Cineva l-a întrebat pe Sfântul Paisie Aghioritul: „Părinte, cum oare oamenii, chiar și cultivați, cred în metempsihoză?” Marele bătrân a răspuns: „Metempsihoza le convine oamenilor și mai ales ateilor și necredincioșilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într-o viață de păcat cu gândul că sufletul pleacă și revine de mai multe ori în această lume. Oare diavolul dacă te prinde bine odată, te va mai lăsa să te întorci?” Odată, seara, Sfântul Paisie citea Vecernia, când un tânăr euforic, înlăuntrul căruia intrase egoismul și plămădea vedenii, l-a întrebat cu superioritate: „Încă te mai ocupi cu acestea?” A doua zi, tânărul a început să-i spună Sfântului Paisie cum că în urmă cu mii de ani, a fost un om mare și bogat și cum, într-o vedenie, s-a văzut suindu-se la Cer, dar nu-l aveau scris acolo, la catastife, și i-au spus să coboare. Acolo, lângă coliba Sfântului Paisie, un alt monah avea un măgar pe care, povestește marele bătrân, l-a numit Naser, deoarece era vioi. Într-o zi a trecut un grec care trăia în Elveția și a văzut că îl striga pe măgar Naser. După o vreme, când a trecut din nou, a adus o cutie cu dulciuri ieftine și alta cu dulciuri scumpe. „Acestea sunt pentru Sfinția Ta!”, i-a spus, și i-a dat cutia cu dulciuri ieftine. „Dulciurile scumpe sunt pentru Naser!”, a adăugat el. „Mi-am dat seama încă de data trecută când am trecut pe aici că acesta este Naser. Atunci când l-am întâlnit mă privea cu o privire tristă și mi s-a frânt inima.” Credea că Naser se reîncarnase și devenise măgar. „Bre, ești sănătos la cap?”, l-a întrebat Sfântul Paisie. „Eu l-am numit Naser pentru că era un măgar vioi.” Dar cu niciun chip grecul nu credea ceea ce îi spunea. Legat de același măgar, cuviosul Paisie mai povestește o întâmplare. Mai demult, în Sfântul Munte un monah de la o chilie vecină avea un măgăruș care îl ajuta la treburi. Paisie i-a pus numele Naser. La el venea adeseori un medic care participa la congrese internaționale și a auzit că îl strig pe măgăruș Naser. Într-o zi, a venit iarăși același medic și, auzindu-l că îl chemam adeseori pe Naser, i-a spus: „Am simțit, Gheronda, mi-am dat seama că este Naser. Chiar îi seamănă.” Profesorul care credea în reîncarnare voia să spună că măgărușul era următoarea reîncarnare a președintelui Naser al Egiptului. „Măi, crezi în aceste lucruri? Eu astfel obișnuiesc să îl strig pe măgăruș.” „Gheronda, nu vă ascundeți de mine, că mi-am dat seama că el este!” „Tu, un om de știință atât de mare care mergi la congrese în toată lumea, crezi în astfel de lucruri?” Starețul ne-a spus această istorie și pentru a accentua că o învățătură greșită îl poate arăta neghiob chiar și pe un om de știință serios. Marele bătrân continuă: „Aceasta nu este nimic, să vă spun altceva mai grozav. Cu mai mulți ani în urmă au mers niște germani în Creta, să facă o comemorare a germanilor care fuseseră uciși acolo în timpul ocupației între 1941 și 1945. În timp ce făceau comemorarea, trecea un cretan cu măgarul său încărcat, cu diferite lucruri. Când măgarul i-a văzut pe oamenii adunați acolo, a început să ragă. Unul dintre germani a crezut atunci că măgarul este fratele lui care murise în război și se reîncarnase. Credea că îl recunoscuse și îl salutase prin răgetul lui. De aceea germanul a luat poziție de drepți și l-a salutat militărește. Și... pune-te pe bocete! Apoi se duce repede la țăran și îi spune: Cât vrei pe el? Căci vreau să îl cumpăr! Țăranul îi refuză: Bre, du-te d-aci'! Germanul scoase mărcile: Uite atâtea, atâtea! Și plusa. Îi spune acela: Du-te mă și lasă-mă! În cele din urmă cineva îi șoptește țăranului: Bre prostule, îți plătește pe măgar ca pe Mercedes, dă-i-l mă! Îți cumperi zece! Atunci țăranul a scos lucrurile de pe măgar, și-a scos amarul, l-a eliberat, iar germanul l-a luat cu ochii în lacrimi și l-a dus în Germania. Amiradis Athanasius, un ofițer în rezervă din Ianița, mărturisește: În perioada 1991-1992 eram ispitit de înșelările și teoriile hinduse, potrivit cărora, chipurile, omul moare și se naște iarăși. Am urmat și anumite seminarii de ezoterism și ocultism într-o școală din Atena care avea filiale în toată Grecia. Așadar, am fost influențat de lucrurile acestea. Totuși, ceva nu-mi pica bine. Din acest impas m-a scos starețul Paisie. Am mers la colibă cu credință în persoana lui. Răspunsul său la întrebarea dacă există cu adevărat metempsihoză și reîncarnare a fost categoric. Mi-a venit ca o catapultă și am început să mă trezesc din letargie: Nu există, copilașul meu, metempsihoză. Toate acestea sunt meșteșugiri ale Satanei, ca să vă răpească sufletele. Îți spune: Păcătuiești în viața aceasta? Să nu te preocupe! În altă viață, ai să te îndrepți! Dar care altă viață? Nu există altă viață! Și haț, îți răpește Satana suflețelul! Toata acestea sunt meșteșugirile lui. Și astfel a început înlăuntrul meu dispoziția spre pocăință și spre spovedanie.” Și încă o mărturie. Dyonisios Farasiotis, un ucenic al Sfântului Paisie, în perioada sa de căutări, a întâlnit în ashramurile din India pe o nemțoaică. „Aceasta primise acolo numele hindus de Brākas. Nu îi cunosc numele creștin. Era o femeie frumoasă și cultivată, de origine nobilă, de vreo 45 ani. Soțul ei se bucura de reputația unui om puternic și influent în Germania, unde petrecea o viață mondenă, plină de recepții și călătorii. Aceasta mi-a mărturisit: Simțeam un mare gol în felul de viață pe care-l duceam. Toți erau preocupați de lucruri stupide, ce haine port, cât de scump este materialul, ș.a.m.d. Pentru a-și umple viața cu ceva, și-a deschis un magazin specializat în comercializarea produselor dietetice, dar n-a realizat mult cu astfel de activitate. Simțea un vid lăuntric. Începuseră, în consecință, și neînțelegerile cu soțul. Ce aștepți de la propria viață? Îl întreba pe acesta. Fericire! Îi răspundea el. Și s-ajung tare ca piatra, să nu mai simt nimic. Așadar femeia credea că în viața următoare bărbatul ei se va reîncarna în piatră, întrucât aceasta era dorința lui. În ciuda vastei lor culturi, nu puteau identifica problema soțului prin prisma psihologiei, ci preferau fuga iresponsabilă către o explicație metafizică, facilă, adică teoria reîncarnării, fără implicații grave pentru prezent. Insist asupra expresiei pentru prezent, întrucât consecințele pe termen lung ale acestei soluții metafizice greșite, izvorâte din înșelare, sunt uriașe, distrug vieți și provoacă suferințe insurmontabile, iar în cele din urmă, îți pecetluiește soarta în veșnicie. Brākas se simțea dezgolită. Aspira către un mod și un scop mai înalt al existenței. În căutările ei a cunoscut yoga, l-a întâlnit pe guru și a părăsit toate lucrurile care o mai legau de trecut. S-a ras în cap, s-a îmbrăcat în rasa portocalie, a devenit discipol al gurului și a început să practice yoga. Copiii mei mă văd de două ori pe an. Mă roagă să îmi las păr lung și să mă îmbrac normal, fiindcă le e rușine cu mine, îmi spunea, amuzându-se pe seama diferențelor dintre civilizații. Era un suflet inteligent, plin de bunătate, mă simpatiza și își dorea să mă vadă și pe mine devenind un swami. Mi-a propus de multe ori să rămân la ashram, numai că eu adulmecasem deja adâncurile ortodoxiei, în vreme ce pe ea mediul protestant german o secătuise, îi nimicise potențele unei adevărate viețuiri creștine, iar sufletul ei nu se putea hrăni cu ceea ce îi oferea materialismul, cu modul de viață occidental care nu este altceva decât un ateism practic.” Desigur, acești germani și greci pomeniți mai sus erau străini de creștinism, de duhul ortodoxiei. Mai alex în Occidentul descreștinat, părăsit de Duhul Sfânt, au intrat alte duhuri, cu alte învățături, prin fel de fel de guru din India și prin organizațiile New Age care le promovează învățăturile și folosesc tehnicile corespunzătoare, anume yoga și meditația. Sfântul Paisie arăta că diavolul le cultivă imaginația într-o măsură foarte mare, iar apoi îi înșeală. Hindușii, deși sunt un popor inteligent, deși au neliniști metafizice și multă inimă, se ocupă cu așa-numita filozofie, cu rătăciri și vrăjitorii, zăpăcindu-i pe europeni cu teoriile lor. Vin și aici în Grecia, și înșeală lumea cu nirvana, cu pasivitatea, cu reîncarnările. În cărțile lor folosesc și părți din Sfânta Scriptură, din Filocalie, de la Sfinții Părinți și astfel atrag lumea. Unde s-a auzit mai demult ca ortodocșii să creadă în teoriile hinduse? Acum însă, deși e greu să o spui, chiar și unii oameni serioși susțin astfel de neghiobii și dau bani grei pentru aceasta. Hinduismul a făcut multă vătămare. Ortodoxia are minunea și harul dumnezeiesc. Hinduismul are magia și filozofia. El înlocuiește minunea cu magia și harul dumnezeiesc cu filozofia. Diavolul dă puteri gurushilor, vrăjitorilor, pentru că aceștia îi dau drepturi și astfel, aceia pot face zise minuni, iar cel care le vede îi admiră. Nenorociții de oameni sunt atrași pentru că s-au depărtat de Dumnezeu și au ajuns la întunecare. Ce să mai spui? Mare zăpăceală. La Paris, lângă o biserică romano-catolică scrie: „Aici se învață exercițiul rugăciunii prin metoda yoga.” Unde au ajuns! După aceea încep problemelor psihologice și înnebunesc. Cunoaștem prea bine cuvintele Domnului: „Cel ce crede întru Mine, are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi, căci Eu sunt Învierea și Viața.” Teoria reîncarnării este îmbrățișată de multe popoare antice. Prin puterea adevărului creștin, această rătăcire a încetat să mai tiranizeze viețile oamenilor în multe părți ale lumii. Totuși, se intreprind actualmente eforturi susținute de a o transfera mentalității occidentale. Conform acestei teorii, lumea este o școală, prin care sufletul trece de nenumărate ori, el renaște de fiecare dată într-un trup nou, fie bărbătesc, femeiesc, animalic, fie chiar și în carcasa vreunei specii din regnul vegetal. Condițiile noii nașteri depind de faptele vieții precedente. Dar vedeți, totuși, populația lumii e în creștere. Ceea ce gurushii indieni ascund însă cu multă grijă de discipolii lor este faptul că potrivit codicelui intitulat Legea lui Manu, venerabila carte hindusă care convertește învățătura vedelor în legi sociale, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze ca animal sau ca făptură demonică decât ca om. Cartea oferă, spre edificare, și următoarea parabolă: O broască țestoasă trăiește în adâncurile mării și scoate capul la suprafață o dată la 100 ani. Un inel plutește undeva la suprafața apei. Pe cât este de probabil ca broasca să-și scoată la un moment dat capul la suprafață trecându-l exact prin acel inel, tot pe atât este de probabil ca o ființă să se reîncarneze după moartea sa în trup omenesc. Ei bine, această credință este asumată de nenumărate mișcări New Age care vor în același timp să se prezinte drept știința yoga. A devenit o sintagmă vehiculată obsesiv în Occident. Pe de altă parte, în funcție de context, aceiași yoghini clamează cu vehemență: Și creștinii, exact ca și noi, cred că... sau: Știți că Hristos a fost un mare yoghin... sau: Între noi și creștini nu există diferențe semnificative... În felul acesta sunt cultivate cu perfidie cele mai stridente autocontradicții, pentru a-i seduce pe ignoranții științei, cât și pe ignoranții creștinismului. Merită semnalat și faptul că teoria metempsihozei nu a existat dintru început în gândirea tradițională indiană. Așa cum arată Dimitrie K. Velisaropulos, istoric și diplomat român care a funcționat la arhivele statului în prima jumătate a secolului XX, în „Istoria filozofiei indiene”, ideea reîncarnării și samsara este necunoscută arienilor, care sunt datați cam la 1500 î.Hr., venind din Iranul și Afganistanul de astăzi. Ideea reîncarnării a pătruns în religia și filozofia indiană pentru ca morala să dobândească un subiect care să poarte greutatea responsabilității faptelor dincolo de moarte. Adică ești pedepsit și devii animal. Punctul de vedere al Bisericii este fundamental diferit. Creat de către un Dumnezeu trinitar și personal, omul are început, dar nu și sfârșit, se naște la un moment dat în timp, pentru a viețui veșnic. În această lume va trăi o singură dată. După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu și, potrivit cu faptele sale, va dobândi sau nu Raiul. Pe parcursul acestei vieți, Dumnezeu oferă omului foarte multe prilejuri de a se face vrednic de fericirea veșnică. Adresându-se cândva unui grup de tineri, părintele Paisie le-a spus: „Ați înțeles că am venit aici ca să dăm examene, pe pământ, să ne punem temelia duhovnicească, să câștigăm Raiul. Acum și numai acum, căci nu vor mai fi restanțe în septembrie.” Altădată, întrebându-l despre reîncarnare, mi-a răspuns: „Fii atent aici. Aceasta este cea mai mare capcană a diavolului. Omul se gândește că nu contează dacă nu reușește în viața aceasta, va reuși în cealaltă. Astfel, se relaxează în toate privințele și se usucă duhovnicește. Diavolul știe însă foarte bine că nu există data viitoare, de aceea îi și întinde această înfricoșătoare cursă. În Epistola către Evrei, citim: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie Judecata. Domnul Hristos va fi judecătorul tuturor. El Însuși ne vorbește despre Sine în Evanghelie: Astfel, când va veni Fiul Omului, întru Slava Sa, cu toți sfinții îngeri, atunci va ședea pe Tronul Slavei și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta, caprele de-a stânga. Și va zice Împăratul celor de-a dreapta: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Atunci va zice și celor de-a stânga: Fugiți de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui.” O altă deosebire uriașă: hindușii cred că atunci când cineva ajunge la desăvârșire, își pierde persoana, prin identificare deplină cu brahman, un fel de dumnezeu absolut impersonal. Existența omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale. De aceea, el nu se mai naște niciodată din nou, pentru că nici măcar nu mai există. Creștinii cred exact contrariul: persoana umană există veșnic, ea nu va cunoaște niciodată un sfârșit. În această viață, omul inaugurează conștient o relație personală cu un dumnezeu personal, o relație care se va păstra și potența în veșnicie. Păzind poruncile lui Hristos, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Lui, omul se unește ontologic cu Dumnezeu, devine Dumnezeu, persoană prin Har, și în acest mod participă veșnic ca persoană distinctă la viața lui Dumnezeu. Desăvârșirea creștină constă în realizarea acestei comuniuni personale cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în veșnicie. Așadar, reiese o dată în plus că teza ilicită a pretinselor asemănări spirituale dintre creștinism și hinduism este destinată exclusiv racolării acelei mase de așa-ziși creștini care nu stăpânesc nici cele mai elementare cunoștințe despre conținutul învățăturilor lui Hristos, care nu au habar de cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „Oricine se abate și nu rămâne în învățăturile lui Hristos nu are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învățăturile lui Hristos, acela are și pe Tatăl, și pe Fiul.” Sau, tot evanghelistul Ioan: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume.” Dincolo de tragicomicul situației cu măgarii din relatările părintelui Paisie, s-a făcut o comparație între înțelegerea conceptului de reîncarnare în India și metamorfoza pe care a suferit-o prin adoptarea lui în Vest. În societățile tradiționale unde a apărut acest concept, reîncarnarea era înțeleasă ca o perpetuă suferință, rezultată din zădărnicia existenței sufletului în afara lui brahman, sau principiul impersonal, pe care indienii îl gândesc ca sursa originară și transcendentă a întregii creații. Gandhi a intuit lipsa de sens mântuitor al religiei hinduse și spunea despre reîncarnare că este o povară mult prea grea pentru om. În viziunea hindusă omul poate, prin conectare la acest principiu ultim, să se tragă de moț și să se elibereze din ciclul reîncarnărilor. În înțelegere occidentală, efortul tragerii de propriul moț până la marea eliberare este eliminat printr-o rezolvare practică. Reîncarnarea devine o promisiune mântuitoare perse. Să te tot reîncarnezi și, până la urmă, se întâmplă. Cumva, ca la școală odinioară, când unul tot repeta clasa și, până la urmă, profesorii îl treceau doar ca să scape de el, fără ca acela să fi învățat ceva, fără să se fi prins de el ceva, fără ca el să fi devenit altceva. Urmează din cartea părintelui Ghelasie. Eu, personal, am căutat câteva repere creștine. Căutările mele sunt strict personale și nu mă consider un învățător sau un revelator de adevăruri. Și nu vorbesc în numele teologiei, ci sunt căutări strict personale care, de pot folosi și altora, m-aș bucura. Cum are loc pretinsa reîncarnare? În anumiți oameni căzuți locuiește câte un duh necurat. După ce omul moare, acela rămâne pe pământ, și caută alt locaș. Și după o generație sau mai multe apare cineva în care se încuibează cu toate memoriile acelea grele ale omului dinainte. Iar cel de-al doilea are sentimentul că le-a mai trăit. Și omul care nu e apărat de credință și de tainele dumnezeiești cade pradă acestei înșelări, se identifică cu memoriile celui dinainte. A fost un frate la Frăsinei care era bolnav psihic, dar și stăpânit de un duh necurat, și acela vorbea prin el. Și se întâmpla că vorbea cu câte un monah și îl caracteriza în câteva cuvinte, de rămânea acela uluit. Și zicea acela [duhul]: „Eeee!... Eu am fost dintre cei care l-au ispitit pe Cain, eu sunt un duh bătrân! Ce știți voi!” Îi zicea unuia, de exemplu: „Ieri te-am aruncat în [cutare păcat]!”, de ajungeau unii monahi să fugă de el, să-l ocolească. Asta e cu știința lor, și memoriile lor le pot imprima în mintea oamenilor în care nu este imprimată dragostea lui Dumnezeu. Iată câteva din acele căutări strict personale. Întruparea este o taină a creației lui Dumnezeu, pe când reîncarnarea este o întrupare repetată, succesivă și evolutivă. În sens creștin nu există decât o singură naștere și o singură întrupare ființială a fiecărei existențe în parte. Noi avem o singură libertate de a fugi de Dumnezeu și de a ne reîntoarce la Dumnezeu. Această unică intrare și ieșire este supărătoare pentru mulți. Reîncarnarea este mai facilă, de aceea este agreată de mulți. Creștinismul nu admite reîncarnarea. Noi nu ne prefacem prin reîncarnări succesive, ci prin intrarea la masa vițelului gras, trupul hristic, prin comuniunea cu Hristos, real în euharistie. Deci nu aceasta ne scoate din mlaștina în care ne aflăm și în care ne amăgim că ne scoatem noi singuri de moț, cum cred ei. Dacă ne-am preface prin reîncarnări succesive, ar fi prin propriile puteri, un fel de evoluționism spiritual, nu ca dar al lui Dumnezeu. Iată o abordare din altă perspectivă a aceleiași teme. Unii se întreabă cum mai crează Dumnezeu suflete nevinovate pentru niște corpuri păcătoase și bolnave. Pentru că vedeți, cumva, reîncarnaționiștii uită acel suflet care a murit murdar și merită să se reîncarneze într-un corp, într-un trup murdar, pentru că asta și-a gătit. Aici este taina creștină a menirii hristice de mântuire și înviere din moartea creației căzute. Unii cred că sufletul nostru este totodată naștere din sufletul părinților, iar alții că este o reîncarnare a unui suflet, și a mai fost, și face evoluția creației. În viziunea pur creștină, creația nu se poate crea pe sine, încât sufletul nostru nu se poate naște din sufletul părinților. Iar reîncarnarea, de asemenea, este nedemnă de o creație completă a lui Dumnezeu. Creația nu evoluează de la inferior la superior, nici nu trece prin planuri corporale diferite, nici prin renașteri succesive, ci este o creație completă și deplină ca Rai, dar în involuție și destructurare după căderea din Rai, ca și în restructurare și restabilire spre chipul perfect, primordial pierdut. Dumnezeu crează direct orice suflet nou de copil. După cum Domnul Hristos vine nevinovat și ia păcatele lumii în vederea salvării lumii, ca act de dăruire și supremă iubire, așa fiecare suflet nou creat de copil vine în lume cu destin hristic de mântuire a părinților lui .
Iubirea poate lua suferința nu ca nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însăși. Eu depășesc egoismul propriei reîncarnări, trec peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine, mă urc până la dumnezeiască iubire de jertfire hristică pentru părinții mei și așa eu sunt un suflet demn de chipul de fiu al Lui Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților mei. Noi, ca realitate integrală, suntem întrepătrundere de conștiință de suflet și rațiuni energetice de corp. Dacă nu ar fi fost căderea din Rai, această întrepătrundere ar fi fost fără adaosurile subconștientului căzut și păcătos. Noi, ca suflete nou născute create, ne asumăm hristic tot subconștientul părinților, cu întregul neam până la Adam, cu destinul de a interveni și de a-l mântui de păcat. În suflet noi avem ochiul logos și haric care ne dă capacități pe măsura moștenirilor de la părinții pământești, dar totodată avem libertatea de a ne asuma sau nu acest destin transcendental. Când se întrupează sufletul nou născut creat în corpul copil plămădit de părinți, sufletu-și asumă toată moștenirea păcatelor, încât subconștientul, atât de suflet, cât și de energii corp, se suprapune și se face o unitate cu tot psihologicul. S-a văzut că sufletul nostru nu se poate naște din sufletul părinților, că ființa de creație nu se poate crea pe sine însăși, de aceea sufletul este creat direct de Dumnezeu. În schimb, subconștientul părinților și cel sufletesc, ce este creația, adaosul părinților, se transmite copilului. Noi moștenim și subconștientul de suflet al părinților, care nu este parte de suflet, ci adaos de cădere, păcat, subconștientul fiind adaosul căderii din Rai. Aici fac confuzii unele mistici care consideră că așa-zisa karmă mentală este din viețile anterioare. Noi preluăm toată moștenirea păcatelor ca subconștient, ca asumare hristică pentru mântuirea părinților noștri. Dar avem și capacități de mântuire ca destin hristic, dăruit la crearea sufletului de către Dumnezeu. Noi nu ne naștem la întâmplare, ci cu puteri și de suflet și de corp, pentru mântuirea părinților, cât și a noastră personală. Noi nu regenerăm sufletul părinților pământești, ci regenerăm corpul lor, dar totodată regenerăm subconștientul lor păcătos dacă nu suntem la înălțimea de mântuitori ai părinților. Subconștientul sufletelor părinților este în jurul sufletelor lor, nu este în interiorul sufletelor. Și așa noi, copii de creație, preluăm din acest subconștient ca moștenire. Subconștientul căderii nu atinge esența sufletului, dar îl întunecă, îl murdărește. Noi moștenim această murdărie și avem misiunea transcendentală să o curățim. Am reliefat mai sus expresia: „egoismul propriei reîncarnări”. Adică, prin comparație cu viziunea creștină, această viziune reîncarnaționistă este strict individualistă, cu iz evoluționist, bazată pe puterile proprii. Desăvârșirea nu poate avea loc doar prin puterea (sau tehnica) omului. Este necesar și Harul Lui Dumnezeu, omul fiind părtaș la energia divină increată. Egoismul din misticile necreștine de a refuza pe părinți ca preluare de propriul eu este inferior iubirii și dăruirii de acceptare a continuității părinților ca propriul eu. Părinții rămân părinți și eu sunt eu, neamestecați. Nu părinții mei se reîncarnează prin mine, ci EU ÎI REÎNCARNEZ. Evident, eu nu reîncarnez sufletele părinților, ci asum subconștientul, păcătoșenia lor, a neamului. Reîncarnarea este asumarea. Creația lui Dumnezeu nu este din singularități, ce fac ciclurile de reîncarnare, ci este multiplicarea de creații părinți, chip de Dumnezeu Tatăl, care nu se metamorfozează în alte proprii chipuri, ci se transpun în alte chipuri de sine, fără să se piardă pe sine, rămânând ca sine și totodată transpunându-se în alt sine, copii, dincolo și peste sine. Sufletul, chip de Dumnezeu, este creat de Dumnezeu în vederea și în legătura cu noul corp format din anume părinți. De aceea în mistica creștină nu există reîncarnare, ci întruparea unui nou suflet ce-și asumă ca dăruire și dragoste o moștenire a părinților săi trupești. Noi, ca urmașii lui Adam, nu venim pe lume ca Adam, direct prin Dumnezeu, ci avem o dublă venire. Ca suflete venim cu adevărat tot de la Dumnezeu, dar ca trupuri, corpuri, venim din părinții noștri trupești. Și, mai mult, Dumnezeu ne crează noul ostru suflet ținând cont de corpul pe care-l avem din părinții noștri. Unii văd aici o nedreptate: de ce un suflet curat să se întrupeze într-un corp păcătos? Invers, slăbănoaga noastră rațiune consideră că, dacă sufletul a păcătuit, merită să se reîncarneze într-un corp păcătos ca să ispășească propriile păcate. PROPRIILE păcate, același egoism al reîncarnării. Teoria prinde foarte bine în Occidentul care s-a despiritualizat, care nu mai are duh sfânt și atunci care e stăpânit de acest raționalism. Aici este marea diferență între creștinism și celelalte religii. În creștinism, creația este perfectă ca origine și devine imperfectă prin despărțirea de Dumnezeu Creatorul. Dumnezeu, însă, nu rămâne indiferent la degradarea creației Sale. În mod normal, Dumnezeu ar trebui să sisteze orice multiplicare de creație, ca să nu se mai mărească răul decăderii. Dar aceasta ar fi o siluire a creației, de a i se opri multiplicarea proprie, fără de care nu mai are nicio bucurie a vieții. Dacă reîncarnarea misticilor necreștine pune raționamentul dreptății de a purta doar propriile păcate, mistica creștină pune supraiubirea și supraconștiința mesianică, asumării și participării la o moștenire suferindă care strigă după un mântuitor. Prin urmare creștinismul nu e raționalism ori dreptate raționalistă, ci iubire, mai mult supraiubire și supraconștiință mesianică, asumării și participării la o moștenire suferindă care strigă după un mântuitor. Noi nu ne reîncarnăm propria mizerie, păcătoșenie ca să o prelungim în creație, ci noi ne întrupăm să răstignim păcatul în vederea învierii, mântuirii, restabilirii totale. Reîncarnarea, reîntoarcerea, este fuga de propria vinovăție, neputința depășirii proprii, iar mistica hristică este asumarea vinovăției și curajul crucificării, nu în sensul de simplă asceză, ci ca învierea conștiinței și prefacerea în icoană a celui păcătos. Dumnezeu ne dă memorialul divin, ținând cont de memorialul de creație al părinților, prin care se va întrupa sufletul nostru. Noi nu ne naștem din însuși sufletul și corpul părinților, ci din memorialul total al lor, prin care ne înrudim, întrepătrundem cu ei. Adam și Eva devin păcătoși și păcatul lor se transmite tuturor generațiilor de oameni. Aici este taina creștină: sufletul este asemănare de Hristos, adică se întrupează ca și Domnul Hristos, cu destinul să fie un mântuitor al neamului părinților omenești. Dacă Dumnezeu accepta luarea păcatelor oamenilor, oare sufletele noastre refuză să se asemene Lui? Dumnezeu acceptă crearea de noi suflete, doar în menirea, destinul hristic, altfel Însuși Dumnezeu ar fi generatorul continuu de imperfecțiune în creație. De ce să mai creeze Dumnezeu suflete care păcătuiesc și nu se mântuiesc? Așa, Dumnezeu crează suflete cu puteri, meniri de mântuire, nu de menținere a păcătuirii. Orice suflet se naște, astfel, doar în acceptarea menirii de mântuitor al unor părinți. De aceea, o dată cu oul fătului care are în sine toată informația genetică a părinților, Dumnezeu crează un suflet căruia îi dă puteri speciale, daruri specifice, după păcatele părinților. Noi, copiii, nu ne naștem condamnați să preluăm niște păcate străine ale unor părinți oarecare din care ne naștem fără voia noastră. Noi, sufletele create, suntem investiți cu puteri reale, de mântuitori reali ai părinților. Noi, chiar dacă nu participăm conștienți la această menire transcendentală, o avem în firea și esența noastră ființială. De aceea, fericiți părinții care au copii și vai de aceea care nu au copii, mântuitorii lor. Doar cei care fac eforturi totale de a se mântui singuri au voie să fie lipsiți de copii. Fără copii, în mod obișnuit, nu este mântuire după căderea din Rai. Misticile necreștine visează la reîncarnare ca posibilitate de mântuire în mai multe vieți. Misticile de tip hindus au fost numite inspirat de părintele Ghelasie „automistici”, având ca simbol șarpele care își înghite coada. El observă, căderea din Rai înlocuiește mistica sacră cu automistica profană. Isihasmul creștin este o regăsire a misticii sacre de Rai, prin învierea hristică. Automistica profană are ca bază reîncarnarea, autoînvierea, pe când mistica sacră creștină are ca bază învierea hristică, supraînvierea. Mitizarea anticilor ca metempsihoză și reîncarnare este o denaturare a tainei nașterii din nou. Miturile antice de reîncarnare și reîntrupare sunt memoria ancestrală a destinului de refacere a trupului hristic pierdut pe care trebuie s-o realizeze fiecare om în parte. Ființa omului nu poate fi decât integrală, suflet și corp, în unire trup și în haină divină hristică. Anticii au uitat și au deformat mitic memoriile primordiale ale omului integral de Rai. Au păstrat însă nostalgia acestuia, de unde miturile reîncarnării și transmigrației căutării corpului. În sens creștin, omul nu se poate reîncarna în corpuri succesive, că ar trebui să aibă tot atâtea suflete, corpul fiind reflectarea sufletului. Mai mult, omul este destin hristic, nu autodestin, încât doar prin trupul hristic se poate mântui de păcat. Și trupul hristic este supracorp ce se dăruiește doar de Dumnezeu. Nu se autoconfecționează, ca la reîncarnări. Creștinul nu-și caută propriul corp, ci trupul sacru hristic, supracorpul divin ce nu mai este propriu, ci cosmic și supracosmic. De aici taina învierii hristice, prin care se va face restabilirea integralității de Rai și a mântuirii, cât și a separării de cei care refuză divinul. Creștinul jinduiește după haina trupului sacru hristic, ca supraîncarnare ce se dăruiește doar de trupul euharistic liturgic hristic. De aceea, centrul vieții creștine este împărtășirea din trupul euharistic hristic, ca plămadă și reîncepere a creșterii trupului hristic și în propria noastră ființialitate. Intrarea în trupul hristic este mântuirea creștinului. Dacă viața noastră nu este de ajuns ca să ne mântuim, că păcatul nu se poate autoșterge, lucru pe care îl speră adepții teoriei reîncarnării, compensația o face direct suprapersoana hristică, în personalitatea căreia suntem toți. De aceea, în sens creștin, sacrul trupului liturgic euharistic hristic este reîncarnarea noastră, că mereu Hristos se reîncarnează liturgic în trupul Bisericii, adică lumea toată, și îl face trup de Înviere. În sens creștin, prin trupul euharistic hristic noi mereu ne „reîncarnăm” și înviem. Adică, vedeți, la fiecare sfântă împărtășanie noi reînviem. Evanghelia după Ioan de deschide cu celebrul pasaj: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu, toate prin El s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Aceasta e ceea ce părintele Ghelasie numește „întruparea logosului dumnezeiesc în creație”. Deci, până la întruparea din Fecioara Maria, aceasta părintele Ghelasie o numește întrupare, faptul că toate s-au făcut de la El prin El și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. De aceea, avem și loghii de creație care se află în tot ceea ce este creat, despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul. Amintirea ei se amestecă cu dorința creației de reîntrupare a logosului creator care să restabilească creația. Creația tânjea după acest lucru pentru mântuire. De aici, mitul reîncarnării este, în viziunea creștină, reîntruparea logosului creator în creația căzută. Deci prima întrupare a fost aceea a logosului în creație, ca loghii de creație, și aceasta a doua din Fecioara Maria este reîntruparea logosului creator în creația căzută. Aceea a fost în creația care încă nu căzuse. În viziunea creștină, nu sufletul se reîncarnează ciclic în creație, ci logosul creator hristic se reîntrupează în fiecare suflet nou creat ce este, totodată, o asumare, iubire de urmași, copii ai unor părinți de creație. Destinul reîntrupării hristice este superior reîncarnării proprii de creație. Creația căzută în întunericul antilumii iluzive a păcatului nu poate ieși singură la lumină. De aceea tot Creatorul, Dumnezeu, se reîntrupează de data aceasta direct în antilumea căderii, ca să recreeze creația. Prin întruparea personală hristică, creația capătă capacitate de reînviere la viața adevărată. În fiecare copil de creație, ca moștenitor al păcatelor creației căzute, se reîntrupează ca destin, dar de mântuire. Aceasta este reîncarnarea, reîntruparea adevărată, aducătoare de restabilire și mântuire. Logosul personal, Hristos, este cel ce se reîncarnează în fiecare suflet de creație, copil al unor părinți de creație, El fiind acela care reînviază mântuirea de păcatul căderii. Acest arhetip, logos hristic în sine, este confuz interpretat de mitul reîncarnărilor ciclice de creație. Așa, trăirea isihastă este taina răspunsului propriu de creație, față de acest destin hristic de mântuire. Prin botezul hristic, creația se reînrădăcinează în Dumnezeu și supraviața creatoare hristică se reîntrupează în creație, reînviind și propria viață de creație. Creația s-a despărțit de Dumnezeu, acum renaște, prin reuniunea cu El. Acest botez hristic își află zenitul, apogeul, în euharistie. Florin Caragiu, într-o postfață la volumul „Scrieri isihaste. Ieromonah Ghelasie”, notează: „Foarte interesantă e critica pe care o face părintele Ghelasie concepției despre reîncarnare, privind-o ca o memorie deformată a replămădirii și reînnoirii liturgice repetate, a făpturii create în trupul hristic, prin împărtășirea euharistică. De aceea, centrul vieții creștine este împărtășirea din trupul euharistic hristic.” Mistica isihastă este o mistică serioasă. Asta nu înseamnă simplă și egoistă reîncarnare, precum în hinduism, și nici profană întrupare de spirit în materie, precum în păgânismul antic grec. Creștinismul nu este nici metafizică greacă, nici metafizică orientală, ci mistica ce le completează și, desigur, le transcende pe amândouă.
