui Iosif,
şi nicidecum pe Maica Domnului, reiese şi din faptul că Iisus a aprobat
pe acea femeie din mulţime care, voind să-L laude pentru cuvântul
rostit, dar şi să-i ruşineze pe cei care nu-L ascultau şi nu credeau în
dumnezeirea Lui, I-a strigat: „Fericit este pântecele care Te-a purtat
şi sânii la care ai supt!” (Luca 11, 27). La auzul acestor cuvinte,
Mântuitorul nu numai că nu a negat adevărul celor spuse, ci l-a întărit
prin afirmaţia: „Aşa este...” (Luca 11, 28).
Legat de Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru
Iisus Hristos, trebuie să spunem că printre fiicele Ierusalimului care
l-au însoţit pe Iisus pe drumul Crucii (Luca 23, 28) o întâlnim şi pe
Maica Domnului. Evanghelistul Matei o numeşte „mama lui Iacov (cel mic)
şi a lui Iosif” (Matei 27, 56), doi dintre fiii lui Iosif şi ai
Salomeei. Pe Golgota – spune Sfânta Scriptură – „stăteau lângă crucea
lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria
Magdalena” (Ioan 19, 25). Atunci Iisus – văzând pe mama Sa şi pe
ucenicul pe care-l iubea stând alături de ea –, a încredinţat pe mama Sa
lui Ioan, zicând: „Femeie, iată fiul tău!”. Apoi a zis ucenicului:
„Iată mama ta!”. Şi din acel ceas, „ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19,
26-27). Interesant este că, pe Golgota, Hristos o încredinţează pe
Maica Sa Sfântului Apostol Ioan. Întrebarea care se pune este: ce rost
ar mai fi avut să o lase în grija unui străin, dacă ea ar fi avut şi
alţi copii? Mai ales că aşa-zişii „fraţi” ai lui Iisus despre care se
face vorbire sunt mai mari decât El (Ioan 7, 3); or, Iisus este numit
„întâiul născut”. Mai mult, Fecioara Maria este numită doar „mama lui
Iisus”, iar „fraţii Domnului” nu poartă niciodată apelativul de „fiii
Mariei”.
Tradiţia patristică susţine că, în dimineaţa
Învierii, Maica Domnului a fost prima care L-a întâlnit pe Hristos
înviat, nicidecum Maria Magdalena, care, atunci când a văzut piatra
răsturnată de pe mormânt şi pe înger, s-a spăimântat şi a alergat să îi
anunţe pe Simon Petru şi pe Ioan (Ioan 20, 2).
Maica Domnului a fost prezentă, împreună cu
Sfinţii Apostoli, la Înălţarea la cer şi, respectiv, la Cincizecime,
fiind alături de cei care erau „împreună, în acelaşi loc, la frângerea
pâinii” (Fapte 2, 1). După Înălţarea Domnului la cer, Maica Sa a rămas
încă 11 ani sufletul comunităţilor creştine din Ierusalim, Efes şi
Antiohia, după care s-a întors la Ierusalim, unde s-a săvârşit cu pace,
fiind înmormântată, după toată rânduiala iudaică, în Grădina Ghetsimani,
de unde a fost ridicată cu trupul la cer de Fiul său, ca împreună cu El
să împărăţească în veci.
Nu se putea ca Maica Vieţii să fie sortită
putreziciunii. Taina acestei ridicări la cer a Maicii Domnului a fost
descifrată de Apostolul Toma care, prin pronia divină, a cerut să fie
deschis mormântul. Şi intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu
acoperământul ei, odor sfânt, care a fost dus ulterior în Biserica Vlaherne
din Constantinopol. Această mărturie a fost, de altfel, principalul
argument al învierii şi mutării cu trupul la cer a Maicii Domnului, după
cum va mărturisi Sfântul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, la
Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în care s-au
finalizat dezbaterile privind doctrina marială: maternitatea şi pururea fecioria Maicii Domnului înainte, în timpul şi după naşterea lui Iisus.
Însă atât sfârşitul pământesc al Maicii Domnului,
cât şi pururea-fecioria ei rămân o taină a lui Dumnezeu încă nerevelată
minţii omeneşti în toată complexitatea ei. Şi fiind o taină, aş spune
împreună cu poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Şi nu ucid
cu mintea-mi tainele ce se ascund/ În flori, în ochi, pe buze ori
morminte”.
Aşadar, nu ne rămâne decât să împlinim Testamentul
Maicii Domnului, sintetizat în cuvintele: „Faceţi ceea ce vă va spune”,
rostite cu prilejul nunţii din Cana Galileii – un memento peste
veacuri.
