Teodor, fiind născut din părinţi creştini bogaţi şi slăviţi, ca să
dobîndească pe Hristos, şi-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca
nişte gunoaie. Iar începutul lui spre osîrdia monahicească i-a fost
astfel. Săvîrşindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioşilor săi
părinţi în şase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuieşte
dumnezeiescul Botez al Domnului, Teodor atunci era copil de paisprezece
ani. Deci, văzînd casa părinţilor săi împo-dobită foarte minunat pentru
praznic şi îndestulată cu toate bunătăţile mireneşti şi, socotind toate
acelea ca deşertăciuni, s-a umilit cu sufletul şi s-a rănit cu inima,
zicîndu-şi în sine: "Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi
cîştiga eu ticălosul, dacă mă voi îndulci de aceste desfătări vremelnice
ale acestei vieţi, lipsindu-mă de cele veşnice? Pentru că nimeni,
îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să cîştige slava cea
veşnică".
Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adîncul inimii şi la
vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă şi acolo a căzut cu faţa la
pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi zicînd: "Doamne, ştiutorul
celor ascunse şi ispititorul tainelor omeneşti, Tu ştii că nimic nu
cinstesc din cele ce sînt în lumea aceasta mai mult decît dragostea Ta.
Drept aceea mă rog Ţie, Stăpîne, povăţuie-şte-mă spre calea Ta, ca să
fac voia Ta şi luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc şi să Te laud
totdeauna, Domnul meu". Pe cînd el se ruga astfel, a intrat în cămara
aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi.
Maica sa, căutînd spre el şi, văzînd ochii lui umflaţi de plîns, l-a
întrebat: "Ce-ţi este, fiule? Cine te-a mîhnit? Pentru ce plîngi? Şi de
ce te-ai despărţit de noi de la masă? Căci noi, mîhnindu-ne, te-am
căutat pretutindeni ca să te veseleşti împreună cu noi".
Atunci el a răspuns către dînsa: "Mergi, maica mea şi prînziţi fără
de mine, pentru că eu acum nu voi mînca". Maica sa rugîndu-l mult şi
silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Şi astfel în toate zilele
postea pînă seara, umblînd la şcoală şi învăţînd carte. Uneori nu gusta
nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puţină hrană. Doi ani n-a
gustat bucate scumpe şi dulci, deprinzîndu-se la înfrînarea cea
desăvîrşită şi pustnicească. Apoi a ieşit în taină din casa sa,
lăsîndu-şi părinţii şi bogăţia lor. Deci, defăimînd slava lumii
acesteia, a aflat într-o mănăstire nişte monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi
acolo a început a vieţui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Privind la
nevoinţele lor pustniceşti, urma vieţii lor şi se sîrguia după puterea
sa, să placă lui Dumnezeu.
Odată, monahii, şezînd după rugăciunea cea de seară şi vorbind din
dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dînşii vorbind
despre cortul care a fost în Legea Veche şi tîlcuirea despre Sfînta
Sfintelor, spunînd pentru două popoare astfel: Cortul cel din afară este
poporul iudeilor, iar Sfînta Sfintelor este chemarea neamurilor, care
are intrarea mai tăinuită şi mai slăvită; pentru că în loc de jertfele
cele de dobitoace, de cădelniţă, de masă şi de chivotul care a avut
pîinea cea de mană, de cărţile Legii şi de altele, care au fost acolo şi
în loc de lumina cea din sfeşnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvîntul în
trupul cel luat de El, S-a făcut nouă Lumina cunoştinţei, pîine de viaţă
şi jertfă pentru păcatele noastre.
Monahul acela, spunînd fraţilor care şedeau cu el o tîlcuire ca
aceasta, a zis: "Această tîlcuire am auzit-o de la Sfîntul părintele
nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe fraţii care nădăjduiesc
spre Domnul şi cred că-mi va dărui şi mie Domnul iertare păcatelor mele;
de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta".
Fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima şi a
zis: "Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pămînt un bărbat sfînt ca
acesta, învredniceşte-mă ca să-l văd pe acela şi să-i urmez lui în toate
poruncile; ca şi eu să mă mîntuiesc şi să mă fac vrednic bunătăţilor
acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine".
Aceasta grăind, plîngea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire.
După cîteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele
Pecusie, bărbat bătrîn şi îmbunătăţit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l
ia pe el cu sine la Tevenisiot, în obştea Cuviosului părinte Pahomie.
Deci, Pecusie a luat pe acel tînăr şi, cînd au ajuns la mănăstire,
Teodor s-a închinat Domnului, zicînd: "Bine eşti cuvîntat, Doamne
Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul şi ai
împlinit cererea mea". Iar cînd a ajuns la uşa chiliei Sfîntului
Pahomie, a început a plînge din umilinţa inimii şi din duhovniceasca
bucurie, scăldîndu-şi faţa cu lacrimi. Văzîndu-l Cuviosul părinte
Pahomie, a zis către dînsul: "Nu plînge, fiule, că şi eu, deşi păcătos,
sînt sluga Domnului şi Părintelui cel de obşte al nostru, al tuturor".
Deci, Cuviosul Pahomie, primind pe fericitul Teodor cu dragoste în
mănăstirea sa şi, văzînd Teodor în mănăstirea aceea mulţimea fraţilor
ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea, a luat rîvnă în
sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu şi sporea spre Dumnezeu cu faptele
bune. Pentru că, fiind înţelept şi priceput, a cunoscut cu înlesnire
calea cea adevărată a mîntuirii şi a cîştigat, împreună cu smerenia,
ascultarea mare şi minunată. El, întărindu-se cu darul lui Dumnezeu,
petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli şi suferind în
postiri. Nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele
cele bune şi în darul Domnului. Iar cînd vedea pe cineva scîrbit, îl
mîngîia şi orice ar fi greşit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie
şi cu milostivire. Toate acestea văzîndu-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit
foarte mult şi l-a primit în inima sa.
Maica lui Teodor, auzind despre el că se află în Tavenisiot la
Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopi prin care îi poruncea
Sfîntului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a
fost primită în casa de oaspeţi din mănăstirea fecioarelor, în care
pustnicea sora lui Pahomie. Apoi maica lui Teodor a venit la Sfîntul
Pahomie, zicînd că doreşte să vadă pe fiul său. Stareţul a zis lui
Teodor: "Fiule, a venit maica ta aici, voind să te vadă, şi are scrisori
de la episcopi către noi; deci, du-te la dînsa, mai ales pentru aceea
că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm".
Teodor răspunse: "Părinte, încredinţează-mă mai întîi că nu voi da
răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecăţii, dacă, după începutul vieţii
monahiceşti, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu
cu toate pătimirile lumeşti; iar de se vor sminti fraţii pentru mine, de
vreme ce mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din aşezămîntul
cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinţii şi pe fraţii lor, ca să
păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atît mai vîrtos eu,
învrednicindu-mă în darul cel nou, de atît dar al sfintei rînduieli, nu
mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinţilor, decît dragostea lui
Dumnezeu; deoarece Stăpînul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tată sau pe maică mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic.
Grăit-a lui Sfîntul Pahomie: "Fiule, de nu-ţi este de folos să te duci
să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvîrşit,
lepădîndu-te de lume şi de sine, pînă la sfîrşit".
Deci, înştiinţîndu-se maica, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu
numai să se întoarcă acasă la dînsa, dar nici s-o vadă, a voit şi ea a
nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţuit în călugărie în mănăstirea
de fecioare, pentru că socotea în sine: "De va voi Dumnezeu, voi vedea
pe fiul meu între sfinţii părinţi şi îmi voi dobîndi sufletul pentru
dînsul". Astfel, voinţa către Dumnezeu cea bărbătească şi statornică a
monahului cel tînăr, a mîntuit nu numai sufletul său, dar şi pe al
maicii sale, aducînd-o pentru Dumnezeu în viaţa monahicească cea strîmtă
şi necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul şi se asemăna în
toate Sfîntului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunîndu-se lui ca
lui Dumnezeu. De multe ori părintele îl ispitea în ascultări şi în
răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; şi, dacă îndeplinea
porunca, el îl ocăra ca şi cum nu făcea bine şi îi poruncea să strice
acel lucru şi să-l facă din nou; iar el niciodată nu s-a împotrivit
părintelui întru nimic, nici a cîrtit, nici s-a mîniat, nici s-a mîhnit,
ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul
Pahomie, socotind ocările lui ca nişte laude.
După cîtăva vreme, a venit la dînsul un frate după trup, cu numele
Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Dar, Teodor nu voia
nicidecum să-l primească, deoarece el nu se lepădase desăvîrşit de omul
cel vechi şi pentru aceasta Pafnutie plîngea. Deci, Sfîntul Pahomie,
înştiinţîndu-se de aceea, a zis lui Teodor: "Bine este a slăbi de la
început pe unii ca aceştia, care voiesc să intre în nevoinţa
monahicească, că precum un pom din nou sădit, are trebuinţă de multă
grijă şi curăţenie, aşa şi înfrînarea monahi-cească începînd, are
trebuinţă de puţină slăbire şi mîngîiere, pînă ce se va înrădăcina cu
darul Domnului şi se va întări cu credinţa". Teodor, ascultînd pe
Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup şi-l povăţuia spre
fapta bună. Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi
învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire.
Fericitul Teodor, înţelegînd aceea, s-a prefăcut că are mîhnire asupra
părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele
acela: "Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sînt aspre şi mai
presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici".
Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a
bucurat şi i-a zis: "Oare şi tu pătimeşti rău de la dînsul ca mine?"
Grăit-a Teodor: "Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne
mîngîiem unul pe altul, pînă ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de
acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi
mînios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire". Ascultînd
fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptînd pînă ce vor
ieşi amîndoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta
deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor.
Apoi, chemîndu-i pe amîndoi, părintele şi-a plecat spre dînşii capul
şi a zis: "Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sînteţi
datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa
părintelui vostru". Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de
scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat.
Văzînd Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune şi
în buna înţelegere, putînd să folosească şi altora cu cuvîntul, ca un
iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună
cuvîntul lui Dumnezeu spre folosul fraţilor; el avea atunci douăzeci de
ani de la naşterea sa. Teodor, fiind supus şi ascultînd porunca fără de
nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului şi a început a
propovădui cuvîntul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunînd
multe lucruri folositoare, care duc spre calea mîntuirii. Deci, unii
dintre bătrînii cei mai vechi, văzînd pe Teodor făcînd învăţătură către
dînşii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cîrti, zicînd unul către
altul: Iată, un începător ne învaţă pe noi şi încă fiind tînăr, ne dă
învăţătură nouă bătrînilor; deci, să nu-l ascultăm. Atunci, sculîndu-se
s-au dus din sobor la chiliile lor. După ce Cuviosul Teodor a sfîrşit
propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el
pe bătrînii aceia şi le-a zis: "Pentru ce aţi lăsat soborul şi
ascultarea învăţăturii şi v-aţi dus la chiliile voastre?"
Ei au răspuns: "Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un
copil, ca învăţător nouă celor bătrîni, care de mulţi ani petrecem în
această mănăstire". Cuviosul Pahomie, auzind nişte cuvinte ca acestea, a
suspinat foarte mult şi le-a zis: "Sînteţi nebuni şi robiţi de
diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună aţi pierdut-o,
mîndrindu-vă cu mintea; dar voi n-aţi lăsat pe Teodor fugind de dînsul,
ci aţi lepădat cuvîntul lui Dumnezeu şi v-aţi lepădat de Sfîntul Duh. Nu
m-aţi văzut pe mine cu cîtă luare aminte l-am ascultat şi cît m-am
folosit din cuvintele lui?"
Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învăţînd şi smerind pe
acei bătrîni, le-a tămăduit vătămarea îngîmfării şi a cîrtirii lor şi
i-a făcut să fie ascultători la învăţătura cea folositoare şi cu bună
înţelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus
iconom al mănăstirii Tavenisioţilor, iar el s-a sălăşluit într-o altă
mănăstire mai mică şi mai liniştită; lăsînd pe Teodor a-şi îndrepta bine
locaşul cel încredinţat lui.
În acel timp, episcopul cetăţii Panolopiei, fericitul Uar, voind să
facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul
Pahomie. Cuviosul Teodor a mers şi el acolo cu părintele său, Pahomie;
şi, după ce s-a gătit locaşul, a venit la dînşii un filosof, voind să
vorbească cu marele stareţ Pahomie. Dar el n-a voit să vorbească singur
cu dînsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe
doi ucenici ai săi, pe Cornelie şi pe acest fericit Teodor. Şi a zis
către dînşii: "Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură". Sfîntul Teodor
zise către dînsul: "Spune, ceea ce voieşti". Filosoful a zis: "Cine nu
s-a născut şi a murit, cine s-a născut şi n-a murit, şi cine a murit şi
n-a putrezit?" Cuviosul Teodor i-a răspuns: "O, filosofule, nu este atît
de mare întrebarea ta pe cît îţi este vicleşugul, dar îţi voi răspunde:
Cel ce nu s-a născut şi a murit este Adam, cel ce s-a născut şi n-a
murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n-a putrezit este femeia lui Lot,
care s-a prefăcut în stîlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel
sănătos: Părăseşte-ţi întrebările cele nefolositoare şi întortochelile
cele scolasticeşti şi apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim şi vei lua
iertare de păcate".
El a tăcut ca un mut şi s-a dus, minunîndu-se de răspunsul cel dat cu
multă pricepere. După aceasta, Cuviosul Teodor a vieţuit în toată
vremea vieţii sale cu bună plăcere lui Dumnezeu şi întru toate s-a supus
părintelui său pînă la sfîrşitul aceluia, slujindu-i şi la boala cea
trupească. Apoi, după fericitul sfîrşit al Cuviosului Pahomie, părintele
său, asemenea şi după sfîrşitul cel grabnic al fericitului stareţ,
Petronie, învăţătorul lui, s-a făcut povăţuitor al sfintei turme şi s-a
îmbogăţit cu multe minuni.
Pentru acestea era slăvit şi ştiut de preasfinţitul Atanasie cel Mare
al Alexandriei. Deci, folosind multora cu lucrurile şi cu cuvintele,
s-a dus către Domnul, fiind în adînci bătrîneţi ca, împreună cu Cuviosul
Pahomie, să stea înainte în cer, în ceata părinţilor purtători de
Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al
unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Notă - Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare, scrie astfel: El
se numeşte sfinţit, deoarece cînd l-a zămislit maică-sa în pîntece, a
văzut în vis o stea prealuminoasă pogorîndu-se din cer spre pîntecele
ei, aşa că mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din
pîntecele maicii sale a fost sfinţit cu darul Sfîntului Duh. Dar de
vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în cele
greceşti, nici în Mineiul cel mare şi nici la prolog, de aceea nici noi
n-am pus aceasta în viaţa lui, ci am amintit-o numai aici la sfîrşit.
Însă, se pare că acea pogorîre a stelei din cer spre pîntecele maicii
sale, se cuvine mai mult Sfîntului Teodor Sicheotul, care se cinsteşte
în 22 de zile ale lunii Aprilie, precum s-a scris despre aceea în viaţa
lui, decît acestui sfînt, Teodor, ucenicul lui Pahomie, căci pe acesta
l-au numit unii sfinţit.
Deci, se cuvine să înţelegem că într-acea vreme, între monahii din
viaţa de obşte a tavenisiotenilor, neavînd nimeni sfinţire preoţească -,
pentru aceasta este arătat în viaţa lui Pahomie, că el a fost mai întîi
silit să primească rînduiala preoţească, pentru aceea s-a numit
sfinţit, ca şi Cuviosul Sava, care se cinsteşte în cinci zile ale lunii
decembrie; pentru aceasta se numeşte sfinţit, fiindcă el a fost mai
întîi hirotonit preot în lavra sa. Dar, dacă despre Sfîntul Teodor, în
viaţa lui nu se înştiinţează de a fost preot sau nu, aceasta este ştiut
că nu sînt scrise cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor, precum nici
viaţa lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-amănuntul în Sfînta
Evanghelie, pentru că se zice: Că de s-ar fi scris una cîte una, nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile cele scrise. Deci, este lucru cuviincios de crezut, că acest sfînt, Teodor, a fost preot şi pentru aceea se numeşte sfinţit.
.gif)
