Maica Siluana:
Când ai gustat iadul
în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu
mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne
ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din
nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva
rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea
secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face
parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.
Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe
ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea
secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul
poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal,
bucuria.
Toată lumea ştie că
bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am
dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe
toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac
nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine
și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş
ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi
fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea,
dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o
justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi
profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate
deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin,
cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi
eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te
întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în
faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru
că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu
atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în
biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu,
înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita
deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în
mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât
ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un
eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna.
Şi atunci m-am ¬aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să
înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te
oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să
postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca
să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să
pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu
mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta
Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul
Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face
ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de
gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.
Întâlnirea cu propriul sine
Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am
înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la
aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra
în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de
sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus
„Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar
când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele
Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind
cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam
o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate
imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am
descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau
coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât
de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am
trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie
pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu
pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care
vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit
bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de
la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide,
fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te
recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către
noi.
O altă metodă concretă
a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem
la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător
care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a
tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică
psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu
noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe
noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
Pr. S.V.: Aici voiam
să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine,
pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire
genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată
încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care
este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de
realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul
nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte
propriul sine?
M.S.: În faţa lui
Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta
nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin
rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un
câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău.
Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri,
nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este
frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la
tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care
m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că
toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de
mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă
ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale
mele.
Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă
lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum,
de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le
transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce
gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte
tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu
mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina
aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că
nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta,
noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat
(…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă
prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor,
drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la
părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun
şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.
Pe noi ne doare lipsa bucuriei
Pr. S.V.: Cred că
aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele
Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu
ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”.
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi
această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu
neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu
spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor,
de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii
din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e
făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce
trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este
trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului.
Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe
care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu
să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am
renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să
fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei
de la mine, cine eşti?”.
Pr. S.V.: Vă referiţi
nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a
conştiinţei.
M.S.: Durerea
sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile
trupului au venit de-abia acum…
Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o
anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia
aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a
uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe
cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.
Sau mă desfiinţez
înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste
substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi,
pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că
sunt.
Mergând pe firul
durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun,
mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu
din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui
Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să
o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările
mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de
mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce
faci tu”.
Mergând pe firul
durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de
durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te
zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi
fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea
unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa
te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.
Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.
Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că
vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am
zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă.
Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat
seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au
răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la
Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta - să mă
înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la
bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa
umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze
durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.
Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…
Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care
spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența
seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a
început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a
ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi
ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro¬logii care acum au
descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de
întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto¬grafiază
neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din
acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum
funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea
lor…
Pr. S.V.: Sunt şi
hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt,
ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare
lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un
sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l
aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi
substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi
alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii
căzute”.
Cunoscând aceste
realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se
dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că
este de vină tata pentru felul meu de a fi.
Pr. S.V.: Pe de altă
parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună
lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om
care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i
pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el
trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti
de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să
ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te
învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul
căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după
ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de¬loc uşor, deoarece este un
drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o
coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi
înălţarea.
Talanţii mei sunt
toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a
paharului vieţii care a ajuns la mine; paha¬rul drojdiei păcatelor, a
păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi
păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase.
Drojdia aceasta tre¬buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.
Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu,
ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne
eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea,
începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ¬rea în iadul din mine,
conştientizarea to¬talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce
iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de
genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la
biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se
îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de
bucurie.
Pr. S.V.: Maică
Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după
ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de
făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie
să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrun¬dem acolo,
că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la
oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un
moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi
rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi¬cem: „Doamne". Deci această
muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul
rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că
aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies
de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi
deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate
decât Hristos.
Pr. S.V.: Lucrul
acesta trebuie să-l ştim şi tre¬buie să fim convinşi că Hristos este în
iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.
Omul hazna
Pr. S.V.: Lucrarea
aceasta a Mântuitoru¬lui a fost începută încă de pe cruce, atunci când a
fost coborât şi viaţa Lui a coborât...
M.S.: Aceasta este
calea, dacă vrem să-L ur¬măm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad.
Aceasta este mişcarea duhovniceas¬că: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi
coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu
ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele,
cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei
conferinţe „Noi suntem o hazna".
Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu
ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui
Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu
mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile
care mureau, care se veş¬tejeau se transformau în mirosuri şi atunci
m-am gândit că omul mânca şi sigur eli¬mina resturile, că avea nevoie să
mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi
simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost,
cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca
omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole
sau friptură, tot aşa mi¬roase... şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este
făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?". Acuma gândul că
Dum¬nezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum
este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bu¬căţica de moaşte,
miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns
sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Silu¬an, ne lipim acolo de
Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu
în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L
refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă
ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad
pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce
pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo
ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.
Pr. S.V.: Maică
Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar
cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii
şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a
conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea
să nu se înrăiască mai tare, să nu facă expe¬rienţa răului şi a
răutăţii mai departe?
M.S.: Din nou spun că
dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut că¬dem mai rău
doar dacă ne-am opri un¬deva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem
de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori",
ne ri¬dicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca
mine", sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de
violentă". Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu
devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi
vorbit, nu poate fi explicat.
Pr. S.V.: Aţi făcut
experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării...?
M.S.: Cu mult, mult
înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să
pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic
crud despre in¬trarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în
care oamenii erau arşi de vii în biserică... o femeie tânără, bolnavă
psihic, violată cu demenţialitate... la un moment dat se trăgea cu
mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi
nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi
simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumne¬zeu. Şi
atunci am simţit că eu sunt şi fata vi¬olată şi violatorul, şi
mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi
ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă
ce nu poate fi po¬vestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o
soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă),
că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze.
Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe
care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am
nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo
este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.
Apoi, când L-am
întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind
Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care
zicea „rugăciunea să te înveţe", am început să-mi dau seama câte avem de
făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul
înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om
care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu
vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii... Sigur că te supără
pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de
a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de
Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul
nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste
diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai
gustat ia¬dul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai
poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să
zici „Doamne, miluieşte-mă", „Doam¬ne, ajută-mă", cum năpădeşte groaza
aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care
face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea
persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic
este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie,
înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie
străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun?
Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună...
Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că
iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se
cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.
Pr. S.V.: Care este Iubire?
M.S.: Şi Dumnezeu
lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară.
Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia
să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci
înţeleg. Di¬năuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge,
durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să
fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept
soluţia. Acest "afară" o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci
Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să
mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria
aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de
talanţi.
- Dumnezeu ne dă, cum
spune pă¬rintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi
să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.
De la înțelepciunea seculară la Hristos
M.S.: Aş mai avea
ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu
durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau
formare, re¬comand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De
exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se
folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiin¬ţifică, dar şi pe rugăciune
să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice
care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să
nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să
ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi
la alţi sfinţi ai noştri cuvin¬te care vorbesc despre aceleaşi
realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai
degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea
pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă
recomand din toa¬tă inima să folosim terapii.
Pr. S.V.: Că aţi ajuns
la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt depen¬denţi de
pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să
numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un
consilier care se ocupă cu aceste dependen¬ţe. Să înveţe cum să-şi ajute
psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l con¬ducă
spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se
spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să
descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să
lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici ano¬nimi care la noi
în ţară devin ortodoxe...
Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea
albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de
codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un
terapeut pe lângă bi¬serică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi
de jocurile de noroc, pentru de¬pendenţi de violenţă, dependenţi de
afecti¬vitatea altcuiva...
Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oa¬meni de astăzi sunt stresaţi...
M.S.: La stres nu ne
trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul
este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite
să se îm¬bete.
Pr. S.V.: Omul se
stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă,
vrea să facă prea multe...
M.S.: Se identifică prin multele...
Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el...
M.S.: Păi nu... căci
şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa,
pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat". Nu! Aceasta este tot o
scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să
fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu
lin¬gura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în
acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie... Şi
atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi
profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog
„Doamne" şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut", zic „Slavă
Ţie, Doam¬ne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se
termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această
agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face
plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne
dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce
important sunt”, „ce victimă sunt”.
Pr. S.V.: Dar toate
sunt spre folosul nostru da¬că punem înainte cuvântul „Doamne"...
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.
preluat sfintiiarhangheli.ro