Argumentele false sunt luate de la catolici şi protestanţi şi din scrierile apocrife din perioada arianismului şi cu care in mod violent de tip arian îndrăznesc unii clerici din occident să combată canonicitatea ortodoxă şi a strica bunele rânduieli în Biserica Ortodoxă şi în conştiinţa credincioşilor. Cea mai discutată scriere din care se citează majoritatea argumentelor false (eretice) este „Constituţiile Apostolice”, scrisă de arieni, pusă pe seama Clement Romanul, ucenicul Sf Ap Petru, dar nu este el autorul ci un arian sau semiarian din Antiohia la anul 380. Scrierea a fost combătută de Sf.Părinţi şi anatematizată la Simondul de la Trulan în anul 690, şi incriminată ca eretică şi „pierzătoare de suflete”. Majoritatea argumentelor false sunt preluate preponderent de la catolici şi răspândite prin internet de un oarecare „Ierom PP” care se identifică cu sit-ul teologie.net. In cele ce urmează punem de faţă, în paralel , Rânduiala Bisericii cu argumentele false, pentru informarea corectă a credincioşilor ca să-i ajute să facă deosebire dintre bine şi rău şi să nu se lase înşelaţi. Dacă s-au rătăcit în unul din argumentele false, crezându-l bun, să se oprească din acel drum greşit şi s-o ia pe calea cea adevărată a biserici.
10592715_10203500683592044_5437473172676657667_n
1.-Intrarea în sfântul Altar a bărbaţilor şi femeilor, cu ocazia sfinţirii unei biserici.
Argumentul fals:
–Este unica dată când au voie să intre şi femeile în Sfântul Altar, cu binecuvântarea episcopului.
Potrivit cărui canon?
Nu există canonic un astfel de pogorământ.
Rânduiala Bisericii:
–Nu intră în Altar bărbaţii şi mai ales femeile, cu nici o ocazie, inclusiv cu sfinţirea unei biserici, potrivit: canonul 69 Sin.VI Ecumenic; canonul 19 şi canonul 44 Laodiceea.
-La mănăstiri de maici, în Sfântul Altar, intră numai maica de semnată de stareţă şi binecuvântarea episcopului, pentru a întreţine curăţenia, a aprinde candelele, lumânările şi tămâia, în baza canonului 15 al Sfântului Nechifor Mărturisitorul [131].
-Cel mult se aşează o măsuţă înaintea catapetesmei, pe care sunt aşezate: Sfânta Evanghelie, pentru a fi sărutată de credincioşi, o cruce, un sfeşnic, miruitorul, un vas cu bucăţi de târnoseală, o cutie în care se strâng pomelnice care se dau de credincioşi, asistate de către un preot. Credincioşii se închină la icoanele de pe iconostas, după care, vin înaintea măsuţei, sărută Sfânta Evanghelie, sunt miruiţi de către preot şi primesc o bucăţică de târnoseală (dacă este).
– Dacă se crează un precedent distructiv, nici episcopul nu poate face pogorământ atunci când public se calcă un canon, antrenând în masă călcarea canoanelor, pentru a nu fi pus în situaţia să repete şi la următoarea sfinţire de biserică.
Călcarea canoanelor în mod repetat pe motiv de “pogorământ” de către marea masă de credincioşi duce inevitabil la nerespectarea şi desfiinţarea lor. Atunci, ce a făcut episcopul, a dat un “pogorământ” unui caz izolat, sau a “desfiinţat acele canoane” pentru credincioşii eparhiei sale? De aici, se răspândeşte şi mai departe, dând naştere la un obicei, fără putinţa de a fi oprit.
Apoi se naşte pericolul de a nu mai crede şi a respecta autoritatea canoanelor, nici regulile stricte impuse de Sfinţii Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice, considerându-le facultative şi nu obligatorii, ceea ce mai târziu va fi o mare problemă în biserica noastră.
2.-Intrarea femeilor cu necurăţie lunară în Sfânta Biserică.
Argumente false:
–În Noul Testament femeia la regula ei lunară nu se mai socoteşte necurată;(?)
–Că este o regulă din Vechiul Testament, care nu mai este valabilă în Noul Testament, face parte din prescripţiile iudaice;(?)
–În canoane s-a prevăzut, numai pentru faptul, că nu aveau cum să se protejeze femeile, neexistând metode, iar acum nu mai este o problemă, au apărut mijloace de a se proteja (tampoane, vată), ca atare, nu mai e valabil canonul.
Ceea ce este o aberaţie, că Biserica s-ar conduce potrivit timpului. Ar fi un atac la atributul Atemporaneităţii lui Dumnezeu şi implicit la atributul de Una, Sfântă şi Apostolească a Bisericii.
În timpul necurăţiei femeii, se petrec două lucruri esenţiale de care trebuie să ţinem cont, scurgerea sângelui necurat şi schimbarea naturii femeii într-una necurată. Părintele Cleopa spunea, “că femeia se poate îmbrăca în tampoane şi în vată, că tot necurată rămâne şi întinează” referindu-se că timp de 7 zile natura ei este necurată.
-Canonul 1 a Sfântului Atanasie, nu face referire la necuraţia femeii, “scurgerea de sânge”, nici măcar atingere sau aluzie la ea, aşa cum ar încerca susţinătorii feminismului să spună, interpretând greşit, că nu este decât o secreţie a trupului, asemenea secreţiilor nazale.
Dacă citim Canonul, aflăm că se referă strict la necurăţia bărbatului, care este diferită de aceea a femeii şi nicidecum la necurăţia femeii. Nici nu putem asocia sau extinde canonul şi femeii ce se află în timpul ciclului, pentru că nu se aseamănă cu ceea ce i se întâmplă bărbatului. Necurăţia bărbatului este un accident sau o ispită venită de la un vrăjmaş, o scurgere seminală şi efectul ei este de o zi, pe când la femei este o regulă a trupului, un ciclu, o scurgere a sângelui necurat, şi efectul ete de 7 zile, consemnat de Biblie.
–În perioada cât ţine ”scurgerea de sânge” femeia dacă stă acasă ar fi lipsită de Duhul Sfânt; dacă moare în timpul acesta? Este fals.
-Se face referire mereu la o scriere eretică, din sec. IV numită “Constituţiile Apostolice”, care nu mai consideră femeia în perioada menstruaţiei a fi necurată. De aici sunt luate majoritatea argumentelor false în susţinerea faptului că femeia nu poate fi socotită necurată;
–Nu poate fi necurată femeia deoarece, “scurgerea de sânge” face parte din procesul de procreere pe care Dumnezeu l-a lăsat şi nimic din ce a rânduit Dumnezeu nu poate fi necurat.
.
Este o interpretare greşită, care în final aduce acuză la adresa lui Dumnezeu că s-ar contrazice. Dumnezeu tot ce a creat le-a făcut bune: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” [132].
Dar, tot ce a creat le-a pus în râduială şi le-a stabilit reguli: ”S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” [133].
Necurăţia femeii nu contrazice pe Dumnezeu în poruncile Sale, ci nerespectarea poruncii. Nici mărul din care a mâncat Eva şi apoi Adam n-a fost necurat, era bun, tot Dumnezeu l-a sădit în mijlocul Raiului, dar s-au întinat Eva şi Adam dacă au muşcat din el. Neascultarea făţă de porunca ce au primit-o de la Dumnezeu, i-a întinat. Orice neascultare şi călcare cu bună ştiinţă a ceea ce a poruncit Dumnezeu, întinează, aşa cum este şi porunca de care vorbim.
–Canoanele nu interzic femeii necurate de a intra în Biserică, chiar de a săruta icoanele, numai să se nu se împărtăşească.(?) Fals.
Nu este adevărat, mai jos prezint câte canoane sunt care interzic de a intra femeia necurată în Biserică.
-Dacă vine la cununie, o mireasă sau o naşă, aflându-se în perioada de necurăţie, n-o cununi? Ce faci? Răspunsul îl dă canonul 6 si 7 a Sfântului Timotei: se amână.
Rândula Bisericii:
–Interzice de a intra în Biserică, femeia necurată (la ciclu): canonul 2 al Sf. Dionisie Alexandrinul, canonul 28 al Sf Ioan Postitorul, canoanele 6 şi 7 a Sf.Timotei, canonul 44 da la Laodiceea, timp 7 zile [134].
– În Cărţile de cult, Molitfelnic, spune: „Femeia ce va fi întru scurgerea sângelui ei, adică: după obicei având cele fireşti ale sale, să nu se împărtăşească de Paşti, până ce nu se va curăţi; nici să nu intre în biserică, până la 7 zile, nici cu bărbatul ei să nu se împreuneze, până ce nu se va curăţi…” [135].
–Pravila Bisericească, spune: „Muierea care se află întru a ei, după obiceiul firii muiereşti, aceea nu se poate pricistui dumnezeieştilor Taine, până ce se va curăţi; nici nu intră in biserică până în şapte zile, nici se împreună cu bărbatul ei până ce se va curăţi. Iar de se va afla în Biserică şi va veni a slobozi firea şi se va pricepe şi va ieşi afară într-acel ceas, atunci nu se canoniseşte, iar de se va pricepe şi-i va fi ruşine de nu va ieşi afară, ci va lua anafora atunci se canoniseşte în 7 zile cu câte 10-20 metanii” [136].
-Femeia cu „scurgere de sânge” din pricina căreia i se porunceşte să stea acasă şi să nu meargă la biserică, nu se poate spune desprea ea, că este lipsită în această perioadă de Duhul Sfânt, odată ce îndeplinieşte o poruncă a lui Dumnezeu şi făcând ascultare de ea. Prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, vine Duhul Sfânt, ne ocroteşte de atacurile vrăjşmaşe şi ne dă putere să ducem acultare până la sfîrşit şi prin călcarea poruncilor ne pleacă Duhul Sfânt, de abia atunci rămânem goi de Duhul Sfânt. Mai degrabă se află sub ocrotirea Duhului Sfânt, femeia care stă acasă şi rugându-se lui Dumnezeu, în perioda aceasta a ei, decât dacă s-ar duce la biserică, călcând porunca şi întinând Locaşul lui Dumnezeu, atunci ar părăsi-o Duhul Sfânt.
–Canoanele 6 şi 7 a Sfântului Timotei, spun că dacă s-ar întâmpla în ziua când trebuie să se cunune vre-o mireasă să-i vină cele femeieşti, trebuie să se amâne Taina Cununiei, până ce mireasa se va curăţi, pentru că femeia necurată nu poate primi Sfintele Taine.
-Chiar dacă prevederea interdicţiei femeii necurate de a nu intra în Biserică are ca justificare dogmatică prevăzută de Vechiul Testament, este valabilă, normativă şi obligatorie pentru creştini, pentru că provine dintr-o carte canonică a Sfintei Scripturi, şi orice Sinod, şi Sfinţii Părinţi ai Noului Testament, la întocmirea canoanelor s-au bazat pe revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu a Vechiului Testament. Nici un canon nu contrazice adevărul revelat. Dacă se încearcă să se contrazică vreun adevăr revelat, atunci, avem de-a face cu o erezie.
-De a nu se confunda şi a se face confuzie între legile veşnice ale lui Dumnezeu (numindu-le greşit prescripţii iudaice şi obiceiuri iudaice) cu legile vremelnice specifice iudaismului şi care se opresc odată cu Noul Testament şi pe care Sfinţii Apostoli le stabilesc la Sinodul Apostolic [137] ţinut la Ierusalim în anul 50: tăierea împrejur (înlocuit cu Sf.Botez); Jertfele (înlocuite cu Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos); jertfelele idolilor; preoţia sau leviţii (înlocuită cu preoţia Harului); sărbătorile (înlocuite cu sărbătorile închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor); azimile (folosirea pâinii nedospite) înlocuită cu artosul (pâine dospită sau pâinea Împărăţiei Cerurilor).
-Nesupunându-ne cuvintelor Sfintei Scripturi şi canoanelor bisericeşti, şi venind cu argumente false, preluate dintr-o carte eretică, cum este Constituţiile Apostolice, nu se face, decât, să se prelungească erezia arienilor şi în zilele noastre şi poate mai departe, iar acel eretic pe nume Arie să-şi înmulţească turma în iad şi chinurile.
3.-Participarea mamei la botezul propriului copil.
Argumente false:
–Este o discriminare sau nu-i drept, să nu participe mama la cel mai important eveniment din viaţa copilului ei şi din viaţă ei ca mamă; se acuză Biserica de deficit în rânduiala botezului şi că a făcut nedreptate mamei, când a stabilit rânduiala botezului.
–Săvârşirea botezului după 40 de zile, când mama, poate face molifta de lehuză şi poate intra în biserică, participând la botezul propriului copil; Fals.
Nu se mai ţine cont de ordinea timpilor şi a rânduielilor, care trebuiesc respectate: aghiazma în prima zi, molifta de 8 zile, rânduiala punerii numelui în a 8-a zi urmată de botez, molifta la 40 zile a lehuzei, închinarea pruncului odată cu molifta mamei.
–În trecut n-au participat mamele la botezul propriilor copii,fiind lumea mai înapoiată şi credulă.(?)
Rânduiala Bisericii:
-Preoţii sunt îndemnaţi, să îndrume pe mame, să respecte timpii şi rânduiala tipiconală arătată în Molitfelnic şi să nu se facă slujitorii dorinţelor şi pretenţiilor celor mai puţin credincioşi ce-şi fac rânduială loruşi, ignorând ce spune cartea.
-Nici o mamă nu participă la botezul copilului său, pruncul este adus de naşii lui la Biserică:
“Iar de va fi prunc, să-l aducă cei ce vor să-i fie naşi şi să stea cu dânsul înaintea uşilor bisericii”[138].
-Botezul se face la 8 zile după naştere şi nu la 40 de zile sau mai târziu. Numai când pruncul este în pericol de moarte se face mai repede botezul:”Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slăbit şi nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a opta zi, spre a-l boteza, ci în ceasul care s-a născut, spălându-l îndată să-l boteze, spre a nu muri nebotezat”[139].
În mod normal se face la 8 zile când nu are cum să participe mama.
–Botezul se face în mod normal la 8 zile, pentru că la 8 zile a fost adus şi Iisus Hristos la templu pentru a I se face tăierea împrejur, care bine ştim era un botez sângeros:“Când s-au inplinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” [140].
–“Botezul se face de obicei la 7 zile după naştere”[141], “Vechile pravile interziceau amânarea botezului după 40 de zile” [142].
4.-Icoanele nu trebuiesc sfinţite.[143]
Argumente false:
–“nu e nevoie să se binecuvinteze icoana, pentru că însuși chipul celui reprezentat pe ea constituie de fapt “binecuvântarea” ei… se sfinţeşte prin isăşi chipul care-l reprezintă;
–duhul lumesc (adică al “secolului”, de unde vine “secularizarea”) care a pustiit de credință sufletele a determinat nevoia omului de a “sfinți” ceea ce, în mod normal nu mai are nevoie de sfințire purtând deja pecetea sfințitoare a celui care e reprezentat pe ea;
–cel reprezentat pe icoană este cel de la care vine binecuvântarea;
-obiceiul de a se lăsa icoana în altar 40 de zile, pentru a se “impregna” oarecum din sfințenia slujirii din altar…”
Dacă ar fi să ne luăm după astfel de argumente, a unei minţi bolnave, nu ar mai trebui sfinţită nici Biserica de către arhiereu, pentru că însuşi prezenţa lui Dumnezeu în ea o sfinţeşte; că însuşi icoanele existente în ea, care se sfinţesc şi ele prin ele însele, ar putea sfinţi biserica şi ne-am putea duce cu interpretările mai departe până să le dăm dreptate protestanţilor şi să ne prindem mintea în plasa ereziilor, pe care am urzit-o îmbolnăvind-o. Se întâmplă lucrul acesta pentru ca cel pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-l dăruiască: „…drept învăţând cuvântul adevărului Tău” [144], în loc să amendeze astfel de păreri rătăcite, spune că “i-a admirat părerea Pr Ştefan la Paris” [145].
Rânduiala Bisericii:
-În cărţile de slujbe (Molitfelnic) este prevăzută Rânduiala sfinţirii icoanelor, nu este o inovaţie şi nici un obicei în popor, ci o rânduială bisericească pe care nu trebuie s-o punem la îndoială.
-Se face Rânduiala sfinţirii icoanelor, pentru că materia din care le confecţionăm trebuie să fie sfinţită mai înainte şi după, de a executa pictura. Aşa cum sfinţim înainte terenul pe care ridicăm o Biserică, tot aşa ar trebuie sfinţit suportul pe care dorim să pictăm chipul lui Dumnezeu. Nu putem face chipul lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor din orice materie. Se face această rânduială pentru a curăţi materia, pentru destinaţia ei, materia trebuie să fie bună, curată şi sfântă.
-Se face Rânduiala sfinţirii icoanelor, pentru ca ele să reprezinte chipul celui pictat pe ea, făcut de noi din propria imaginaţie sau reprodusă după un prototip. Este greşit să se spună că icoana este însuşi chipul, ci o încercare de a-l repoduce cât mai fidel, cât mai frumos şi mai curat chipul celui reprezentat pe icoană, prin care, privindu-l, să înalţe mintea noastră la cel reprezentat.
-Râduiala sfinţirii icoanelor, este o rugăciune către Bunul Dumnezeu, rugându-l, pe Însuşii Cel ce este reprezentat pe ele, pe Dumnezeu, să le sfinţească şi să le arate lucrătoare:”….cu sârguinţă ne rugăm: caută cu îndurare spre noi şi spre icoana aceasta şi, pentru întruparea şi arătarea Unuia-Născut Fiului Tău, în a cărui pomenire am zugrăvit-o, trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească şi harul Preasfântului Duh şi binecuvinteaz-o şi sfinţeşte-o şi dă-i ei putere tămăduitoare şi de toate meşteşugirile diavoleşti izgonitare…”[146].
Deci, nu noi sfinţim icoana cu de la sine putere, ci îL rugăm pe Dumnezeu s-o sfinţească şi să-i dea putere prin mijlocirea harului sfinţitor al preoţiei care ni s-a dat. Da, este necesară această rugăciune de sfinţire.
5.-Împărtăşirea de mai mult ori cu o singură spovedanie [147].
Argumentul fals
–O spovedanie facută ţine mai mult timp, o săptămână şi chiar o lună. Te poţi împărtăşi în intervalul acesta, fără să te mai spovedeşti dacă nu ai făcut păcate mari.
Rânduiala Bisericii
-Biserica Ortodoxă se caracterizează prin mai multă trăire, multă credinţă, multă seriozitate în modul de a privi la voinţa lui Dumnezeu, este fidelă Sfintelor Scripturi şi ce învaţă Sfinţii Părinţi. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt cele două izvoare ale Revelaţiei Divine şi sunt de căpătâi în viaţa bisericescă a creştinului ortodox. Credincioşii în comuniunea cu Dumnezeu sunt conduşi de raţiunea conştiinţei şi a credinţei. Credinţa îl ajută pe om să se apropie de cunoşterea de Dumnezeu mai mult decât o poate face raţiunea. Credinciosul ştie că nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu decât împăcaţi cu Dumnezeu. Împăcarea vine în urma unei stări de smerenie, de recunoaştere a păcatelor şi de îndreptare prin căinţă şi hotărârea de a nu-l supăra pe Dumnezeu. Această împăcare se realizează prin Taina Mărturisirii. Prin Taina Mărturisirii omul primeşte iertarea:“…Eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [148] şi îl aşează pe om într-o stare de vrednicie, de comuniune şi cuminicare cu Dumnezeu sau de împărtăşire:
“Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [149].
Dacă ne împărtăşim fără a ne mărturisi, nu am realizat starea de vrednicie sau după cum spune Sfântul Apostol Pavel, am intrat în starea de “osândă”? Ştiind că la mărturisire primeşti iertarea păcatelor mărturisite, păcatele făcute până în momentul mărtusirii şi nu a păcatelor viitoare.
De aceea, este foarte greşit să se creadă că, cu o mărturisire te poţi împărtăşi mai mult timp.
Înainte de a ne împărtăşi, trebuie să trecem pe la duhovnic, cu căinţă şi cu gândul îndreptării să ne mărturisim, rugându-l ca prin puterea pe care a primit-o, să ne împace cu Dumnezeu şi prin iertare şi dezlegare să ne arate vrednici de a ne împărtăşi.
Deci, de câte ori ne împărtăşim, mai înainte trebuie să ne spovedim.
6.-Împărtăşirea credincioşilor în fiecare duminică [150].
Argumente false:
–Aşa se împărtăşeau creştinii în primele veacuri;
–Este păcat să participi la Sfânta Liturghie fără să te împărtăşeşti. De ce vine creştinul la Sfânta Liturghie dacă nu se împărtăşeşte, ca un spectator?
Rânduiala Bisericii:
-Poate participa creştinul la Sfânta Liturghie fără să se împărtăşească, nu pentru că ar refuza Sfânta Împărtăşanie, sau ar fugi de ea, ci pentru faptul că se simte nevrednic de a primi, din cauza păcatelor care-l apasă, din cauză că nu a primit dezlegare de la duhovnic, sau nu le-a mărturisit pe toate, sau n-a făcut canonul dat de duhovnic, sau mai are de făcut. Şi ca să nu rămână credinciosul păgubit, Sfânta Biserică a rânduit “rânduiala Sfintei Anafore” care se dă în locul Sfintelor Taine. Anafora, se sfinţeşte în timpul când se cântă Axionul Maicii Domnului. Prin atingerea ei de Sfântul Trup şi Sânge (Sfântul Disc şi Sfântul Potir), rostindu-se de către preot rugăciunea:“Pentru rugăciunile Presfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristose, binecuvintează pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine,…” [151].
7.-Împărtăşirea credincioşilor chiar dacă au mâncat [152].
Argumente false:
–Se pot împărtăşi cei ce au mâncat cu 2 ore în urmă, pentru că mâncarea se digeră în două ore.
Rânduiala Bisericii:
-E total greşit. Nu este vorba în cât timp se digeră mâncarea din stomac şi în raport de aceasta să ne împărtăşim, ci pentru că păzim o rânduială de a nu mânca nimic începând de la ora 24,oo, (respectiv “0”) pentru a ne putea împărtăşi sau să luăm Sfânta Anaforă participând la Sfânta Liturghie. De ce începând cu ora “0”? Pentru că atunci se termină ziua care a trecut şi începe o nouă zi.
Dacă preotul care liturghiseşte trebuie să aibă grijă ca începând cu această oră să nu înghită nimic, să aibă grijă dimineaţa când se spală pe dinţi, să nu înghită apă, iar pe credincioşi îi învăţăm să aibă numai două ore nemâncate şi putem să-i împărtăşim? E greşit!
Şi dacă ar fi să ne luăm după stomac, tot nu putem să-l împărtăşim pe credincios după două ore, pentru că nu se digeră, şi nici nu elimină mâncare în două ore. Un stomac leneş în care poate dura procesul de descompunere şi eliminare opt ore, altul şase ore, altul a mănâncat seara şi se simte greu la stomac dimineaţa, pentru că nu i-a mistuit stomacul.
Cu îngăduinţă, putem, după două ore să împărtăşim un copil mic, un sugar, căruia mama îi dă piept dar nu la un adult.
Ar fi corect ca preotul şi credincioşii, să stea toată noaptea spre duminică la o nuntă, să bea şi să mănânce, la ora 7 după ce a băut ultimul pahar, să vină de la nuntă şi să intre în slujbă? Ar avea mai mult de două ore timp până când ar trebui să se împărtăşească! E permis? Nicidecum!
8.-Împărtăşirea celor cu păcate grele fără să li se acorde timp de penitenţă.
Argumente false:
–Trebuiesc primiţi la împărtăşanie tinerii care trăiesc în păcatul desfrânării şi în concubinaj, nu trebuie îndepărtaţi, pentru că însuşi faptul că au venit să se mărtusirească spun despre ei că se căiesc.
-Duhul Sfânt prezent în Sfânta Împărtăşanie îi va călăuzi să se lepede de păcat şi să-şi îndrepte viaţa.
Rânduiala Bisericii:
–“Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” [153].
–“Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”[154].
Potrivit acestor două texte din Sfânta Scriptură, mă întreb, cine ar îndrăzni să “împărtăşească tinerii care trăiesc în păcatul desfrânării şi concubinaj, ca să nu fie îndepărtaţi, pentru că însuşi faptul că a venit să se mărtusirească spun despre ei că se căiesc. Şi că Duhul Sfânt prezent în Sfânta Împărtăşanie îi va călăuzi să se lepede de păcat şi să-şi îndrepte viaţa.”
Care cleric ar fi atât de ireponsabil şi de slab la minte, să gândească aşa? Câtă rătăcire…! Batjocură de Sfânta Împărtăşanie. Socotesc Sfânta Împărtăşanie ca pe o mâncare oarecare. În loc să-i înveţe, să-i convingă, şi să-i îndrepte pe tineri, prin putere preoţie lucrătoare, şi să păzească Sfintele Taine ca să nu fie date “în gura celor ce nu merită”, aruncă sarcina îndreptării lor, de la ei pe Duhul Sfânt. Oare cum se numeşte păcatul acesta?
9.-Sfânta Anaforă, este o inovaţie şi nu trebuie să se împartă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Argumente false:
–“binecuvântarea anaforei la Liturghie, după prefacere, uitându-se că termenul de „anafora” se cuvine doar prescurii „ridicate în sus” (gr.anaforein) la Proscomidie și din care s-a luat Sfântul Agneț, gest prin care ea s-a sfințit, ne mai având nevoie de a fi binecuvântată a doua oară, la finalul Liturghiei (iar celelalte prescuri mici fiind „afierosite” altarului prin scoaterea miridelor din ele, ne mai necesitând nici ele a fi binecuvânate încă o dată); așa s-a ajuns să se dea anafora pe post de „antidoron” (în locul darurilor) celor care nu se pot împărtăși sau nu sunt „pregătiți să se împărtășească”, când ea era de fapt hărăzită tocmai acelora care se împărtășeau din Agnețul care se luase din prescura „înălțată” la Proscomidie și care devenise prin aceasta „anafora” (aceasta se aplică și mai evident cu privire la Agnețele care se scot pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, păstrându-se partea de prescură rămasă după ce s-a scos fiecare Agneț, și tăindu-se pentru a deveni „anafora” care se dă credincioșilor care s-au împărtășit, în timpul Psalmului 33, la Liturghia la care se folosește Agnețul care s-a scos din aceasta)”[155].
–O inovaţie oficializată de Biserică.
Rânduiala Bisericii:
-Odată ce există ”rânduiala bincuvântării anaforei” în cadrul Sfintei Liturghii, consemnată în cărţile vechi şi noi de slujbă (Liturghiere), având explicaţii şi justificări veridice date de Biserică şi un caracter de necesitate pentru credincioşi, nu poate fi socotită inovaţie. Mai degrabă poate fi socotită o lipsă din partea celor ce opinează contrariul şi o falsă justificare, din partea celor care-o exclud sau n-o au în practica liturgică. De exemplu, în Ardeal nu se dă anaforă credincioşilor la terminarea Sfintei Liturghii, se explică de ce, pentru că Biserica Ortodoxă din Ardeal de secole de-a rândul se află sub influenţa Bisericii Catolice şi a bisericilor protestante.
Din cauza acestor înfluenţe, nu se dau nici pomelnice la Sfântul Altar, pentru a fi pomeniţi credincioşii la cereri speciale; Nu se dă nici jertfă la Altar (lumânări, untdelemn, vin, prescură), nici Sfânta Anaforă.
-Preotul binecuvintează anafora în timp ce la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. “Anafora reprezentând pe Maica Domnului, care, este un mic dar, ce participă la darurile cele bogate, înlocuind marele dar, pentru cei ce nu s-au împărtăşit, din mâna preotului primind harul dumnezeisc”[156].
Pentru Anaforă, se taie, de regulă, din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. “Dacă sunt credincioşi mai mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia din prescura a doua, din care s-a scos părticică întru cinstea pomenirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu” [157].
Preotul luând vasul cu anaforă îl atinge de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir binecuvântându-l, zicând: “Pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvintează pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” [158].
Sfântul Nicolae Cabasila, spune: “Pâinea care se împarte ca anaforă a fost sfinţită dinainte, pentru că, a fost oferită lui Dumnezeu. Toţi creştinii o primesc cu evlavie în căuşul mâinii drepte şi sărută mâna preotului care, cu puţin înainte, a ţinut şi a junghiat Trupul luiHristos şi s-a sfinţit întreagă” [159].
10.- Liturghia catehumenilor şi mai cu seamă “ectenia celor chemaţi” nu mai trebuie să se rostească, că nu mai are obiectul importanţei ei, ci să se intre direct în Liturghia propriu-zisă.
Argumente false:
-Astăzi, nu mai sunt catehumeni;
-Se rostea în primele secole, când veneau de la păgânism ca să se boteze. Până la primirea botezului, stăteau o perioadă în pridvorul bisericii, învăţau adevărurile de credinţă creştină şi li se permitea să stea la Sfânta Liturghie, până la momentul rostirii: “Cei chemaţi ieşiţi”, când trebuiau să plece, nemaiputând să stea, pentru că nu erau botezaţi.
Rânduiala Bisericii:
-Atât timp cât Liturghia catehumenilor este cuprinsă în cărţile de slujbă şi face parte din rânduila Sfintei Liturghii trebuie rostită, în special „ectenia celor chemaţi” pentru că îşi are rostul şi importanţa ei. Nu este permis, ca fiecare după cum îl taie capul, să suprime ceva din Sfânta Liturghie.
-Mai sunt şi în ziua de azi catehumeni: păgâni de încreştinat; creştini care sunt chemaţi la îndreptare; credincioşii pe care păcatele i-au coborât în rândul păgânilor; credincioşii care s-au lepădat de Hristos şi de Biserică. Aceştia sunt cei chemaţi, pentru care se roagă Biserica.
11.-Rugăciunile de taină, pe care le rosteşte preotul în Altar, în cadrul Sfintei Liturghii, trebuie zise cu voce tare, în auzul credincioşilor.
Argumente false:
-Rugăciunile care au indicaţia în Liturghier, că se rostesc “în taină” de către preot, trebuiesc rostite cu voce tare în auzul credincioşilor, pentru că suntem împreună slujitori.(?)
-Este bine să audă şi credincioşul, ca să ia act de frumuseţea rugăciunilor şi de importanţa momentului.
Rânduiala Bisericii:
-În rânduiala Sfintei Liturghii, sunt rugăciuni de taină, se citesc în taină de către preot în timp ce la strană se cântă: antifoanele (Rugăciunea antifonului I, II, III); în timp ce se face Vohodul Mic (Rugăciunea intrării); când strana cântă troparele şi condacele (Rugăciunea cântării întreit-sfinte); în timp ce se citeşte Apostolul (Rugăciunea dinainte de Evanghelie); în timpul ecteniei întreite (Rugăciunea cererii stăruitoare); în timpul ecteniei pentru cei chemaţi (Rugăciunea pentru cei chemaţi) şi pentru credincioşi (Rugăciunea I şi a II-a pentru credincioşi); în timpul cântării heruvimice (Rugăciunea heruvimică); în timpul ecteniei cererilor (Rugăciunea punerii-înainte); în timpul cântării “Cu vrednicie şi cu dreptate…” (Rugăciunea Sfintei Jertfe); în timpul cântării: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Rugăciune); în timp ce se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm…”(Rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt, numite epicleza); în timp ce se cântă: “Pe toţi şi pe toate” (Rugăciune); în timpul ecteniilor înainte de “Tatăl nostru” (Rugăciune); după împărtăşire (Rugăciunea de mulţumire) [160]. Toate au însemnată porunca să fie citite “în taină”.
Dacă ar fi citite cu glas tare de către preot, aşa cum rău sfătuiesc unii clerici, s-ar suprapune cu cântările de la strană, cu ecteniile rostite de diacon, nu s-ar mai înţelege nimic.
-Sunt momente de profundă taină, în cadrul Sfintei Liturghii, când se închid uşile şi se trage perdeaua (dvera), ca să nu se vadă şi să nu se audă nimic: după „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi!”; după intrarea în Altar cu Cinstitele Daruri, timp în care se cântă „Ca pe Împăratul tuturor …”; după ce preotul rosteşte din faţa uşilor împărăteşti „Sus să avem inimile…. să mulţumim Domnului” urmând „Rugăciunea Sfintei Jertfe”; după ce rosteşte preotul: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu…”; şi după apolis [161].
-Chiar dacă am considera că “suntem împreună slujitori”, preotul-Altar şi credincioşi-strană, suntem diferiţi în slujire, cu harul şi cu locul înalt de unde slujim. Cele două părţi sunt separate printr-un iconostas (catapeteasmă). Altarul este locul cel mai înalt sau cel mai sfânt, sfânta-sfinţilor, loc de taină. Preotul slujeşte în Altar şi credincioşii dau răspunsurile din Biserică. Nu este bine spus că preotul şi credincioşii prezenţi în Biserică “sunt împreună slujitori”, este greşit din punct de vedere a stării de fapt şi a exprimării, cel mult putem spune despre credincioşi că sunt participanţi la Sfânta Litughie. Doar despre 2-3 şi mai mulţi preoţi care slujesc la acelaşi altar, putem să spunem că sunt împreună slujitori.
Există o comuniune între preot şi credincioşi în timpul slujirii, cu participare efectivă şi afectivă printr-un sentiment de pioşenie, de evlavie, la cântare şi la răspunsuri.
Credincioşii, nu privesc ca la un spectacol ceea ce face preotul în Altar, şi nici nu aude tot, ştiind că acolo se săvârşeşte tainic Jertfa Mântuitorului participând şi el cu credinţa, smerenia, cu răspunsul şi cu cântări de laudă rostite din biserică.
-Cei ce rostesc cu voce tare “rugăciunile de taină” lezează caracterul de “taină” a lui Dumnezeu “că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta” [162]. Dumnezeu nu se descoperă omenirii decât într-un sigur fel, în mod tainic. Toată existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru om, este o mare şi nemârginită taină. Taine sunt zămislirea, întruparea, naşterea, jertfa, mântuirea, învierea, înălţarea, biserica, preoţia, slujirea, lucrarea Sfântului Duh în biserică, Sfintele Taine, sfintele slujbe, apocalipsa, a Doua Venire a Mântuitorului, învierea morţilor, judecata sufletelor, judecata universală, cerul nou şi pământul nou.
-În concluzie: nu este bine să se rostească rugăciunile de taină cu voce tare în auzul credincioşilor la Sfânta Litughie. Să respectăm tot ceea ce scrie în cărţile de slujbă şi ceea ce au rânduit Sfinţii Părinţi liturghisitori. Doar aşa vom auzi cuvintele Mântuitorului. “Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” [163].
Numai făcând fiecare bine şi cu luare aminte lucrarea pentru care suntem puşi să-o săvârşim, vom fi “împreună slujitori”.
12.-În timpul cântării “Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită” de dinainte de “Crez”, preoţii să deschidă Uşile Împărăteşti şi să rostească către popor cuvintele: ”Hristos în mijlocul nostru”, iar poporul întrerupe cântarea, şi răspund cu toţi într-un glas “Este şi va fi”.
Argumente false:
–Aşa se făcea în primele veacuri creştine, trebuie să revenim la forma primară.
Rânduiala Bisericii:
-În râduiala Sfintei Litrghii nu este prevăzut ca preotul să deschidă Uşile Împărăteşti şi să rostească către credincioşi, cuvintele: Hristos în mijlocul nostru, decât, numai acolo unde sunt mai mulţi preoţi, după ce sărută Cinstitele Daruri, apoi îndreptându-se unul către altul, rostesc: Hristos în mijlocul nostru! Se răspunde: Este şi va fi! sărutându-se pe umeri, săvârşind sărutarea păcii [164].
-Dacă se pretinde că în primele veacuri creştine se făcea sărutarea păcii între credincioşi, trebuie să ţinem cont că, Rânduiala Sfintei Liturghii, erau într-o formă primară, când textul şi mişcările nu era bine conturate, bine definite şi explicitate. Circulau între creştini zeci de liturghii. Fiecare zonă sau comunitate de creştini aveau liturghia potrivit tradiţiei locului. De abia în secolul IV, prin Sfinţii Părinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigore Dialogul, se ordonează textul Sfintei Liturghii într-o formă liturgică şi dogmatică unitară şi coerentă, text pe care-l avem şi astăzi.
-Dacă s-ar proceda după cum rău spun unii dornici de importanţă şi de senzaţii, ar trebui întreruptă cântarea: Pre Tine Te laudăm.. şi să se facă sărutarea păcii între credincioşi şi preţ de un sfert şi chiar jumătate de oră să fie în biserică o vânzoleală.
[131].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca “Canoanele Bisericii Ortodexe” Sibiu 2005.
[132].- Facerea 1,31.
[133].- Facerea 2,3.
[134].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca “Canoanele Bisericii Ortodexe” Sibiu 2005.
[135].- Evhologhiul Mare (Molitfelnicul Mare), Nomocanonul, tipărit la Bucureşti în anul 1896, retipărit cu binecuvântarea IPS
Calinic al Argeşului, de către M-rea Petru Vodă din judeţul Neamţ, pag. 143.
[136].- Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, ediţia a III-a, 1999, pag. 436, regula 1769.
[137].- Faptele Apostolilor 15, 1-29.
[138].- Molitfelnic, Bucureşti 2006, pag. 23.
[139].- Molitfelnic, Bucureşti 2006, pag. 17.
[140].- Luca 2,21.
[141].- Canonul 37 al Sfântului Ioan Postitorul.
[142].- Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgică Specială, 2005, pag. 292.
[143].- Este vorba de un nou curent promovat de un oarecare Pr. Ştefan de la Paris, propagat preoţilor ortodocşi români din
Italia, îndoind şi pe cei mari, care ar trebui să ţină cârma dreaptă a dreptei credinţe.
[144].- Liturghier, Bucureşti 2012, pag. 180.
[145].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.
[146].- Molitfelnic, Bucuresti 2006, pag. 645, alin. 2.
[147].- O influenţă nouă de factură catolică, “impusă” clerului ortodox din Italia, de către cei ce sunt puşi să ţină cârma dreptei credinţe. În bisericile catolice credincioşii se împărtăşesc la fiecare slujbă nu mai contează poate fi şi seara, pot să fie mâncaţi, fără să fie spovediţi timp de o săptămână, o lună. Un fel de formalism fără concursul conştiinţei.
[148].- Aghiazmatar, Bucureşti 1976, pag. 59.
[149].- I Corinteni 11,27 şi 29.
[150].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.
[151].- Liturghier, Bucureşti 1974, pag. 127.
[152].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.
[153].- Matei 7 ,6.
[154].- I Corinteni 11,27 şi 29.
[155].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.
[156].- Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, “Explicarea Dumnezeiştii Liturghii”, 2005, pag. 483.
[157].- Liturghier, Bucureşti 1974, pag. 128.
[158].- Op. cit. pag. 127.
[159].- Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”,cp.53,p.150, 489c
[160].- Liturghier, Bucureşti 2012.
[161].- Ibidem.
[162].- Liturghia Sf Ioan Gură de Aur, Liturghier, Buc. 2012, pag. 270.
[163].- Matei 25,21.
[164].- Rânduiala Sfintei Liturghii, Liturghier, Buc. 2012, pag. 169.
