vineri, 30 august 2024

Sinaxar 8 Septembrie

 

În această lună, în ziua a opta, pomenirea Naşterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

Nasterea Maicii Domnului Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Naşterea Maicii Domnului în OrthodoxWiki.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Ruf şi Rufian.

Sfinţilor Ruf şi Rufian erau fraţi buni (de sânge) şi s-au săvârşit de sabie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sever, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Artemidor, care în foc s-a săvârşit.

Povestire foarte de folos

Un oarecare preot şi cu un diacon, Evlavist, având între dânşii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înşelăciune, multă vreme au fost neîmpăcaţi. Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu. De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu. Şi aşa cu multă sârguinţă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul. Şi aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare. Iar bătrânul zise către dânsul: "Cel ce va cere cu credinţa, va lua; şi celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinţa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, şi către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la uşile cele frumoase, şi opreşte pe cel ce va intra întâi înăuntru, şi te închina lui din partea mea, dându-i şi această scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greşelilor tale".

Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea uşii bisericii; şi îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase. Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, şi vărsând lacrimi multe, zise: "Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi ţine seama de lucrul acesta". Şi stând înaintea acelor uşi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, şi îngenunchind, şi-a pus capul la pământ şi se ruga lui Dumnezeu şoptind. Şi fără zăbavă sculându-se îndată ce zise: "Deschide nouă uşa milei Tale, Doamne", i se deschise uşa singură, şi intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii. Şi mergând mai departe la uşile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon: "Stai aici şi nu merge mai înainte"; iar el făcându-şi iarăşi obişnuita metanie la pragul de jos, deschise şi uşile cele de argint ce erau încuiate. Şi intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, şi tot de dânsul se ţinea făcând el ruga.

Dacă a sosit şi în altar, plecându-şi şi acolo capul la ruga, iarăşi a ieşit încetişor afară la diacon, şi iarăşi se încuiară uşile singure. Atunci îl cuprinse frica şi spaima pe diacon, şi nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om. Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând: "Nu cumva este înger acesta ce se arată şi nu om?" Dar încă şi gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon: "De ce te tulbura şi te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că şi eu sunt om pământean, şi din sânge şi carne alcătuit, şi din casă strălucită.

Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieşte toate spre bine, de multe ori prin cei proşti şi mici obişnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte". Şi mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, şi apropiindu-se de uşile încuiate ale bisericii şi pe acelea le-au deschis cu rugăciunea. Şi intrând în altar, şi-a săvârşit rugăciunea după obicei. Şi ieşind afară către diacon, care sta de se mira, zise: "Doamne miluieşte", şi se închiseră uşile amândouă singure. După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, şi spunea diaconul: "Aşa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuţimea noastră". Apropiindu-ne şi acolo de uşile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră şi acelea bărbatului acela, şi făcându-şi şi acolo rugăciunea, şi udându-şi faţă sa cu lacrimile, a sosit şi la uşile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare. Şi punând pe diacon să stea între uşi, îi porunci să ia aminte bine şi să bage seama pe cei ce vor intra; şi făcând el obişnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră uşile şi dădură loc de au intrat, şi mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinţa şi ne adeverea: "La pragul uşii unde stăm şi mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum ieşea un diacon luminos din altar cu cadelniţă în mână, şi cădea toată biserica; peste puţin am văzut pe unii ca nişte clerici intrând, îmbrăcaţi fiind cu podoabe albe preoţeşti; şi iarăşi altă ceată de preoţi intrară îmbrăcaţi în veşminte mohorâte până la pământ, şi aceştia de amândouă părţile adunându-se, cântau un vers foarte frumos şi minunat", din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât "Aliluia".

Şi după ce a săvârşit rugăciunea, a ieşit Hartularie afară şi zise către diacon: "Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, şi ia aminte la preoţii cei din ceata de-a stânga, de poţi să cunoşti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaţii". Şi intrând diaconul îngrozit, a ieşit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit. După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger: "Intră şi ia aminte şi în ceata din dreapta". Şi mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo. Şi-i zise fericitul acela: "De l-ai cunoscut bine, mergi şi zi: Ieşi, că Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă". Deci, mergând diaconul după cum l-a învăţat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând şi smerit glas: "Prezbitere, fă dragoste şi pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greşeală aţi rămas cu grabnica mutare a ta". Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba. După aceea, preotul a intrat în biserică şi a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, şi căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră uşile prin putere dumnezeiască, şi mergând puţină cale, s-au oprit amândoi. Şi aşa zise omul lui Dumnezeu către diacon: "Frate, mântuieşte-te şi-ţi iubeşte sufletul, şi mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaţenia rugăciunilor tale, şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze şi mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta". Şi aceasta zicând s-a despărţit de la ochii diaconului. Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îşi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda şi mulţumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Atanasie.

Sfântul noul mucenic Atanasie a mărturisit în Tesalonic, la anul 1774, şi s-a săvârşit de mâinile necredinciosilor prin sugrumare.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia. Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.

Sf. Serapion cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat ortodoxia. Când s-a încercat convertirea sa forţată la o credinţă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde şi-a început lucrarea duhovnicească şi ascetul  Eufrosin (prăznuit la 15 mai).

Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său şi să se retragă în solitudine absolută. Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienţă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinţe şi nesupunere, întorcându-se la părintele său.
 
După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii. Tot mai mulţi fraţi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând şi o rânduială monahală.

Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaţa lui l-a asemănat cu un "cadavru viu". El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că "rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un "Doamne miluieşte" cântat în biserică.

Sf. Serapion s-a săvârşit în 8 septembrie 1480, de praznicul naşterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu). Deoarece ziua morţii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie. Există un tropar şi un condac întocmite pentru Sf. Serapion.

Însuşi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleţit care era numai "piele şi oase" din pricina asprelor nevoinţe. Sf. Serapion nu a fost despărţit de părintele său spiritual nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate unele lîngă altele. În slujba compusă special pentru cei doi sfinţi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, "prieten şi însoţitor" al Sf. Eufrosin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna septembrie în 8 zile: Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre, 

de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria


       Trebuie să ştim fraţilor, că afară de cununa Duminicilor de peste an şi afară de cununa sărbătorilor Domnului Hristos, anul duhovnicesc mai cuprinde şi cununa sărbătorilor Sfinţilor. Cea dintâi mare sărbătoare din cununa Sfinţilor de peste an este sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, prăznuită la 8 septembrie, adică ziua de astăzi. Se şi cuvenea, de altfel, să întâlnim sfinţenia Maicii Domnului din cele dintâi zile ale anului nou bisericesc, Maica Domnului fiind sfinţenia omenească cea mai înaltă, cunoscută şi cinstită în Biserică. Este drept, ştirile Bisericii privind sărbătoarea de astăzi nu se întemeiază pe Scriptura canonică, ci în întregime numai pe Tradiţia Bisericii, dar pentru aceasta, ea nu este mai puţin îndreptăţită. Astfel, din Tradiţie ştim că părinţii Maicii Domnului erau Drepţii Ioachim şi Ana; tot din Tradiţie ştim că erau sterpi şi că erau în vârstă. În sfârşit, din Tradiţie, de asemenea, aflăm că ei doreau totuşi, aprig, un copil şi că Maica Domnului a fost rodul rugăciunilor, lacrimilor şi frângerilor inimii părinţilor ei, un rod al îndurării lui Dumnezeu, un copil dorit, cerut şi dobândit prin rugăciune. Un copil cu o chemare dumnezeiască pe umeri: chemarea de a fi mama care a dat trup de om lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  Şi aşa a venit pe lume aceea ce a fost, este şi va fi, fiica Părintelui Ceresc, Mama Fiului şi mireasa Duhului Sfânt, Împărăteasa tuturor Sfinţilor, sprijinitoarea păcătoşilor, atotputernică ajutătoare şi rugătoare pentru toţi oamenii, Maica îndumnezeirii şi mântuirii noastre a tuturora, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât serafimii, căreia, rugându-ne, îi zicem: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin". 

Cuvânt al lui Ioan Damaschin, smeritul monah şi preot, la Naşterea Preasfintei Stăpânei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.
        Eva: "Atrasă vei fi către bărbatul tău", iar Maria: "Domnul este cu tine". 
Deci, ce vom aduce Maicii Cuvântului, în afară de acest de laudă cuvânt? 

1. Veniți toate neamurile, tot neamul omenesc și toată limba, toată vârsta și toată vrednicia, cu veselie, să prăznuim Nașterea bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii, cu minciună drăcească și cu basme, care fură mintea și întunecă adevărul și vatămă, pe toată viața, cinsteau nașterea împăraţilor, jertfe aducând fiecare după putere, cu atât mai vârtos noi se cuvine să cinstim Nașterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a înnoit tot neamul omenesc și amărăciunea Evei în bucurie a schimbat-o. Că Eva a auzit: "Întru dureri vei naște copii", cu dumnezeiască hotărâre, iar Maria: "Bucură-te, cea plină de har".  Toată făptura să se ospăteze şi să laude preasfinţita naştere a sfinţitei Ana, că a născut lumii comoara de bunătăţi nejefuită, fiindcă printr-însa Ziditorul a prefăcut, înomenindu-Se toată firea într-o mai bună stare. Că omul, având suflet şi trup, este o legătură a toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută, că S-a unit Cuvântul lui Dumnezeu Ziditorul cu firea oamenilor şi, prin aceasta, cu toată zidirea S-a unit. Deci, să prăznuim şi dezlegarea neputinţelor omeneşti, că s-a dezlegat mulţimea darurilor dumnezeieşti. 

2. Dar pentru ce din cea stearpă s-a născut Fecioara? Pentru că se cădea ca întâi-născuta să se nască cea care a născut pe Cel Întâi Născut decât toată zidirea, întru Care toate stau şi se ţin. O, fericită însoţire Ioachime şi Ana, datoare vă este toată zidirea pentru că prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decât toate darurile, Maică cinstită, singura vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţa prea fără de prihană ! O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: "De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne". O, sân care ai aplecat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul lumii ! O, minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite ! Că se cădea ca Întruparea cea netălmăcită a lui Dumnezeu şi pogorârea Lui prin minuni să-şi facă drum înainte. Dar cum voi păşi înainte? Mintea se spăimântează şi mă simt împărţit între frică şi dorire. Inima mea tremură, limba sare, nu pot suferi dulceaţa, sunt biruit de minuni, în uimire m-am făcut. Se biruieşte dorirea, să se depărteze frica ! Să cânte lauta Duhului, veselească-se cerurile şi să se bucure pământul.

3. Astăzi uşile cele sterpe se deschid şi dumnezeiasca Uşă cea feciorească, răsare, din care şi prin care Dumnezeu, Cel mai de cinste decât toate câte sunt, intră în lume, după cum zice Pavel văzătorul celor negrăite. Astăzi, a odrăslit toiag din rădăcina lui Iesei, din care iese floarea cea de ipostas de Dumnezeu. Astăzi, firea pământească cer pe pământ s-a făcut, de Cel ce, de demult, oarecând pe ape a întemeiat pământul şi peste înălţime a întemeiat tăria. Şi, cu adevărat, acest cer, de acum, mult mai dumnezeiesc şi mult mai slăvit este decât acela. Că Cel ce a lucrat atunci soarele, din Soarele acesta a răsărit: două firi, chiar dacă cei fără de minte înnebunesc, un ipostas care îi mânie nespus pe nestorieni. Că Lumina cea pururea vie, adică Dumnezeu-Cuvântul, Îşi are fiinţa din Lumina cea pururea vie mai înainte de veci, adică din Tatăl: Lumina cea fără materie şi netrupească, după aceasta Se întrupează şi ca un mire din cămară iese, Dumnezeu fiind mai pe urmă născut, pe pământ întrupându-Se. Se va bucura ca un uriaş, precum zice Psalmistul, alergând pe calea firii noastre şi venind prin patimi la moarte şi legând pe cel tare şi răpind vasele lui, adică firea noastră şi suind pe oaia cea rătăcită, către pământul cel ceresc. Astăzi, fiul teslarului, Cuvântul Cel atotmeşter, Braţul cel tare al lui Dumnezeu Celui Preaînalt, al Celui ce a făcut printr-Însul toate, ascuţind tesla firii cea tocită, prin Duhul Său ca şi cu un deget Şi-a făcut lui o scară însufleţită, a cărei temelie s-a întărit pe pământ, iar capul pe cerul însuşi, pe care Dumnezeu Se odihneşte, pe al cărei chip Iacov l-a văzut, prin care Dumnezeu, pogorându-Se, nu cu mutare din loc, ci mai vârtos smerindu-Se, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a petrecut. Că toate acestea sunt pogorârea, adică smerenia cea după pogorâre făcută, petrecerea lui Dumnezeu pe pământ, cunoştinţa ce s-a dat despre El celor de pe pământ şi aşa, prin fecioara, scara cea gândită de pe pământ s-a întărit. Că din pământ are naşterea, iar capul este la cer. Căci capul a toată femeia este bărbatul. Şi fiindcă bărbat n-a cunoscut, capul ei a fost Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul Sfânt, care, făcând împăcare, a trimis, ca pe o dumnezeiască sămânţă duhovnicească, pe al Său Fiu şi Cuvânt, pe Puterea cea atotputernică. Că prin bunăvoirea Tatălui, nu din împreunare trupească, ci din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, mai presus de fire, trup fără schimbare S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. Că unirea lui Dumnezeu cu oamenii, prin Duhul Sfânt se face. Cine înţelege, să înţeleagă, cel ce are urechi de auzit, să audă, să ne lepădăm de cele trupeşti. Fără patimă este Dumnezeirea, o, oamenilor ! Cel ce a născut pe Fiul, mai întâi după fire, fără patimă, pe Acelaşi Fiu Îl naşte şi a doua oară, fără de patimă, prin iconomie. Martor este David, dumnezeiescul părinte, cel ce grăieşte: "Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (Ps. 2,7). Dar astăzi nu are loc naşterea cea mai înainte de veci, că aceea fără de ani este.

4.  Astăzi s-a zidit Ușa cea spre răsărituri, Ușa prin care Domnul va intra și va ieși și ea va rămâne încuiată. Ușa dintru care este Hristos, ușa oilor, răsăritul este numele Lui, prin Care am dobândit întoarcerea către Tatăl, începătorul Luminii. Astăzi a suflat vânt subțire mai înainte vestitor de bucuria cea a toată lumea. Veselească-se cerul de sus și să se bucure pământul de jos, să se clatine marea lumii, că întru dânsa se naște Scoica cea mare, care din cer, din fulgerul Dumnezeirii, va lua în pântece și va naște pe Hristos, Mărgăritarul cel de mult preț. Scoică din care Împăratul Măririi, ieșind și cu porfira trupului îmbrăcându-Se și venind la cei robiți, le va propovădui iertarea. Să salte firea, că se naște mielușeaua, din care Păstorul Se va îmbrăca în chip de oaie și hainele de moarte cele de demult le va rupe. Să dănțuiască fecioarele, că s-a născut Fecioara, care, după cum a zis Isaia, va avea în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, adică: "Cu noi este Dumnezeu". Cunoașteți nestorieni, și biruiți-vă, căci cu noi este Dumnezeu; nu om, nici sol, ci Însuși Domnul va veni și ne va mântui pe noi. Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă. Să tocmim prăznuire pentru nașterea Născătoarei de Dumnezeu. Veselește-te, tu Ana cea fără de fii, ceea ce nu puteai să naști! Bucură-te, Ioachime, că din fiica ta Prunc S-a născut nouă, Fiul și S-a dat nouă și se cheamă numele lui Înger de mare Sfat, mântuirea cea a toată lumea, Dumnezeu tare! Să se rușineze Nestorie și să-și pună mâna peste gura sa! Pruncul este Dumnezeu; cum nu este Născătoare de Dumnezeu ceea ce L-a născut? Oricine nu mărturisește pe Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu, afară de Dumnezeu este. Nu este al meu cuvântul, chiar dacă al meu este cuvântul. Că moștenire l-am primit pe acesta de la Cuvântătorul de Dumnezeu, Părintele Grigorie Teologul. 

5. O, fericită pereche, Ioachim și Ana! Cu adevărat v-ați cunoscut preacurati și din rodul pântecelui vostru, după cum oareunde zice Domnul: "Din roadele lor îi veți cunoaște pe dânșii". Ați trăit după buna plăcere a lui Dumnezeu și după vrednicia celeia ce s-a născut din voi. Că întru întreaga înfrânare și cuvioșie viețuind, pe odorul fecioriei l-ați adus, pe cea mai înainte de naștere fecioară și după naștere fecioară, pe ceea ce singură, și cu mintea și cu sufletul și cu trupul, petrece de-a pururea fecioară. Că se cădea ca aceea ce a odrăslit din întreaga înfrânare, pe Lumina cea singură, una născută, să o arate trupește... O, câte minuni și câte schimbări s-au făcut pentru această fiică! Nașterea din cea stearpă, fecioria născând, amestecare a Dumnezeirii și a omenirii, a pătimirii și a nepătimirii, a vieții și a morții, pentru ca așa, întru toate să se biruiască cel mai rău, de cel mai bun. Și acestea toate pentru a mea mântuire! O, Stăpâne, că atâta m-ai iubit pe mine, încât nu prin înger, nici prin altă oarecare zidire ai lucrat aceasta, ci, precum facerea cea dintâi, întru același chip și pe a doua facere Tu Însuți o ai lucrat. Pentru această pricină, dănțuiesc și cuget înalt și mă veselesc și către izvorul minunilor iarăși mă întorc și, din râul veseliei îndestulându-mă, pe alăuta Duhului iarăși o iau și dumnezeiasca laudă de naștere cânt. 

 6. O, pereche de Turturele cuvântătoare, Ioachim și Ana, cu preaîntreaga înfrânare! Voi, pe legea firii, adică întreaga înfrânare păzindu-o, celor mai presus de fire v-ați învrednicit, că ați născut lumii pe Maica lui Dumnezeu cea neispitită de bărbat. Voi, cu bună credință și cuvioșie în firea omenească viețuind, pe fiica cea mai presus de îngeri ați născut, pe cea care acum în îngeri stăpânește. O, fiică preafrumoasă și preabună, o, crinule care ai răsărit în mijlocul spinilor, din împărăteasca și de bun neam rădăcină a lui David! Că prin tine împărăția s-a îmbogățit cu preoția, și s-a făcut mutare legii și s-a descoperit Duhul cel ascuns sub slovă, că s-a mutat vrednicia preoției, din neamul lui Levi, în cel al lui David. O, trandafir ce ai răsărit prin spini, adică din păcătoși, și de bună mireasmă ai umplut toate! O, fiică a lui Adam și Maică a lui Dumnezeu, fericită este coapsa și pântecele din care ai odrăslit, fericite sunt brațele care te-au purtat și buzele ce s-au îndulcit de sărutările tale cele curate, ca să fii întru toate de-a pururea fecioară. Strigați Domnului tot pământul, cântați și vă bucurați, cântați ! Înălțați glasul vostru, înălțați, nu vă înfricoșați, că s-a născut nouă Maica lui Dumnezeu, ca o sfântă scăldătoare a oilor, din care bine a voit a se naște Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii ! Săltați munți, firile cele cuvântătoare și cele ce vă nevoiți către înălțimea vederii celei duhovnicești ! Că muntele Domnului cel preaarătat se naște, cel ce covârșește și stă mai presus de tot dealul și de tot muntele, adică de înălțimea îngerilor și a oamenilor, din care muntele bine a voit a se tăia, fără de mână trupească. Piatra cea din capul unghiului, singurul ipostas, Cel ce pe cele despărțite le împreună, adică Dumnezeirea cu omenirea, îngerii cu oamenii, pe cei din neamuri și pe trupescul Israel, într-un Israel duhovnicesc. Muntele lui Dumnezeu, munte întreg, munte închegat, muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască întru dânsul. Carul cel dumnezeiesc, cel de mii de ori înmulțit, al celor ce sunt îmbogățiți cu dumnezeiescul dar, zic, al Heruvimilor și al Serafimilor; Vârful cel mai sfințit decât Sinaiul, pe care nu fum, nu ceaţă, nici foc înfricoșător îl acoperă, ci strălucirea cea luminătoare a Preasfântului Duh. Că acolo, adică, Cuvântul lui Dumnezeu a scris Legea pe lespezi de piatră, cu Duhul, ca și cu un deget, iar întru aceasta, de la Duhul Sfânt și din sângiuirile ei, Cuvântul Însuși s-a întrupat și pe Sine S-a dat firii noastre doctorie mult lucrătoare de mântuire. Acolo mana, iar întru aceasta pe Cel ce a dat dulceața manei, să întreacă cortul cel vestit pe care l-a lucrat Moise în pustie, din materie de mult preț și de multe feluri, și, mai înainte de aceasta, cortul Părintelui Avraam, întocmind cortul cel însuflețit și cuvântător al lui Dumnezeu. Că aceasta nu a fost o încăpere a lucrării lui Dumnezeu, ci o arătare a ipostasului Fiului lui Dumnezeu. Să se cunoască, dar, neasemănarea față de dânsa: a chivotului cel de toate părțile acoperit cu aur, a năstrapei cea de aur, purtătoare de mână, a sfeșnicului și a mesei și a tuturor celor vechi. Că acestea numai ca preînchipuiri s-au cinstit, ca niște umbre ale chipului celui dintâi fiind. 

 7. Astăzi, Cel ce pe toate le face, adică Dumnezeu Cuvântul, pe care, din inimă, Tatăl L-a născut, și a lucrat Carte nouă, ca să se scrie într-însa cuvântul cel bun, cu limba lui Dumnezeu, ca și cu un condei de scriitor, adică cu Duhul (Ps.44, 1-2). Și s-a dat unui bărbat ce știa slovele și nu a citit-o, că n-a cunoscut Iosif pe Maria și nici puterea tainei. O, fiică preasfințită a lui Ioachim și a Anei, cea ascunsă Începătoriilor și Stăpânitorilor, și tăinuită față de săgețile cele înfocate ale vicleanului ! Ceea ce ai petrecut în cămara cea de nuntă a Duhului și păzită ai fost fără prihană ca o mireasă a lui Dumnezeu. O, fiică preasfințită, ceea ce te arăți pe brațele cele de maică și ești înfricoșătoare puterilor celor depărtate de Dumnezeu și potrivnice ! O, fiică preasfințită, ceea ce te hrănești cu lapte de maică și de îngeri ești înconjurată! O, fiică de Dumnezeu dorită, slava celor ce te-au născut, pe tine, neamurile neamurilor te fericesc, precum, adeverind, ai zis tu însăți ! O, fiică vrednică de Dumnezeu, frumusețea firii omenești, îndreptarea Evei, pentru că prin nașterea de fiu, lumea cea căzută s-a îndreptat. O, fiică preasfințită, podoaba femeilor ! Că Eva cea dintâi, călcătoarea poruncii s-a făcut și printr-însa a intrat moartea, pentru că a slujit pe șarpele de față cu strămoșul, dar Maria, deplin slujind dumnezeieștii voiri, pe șarpele cel amăgitor l-a înșelat și lumii a adus nestricăciunea. O, fiică, pururea fecioară ! Ceea ce n-ai avut trebuință de bărbat pentru zămislire, pentru că Cel purtat în pântece de tine are Tată pe Cel Veșnic. O, fiică de neam pământesc, ceea ce ai purtat pe Ziditorul în brațele tale, cele de Dumnezeu purtătoare. Se întreceau veacurile lăudându-se cu nașterea ta, dar Sfatul cel mai înainte hotărât al lui Dumnezeu, Cel ce a făcut veacurile, biruia întrecerea veacurilor. Și s-au făcut cele de pe urmă întâi, fiindcă au dobândit a ta naștere. Cu adevărat, mai cinstită decât toată zidirea te-ai făcut. Că din tine singură, pârga frământăturii noastre, și-a luat parte Ziditorul: trupul Lui din cărnurile tale, sângele Lui din sângele tău, laptele pieptului tău l-a supt Dumnezeu și s-au împreunat buzele tale cu buzele lui Dumnezeu.  O, necuprinse și negrăite minuni ! Pe tine, mai înainte cunoscându-te vrednică, Dumnezeul a toate te-a iubit și, iubindu-te, te-a rânduit și, în vremile cele mai de pe urmă, te-a adus la ființă și Născătoare de Dumnezeu, maică și hrănitoare Fiului Său, Cuvântului, te-a arătat. 

 8. Că unde s-a înmulțit păcatul, acolo a prisosit harul. Că de am fi păzit împărtășirea cea dintâi cu Dumnezeu, nu ne-am fi învrednicit de împărtășirea cea mai mare și slăvită. Iar acum, adică, prin păcat, nevrednici ne-am făcut de împărtășirea cea dintâi, nepăzind ceea ce am luat. Însă, prin milostivirea lui Dumnezeu, ne-am miluit, că ne-a luat lângă Dânsul, ca întemeiată să se facă împărtășirea. Că puternic este Cel ce ne-a luat prin întrupare, să păstreze nedespărțită unirea cu El. Că, prin cădere, păcătuind tot pământul și poporul Domnului rătăcindu-se cu duhul desfrânării, Dumnezeu, Cel ce l-a câștigat pe dânsul, cu mână tare și cu braț înalt l-a scos, cu semne și cu minuni, din casa robiei lui Faraon și l-a trecut prin Marea Roșie și l-a povățuit ziua cu nor și noaptea cu lumină de foc. Dar s-a întors inima lui în Egipt și poporul Domnului n-a mai fost popor al Domnului, și poporul cel miluit, nu a mai fost popor iubit. Pentru aceasta, acum se naște Fecioara, luptătoare împotriva desfrânării strămoșești și se logodește cu Dumnezeu și naște Mila lui Dumnezeu. Și popor al lui Dumnezeu se face cel care mai întâi nu era popor și cel nemiluit s-a miluit, și cel neiubit este iubit. Că dintr-însa Se naște Fiul lui Dumnezeu cel iubit întru Care Tatăl a binevoit. 

 9. Viță de vie, bine odrăslită din Ana, a odrăslit și strugurele de viață a înflorit, care izvorăște băutura dulce pământenilor, spre viața veșnică. Ioachim și Ana au semănat în dreptate și au secerat rod de viață. Luminați, cu lumina de cunoștiință, și au căutat pe Domnul și le-a venit lor nașterea dreptății. Îndrăznească pământul și fiii Sionului ! Bucurați-vă de Domnul Dumnezeul vostru, că a odrăslit pustia, stearpă și-a adus rodul ei ! Ioachim și Ana, ca niște munți ai gândirii, au picurat dulceața. Veselește-te, fericită Ana că ai născut parte femeiască. Că această parte femeiască, Maică a lui Dumnezeu, Ușă a luminii, Izvor al vieții este și toată prihănirea femeiască o dezleagă. Acestei părți femeiești îi vor sluji stăpânitorii poporului, i se vor închina împărații neamurilor, daruri aducându-i. Pe această parte femeiască o vor aduce Împăratului a toate, cu țesături de aur, îmbrăcată fiind în buna-cuviință a faptelor bune și împodobită cu darul Duhului, a cărei slavă este înlăuntrul ei. Că slava oricărei femei de la bărbatul cel din afară îi vine. Dar slava Născătoarei de Dumnezeu vine dinlăuntru, adică de la rodul pântecelui ei. O, parte femeiască preadorită și de trei ori fericită ! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău ! O, parte femeiască, fiica împăratului David și maică a lui Dumnezeu, Împăratul a toate ! O, dumnezeiesc chip însuflețit, pentru care Dumnezeu Ziditorul S-a veselit, că ai, adică, mintea de Dumnezeu povățuită și numai la Dumnezeu singur, luând aminte, având întinsă toată pofta către singur Cel dorit și vrednic de îndrăgit, iar mânia numai către păcat și către cel ce pe acesta de-a pururea îl naşte. Viață mai înaltă decât firea ai, pentru că o ai nu numai pentru tine, că nu pentru tine te-ai născut, ci o ai pentru Dumnezeu, pentru Care la viață ai venit. Că vei sluji mântuirii a toată lumea, ca să se împlinească prin tine Sfatul lui Dumnezeu cel de demult al Întrupării Cuvântului și al îndumnezeirii noastre. Pofta îți este să te hrănești cu dumnezeieștile cuvinte și cu acestea să crești ca măslinul cel mult-roditor în casa lui Dumnezeu, ca un copac răsădit lângă izvoarele apelor Duhului, ca un pom al vieții care a dat rodul său la vremea lui, dinainte hotărâtă, adică pe Dumnezeu întrupat, viața cea veșnică a tuturor; ceea ce ai tot gândul osârdnic și de suflet folositor, alergând și lepădând tot cugetul cel din suflet vătămător, mai înainte de a-l gusta. Ochii tăi sunt pururea către Domnul, văzând lumina cea neapropiată. Urechile tale ascultă numai pe Dumnezeiescul Cuvânt și se veselesc de alăuta Duhului, prin care Cuvântul înăuntru a intrat ca să Se întrupeze. Nările tale se îndulcesc de mireasma mirurilor Mirelui, Care este Mir dumnezeiesc, de bună voie vărsându-Se și ungând ființa ei de om, pentru că "Mir vărsat" este numele Său, zice Scriptura. Buzele tale laudă pe Domnul și de buzele Lui lipindu-se; limba și gâtlejul tău cuvintele lui Dumnezeu alergându-le și de dumnezeiasca dulceață săturându-se; inima curată și neîntinată, văzând și dorind pe Dumnezeul cel neîntinat; pântecele tău, cămară întru care Cel neîncăput S-a sălăşluit și pieptul tău, izvorul laptelui, din care S-a hrănit Dumnezeu-pruncul Iisus, Ușa lui Dumnezeu, pururea fecioară. Mâinile tale poartă pe Dumnezeu și genunchii sunt scaun mai înalt decât Heruvimii, prin care s-au întărit mâinile cele slăbite și genunchii cei slăbănogiți. Picioarele tale sunt povăţuite de legea lui Dumnezeu ca de o făclie de lumini și, alergând pe urmele Lui fără de întoarcere, ai tras pe Cel dorit către aceea care Îl dorea. Toată este cămară a Duhului; toată cetate a lui Dumnezeu celui viu, pe care o veselesc apele râului, adică valurile darurilor Sfântului Duh; toată bună; toată aproape de Dumnezeu. Că suindu-se mai presus de Heruvimi și mai presus de Serafimi ridicându-se, aproape de Dumnezeu s-a făcut.  

 10. O, minune mai presus decât toate minunile ! Femeie deasupra Serafimilor s-a făcut, că Dumnezeu S-a arătat micșorându-Se cu puțin față de îngeri. Să tacă Solomon, preaînțeleptul, și să nu mai grăiască: "Nici un lucru nou nu este sub soare". O, fecioară, de la Dumnezeu plină de Dar, Biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care "Solomon cel duhovnicesc", Începătorul păcii, gătind-o, S-a sălăşluit într-însa, împodobită fiind nu cu aur și cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur strălucind cu Duhul și, în loc de pietre scumpe, având pe Hristos, Mărgăritarul cel mai de preț. Cărbunele dumnezeirii, pe Care roagă-l să Se atingă de buzele noastre, ca, făcându-ne curați, pe Dânsul împreună cu Tatăl și cu Duhul să-L lăudăm, strigând: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, o fire în trei ipostase. Sfânt este Dumnezeu și Tatăl, Cel ce a binevoit întru tine și din tine să se săvârșească. Taina cea mai dinainte de toți vecii hotărâtă. Sfântul cel tare, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Unul născut astăzi, pe tine te-a luat întâi-născută din maică stearpă, ca Unul născut fiind din Tatăl și născut mai înainte decât toată zidirea, să Se nască și din tine. Maica-Fecioară, ca întâi-născut, între mulți oameni asemenea nouă, și din tine împărtășindu-se trupul și sângele Lui.Pentru că Însuși este Unul născut din Tatăl Însuși și singur din singură maică. Sfântul cel fără de moarte, Preasfântul Duh, cu roua dumnezeirii Sale, te-a păzit pe tine nemistuită de focul cel dumnezeiesc, pentru că acest lucru îl însemna rugul lui Moise cel mai dinainte.  

 11.Bucură-te, scăldătoarea oilor, preasfințit locaș al Maicii lui Dumnezeu, iar acum Biserică următoare cerului, a turmei lui Hristos celei cuvântătoare. Bucură-te, scăldătoarea oilor, care, oarecând, o dată într-un an, primea pe îngerul lui Dumnezeu, care, tulburând apa, numai pe unul îl însănătoșea și, de boala care îl ținea, îl izbăvea, iar acum mulțime de puteri cerești ai, care laudă, împreună cu noi, pe Maica lui Dumnezeu, pe adâncul minunilor, pe izvorul tămăduirii a toată lumea, nu primind slujitor un înger, ci primind pe Îngerul Sfatului celui Mare, Care este ploaie a bunătății, ce S-a coborât ca pe niște lână, în taină și toată firea ce bolea și către stricăciune era aplecată, iarăși a întors-o către sănătate, fără de boală, și către viață neîmbătrânită, scăldătoare întru care slăbănogul cel dintru noi sare ca un cerb. Bucură-te, cinstită scăldătoare a oilor și să crească darul tău ! Bucură-te Marie, fiica cea prea dulce a Anei, că spre tine iarăși dorirea mă atrage; cum să zugrăvesc preacinstită umblarea ta? Cum, podoabă? Cum, fața ta cea mângâietoare? Cum voi zugrăvi bătrâneasca înțelegere în trupul tău cel tânăr, îmbrăcămintea cuviincioasă, ce fuge de toată necuviința și moliciunea, pasul cinstit și fără de tulburare și slobod de toată trândavirea, năravul stăpânit, cu blândețe amestecat, necăutând apropierea bărbaților ? Și, pentru aceasta, martor este frica ce i s-a întâmplat la vestirea cea neobișnuită a îngerului. Părinților bine supusă și ascultătoare, înțelegere smerită la vederi preaînalte. Cuvântul lin, venind din suflet nemânios. Și multe altele, cele vrednice de sălăşluirea lui Dumnezeu! Pe tine după vrednicie toate neamurile te fericesc ca pe o slavă aleasă a omenirii. Tu ești lauda preoților și nădejdea creștinilor, răsad mult roditor al fecioriei, că prin tine s-a răspândit bunătatea fecioriei. Binecuvântată ești tu între femei și bine este cuvântat rodul pântecelui tău. Cei ce te mărturisesc pe tine se binecuvântează și blestem cade peste cei ce se leapădă pe tine.  

12. O, sfințită însoțire, Ioachim și Ana, primește de la mine cuvântul acesta la naștere. O, fiică a lui Ioachim și a Anei și stăpână, primește cuvintele robului tău păcătos, dar care te dorește cu înfocare și pe tine singură te are nădejde de bucurie, sprijinitoare a vieții, împăcare cu Fiul tău și arvună tare de mântuire. Pentru ca sarcina păcatelor să o risipești și norul cel ce întuneca mintea mea și grosimea cea de tină să le luminezi. Să încetezi ispitele, să chivernisesti viața mea în sfințenie și către fericirea cea de sus să o povățuiești și lumii pace să dăruiești și tuturor credincioșilor desăvârșită veselie și mântuire veșnică, pentru rugăciunile celor ce te-au născut pe tine și ale întregii Biserici ! Fie, fie ! Ca să strigăm: Bucură-te, cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine. Bine ești cuvântată tu între femei și binecuvântat este rodul pântecului tău, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, întru, nesfârșiții veci ai vecilor. Amin ! 
 

Întru această zi, învăţătură la Naşterea Preasfintei 
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei.
         A sosit, fraților, vremea mântuirii noastre, că iată ne-a răsărit nouă celor ce ședeam în întunericul păcatului, raza Soarelui celui înțelegător, a lui Hristos. Astăzi, fraților, a răsărit bucurie la toată lumea. Astăzi i s-a născut lui Adam strămoșul, nepoata și Doamna, ceea ce legăturile iadului le slăbește. Astăzi s-a născut pierderea blestemului Evei și înnoirea a toată lumea. Astăzi înșelăciunea cea veche s-a stricat și poporului celui nou, bunăvestire nouă i-a răsărit. Printr-o femeiască încălcare de poruncă eram căzuți cu neamul, dar iarăși prin femeiască naștere ne întoarcem în Rai. Că Eva de la șarpe a luat sfat, iar Aceasta a născut pe Hristos, ucigătorul șarpelui. Că n-a mai suferit să ne vadă și pe noi robiți de vrăjmașul, prin fapte de rușine, ci a plecat cerurile ca un îndurat și S-a pogorât spre căutarea noastră, cu bunăvoirea Tatălui și cu umbrirea Sfântului Duh, precum și Luca Evanghelistul mărturisește. Și așa S-a sălăşluit Dumnezeu, ipostatica înțelepciune a Celui de Sus, Fiul lui Dumnezeu, Care împreună cu Tatăl de o ființă este și cu Preasfântul Duh întocmai cinstit, și S-a făcut împreună Dumnezeu și om, ca pe oameni să-i mântuiască. Că nu-i era cu putință omului să se mântuiască de n-ar fi luat înnoire de la Însuși Făcătorul. Că Acesta neputințele noastre asupra Sa le-a luat și bolile ne-a ridicat. Și sărac, străin și batjocorit a voit să fie pentru noi, ca, prin sărăcia Sa, pe noi să ne îmbogățească. Deci, când vom vedea, fraților, pe vreun sărac, sau gol, sau străin, sau flămând și ne vom duce nefăcându-i acestuia nici un bine, să știți că pe Însuși Hristos nebăgându-L în seamă, Îl trecem cu vederea și pe noi înșine ne lipsim de veșnicele bunătăți. Că nu are cineva ceva al său, sau dă din al său, ci din al lui Dumnezeu. Deci, să dăm îndestulare din ce ne este încredințat nouă. Că nu cere de la noi avere, nici alt lucru greu, ci hrană și haine, ca, prin acea puțină prisosință, să ne câștigăm mila de la Însuși Domnul precum și zice: "Miluiește, ca miluit să fii". Și iarăși: "Milă nu este celui ce n-a făcut milă." Nu vă răzbunați singuri, fraților, că zice Proorocul ca din partea lui Dumnezeu: "A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul." Iar Apostolul Pavel, lămurindu-ne pe noi, spune: "Să nu vă îmbătați de vin, întru care nu este mântuire, ci, mai vârtos, să vă umpleți de Duhul Sfânt, cântând în Psalmi și în laude duhovnicești". Și iarăși, oprindu-ne pe noi de la mânie, zice: "Mâniați-vă dar nu greșiți. Și soarele să nu apună peste mânia voastră. Și să nu dați loc mâniei". Drept aceea, pe toate supunându-le sub picioare, cu bunătatea să ne încingem, cu dragostea și cu blândețea, cu curăția și cu trezvia și cu milostenia, că acestea acoperă mulțimea păcatelor noastre, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. 



Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre bătrânul tăietor de lemne.
        A fost oarecând, în părţile Ciprului, secetă multă vreme şi episcopul ţării se ruga mult lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să le dea lor Domnul mila Sa de sus, ca să se pogoare ploaie pe pământ. Şi s-a facut glas din cer, zicându-i lui: "Să mergi, după Utrenie, la cutare poartă a cetăţii şi pe care vei vedea intrând mai întâi, aceluia să-i spui ca să se roage si va veni vouă ploaie." Deci, a făcut așa episcopul, a ieșit cu clerul său și a șezut la poarta cetății și, iată, intră un bătrân, ducând o sarcină de lemne de vândut. Și sculându-se, episcopul l-a oprit pe el. Și îndată a lepădat bătrânul sarcina de lemne din spate și s-a închinat episcopului, zicând: "Iartă-mă, stăpâne"; și cerea blagoslovenie de la episcop. Apoi și episcopul, asemenea, s-a închinat lui zicând: "Ava, pentru Domnul, roagă-te ca să ne trimită Domnul mila Sa și să fie acum pe pământ ploaie". Iar bătrânul pe sine se numea a fi netrebnic și păcătos. Și dacă l-a silit pe el episcopul ca să se roage, bătrânul, plecându-și genunchii, s-a rugat și s-a pogorât îndată ploaie. Încă, iarăși, episcopul a rugat pe bătrân, zicând: "Ai dragoste, pentru noi, părinte, și ne spune viața ta, pentru folosul nostru, ca și noi să-ți urmăm". Și a zis bătrânul: "Iartă-mă, stăpâne, că eu sunt păcătos și în deșarte zile m-am născut și nimic nu am de folos cu care sufletul meu să se mângâie. Ci, iată, precum mă vezi pe mine, ies din cetate și-mi adun o sarcină de lemne și vânzând-o, îmi cumpăr pâinea pe care o mănânc și cu aceasta îmi doresc mie hrana cea de peste zi. Iar alta n-am nimic și dorm la biserică și iarăși ieșind, același lucru îl fac. Iar, de va fi frig sau ninsoare, o zi sau două, petrec flămând și laud pe Dumnezeu, până ce iarăși se face senin și pot ieși să tai lemne". Și așa, nu puțin folos a primit episcopul împreună cu clerul său. Și toți au proslăvit pe Dumnezeu de ostenala bătrânului și i-au zis lui: "Cu adevărat, tu ai plinit Scriptura care zice: Nemernic sunt pe pământ". Deci, l-a luat pe el episcopul și l-a hrănit, dându-i lui odihnă, până ce s-a mutat către Domnul. Dumnezeului nostru slavă! 

Sinaxar 7 Septembrie

 

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont.

Sozont Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304). Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi. De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.

Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor. Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor. Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic. Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.

Sfintii Apostoli Evod si Onisifor Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria). Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte: "Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor". Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.

Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri. În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani. Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat. Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.

Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei: "Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine." (II Timotei 1, 16-18).

Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.

Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.

Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie. În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat. După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.

Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor. Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul. Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).

Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.

Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.

Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).

Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina.

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză. 

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul  Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire. Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare. Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca  grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi  Sevsk în 27 mai 1817. Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din  Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul  Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul. 

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească. Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite. El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841. Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an. Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei "Moscovitul", l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp. Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului. În  2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie. În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi. 

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit. În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie,  ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna septembrie în 7 zile: Înainte-prăznuirea Naşterii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu Învăţătură la Înainte-prăznuirea Naşterii de Dumnezeu Născătoarei, Fecioara Maria
       Să aveţi înştiinţare, fraţilor, că întru această zi este Înainteprăznuirea Naşterii Preasfintei şi de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria. Să vă adunaţi deci în biserici la rugăciune, pentru că în această zi este începutul mântuirii noastre. Că întru această zi, pe noi cei ce am călcat poruncile lui Dumnezeu şi am căzut în adâncul răutăţilor şi ne-am făcut robi patimilor, Domnului Dumnezeul nostru, vrând să ne izbăvească din această robie şi să Se pogoare spre izbăvirea noastră şi cu o nouă zidire să ne înnoiască pe noi, a trimis pe îngerul Său şi a binevestit drepţilor Ioachim şi Ana naşterea Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, adică pe aceea care este, după trup, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, acum şi noi, fraţilor, cu bucurie ajungând la această zi, să ne sârguim spre lucruri bune şi să ne luminăm candele noastre cu milostenie, cu credinţă şi cu dragoste, că prin aceasta sufletul şi trupul se luminează, precum şi Apostolul grăieşte: "Credinţa fără de fapte moartă este". (Iacob, 2, 26). Drept aceea, se cuvine să câştigăm lângă credinţă milostenia cu dragoste, pentru că aceasta înalţă la cer şi uşile Împărăţiei le deschide. Că, "cela ce miluieşte pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu". Şi iarăşi zice: "Milă voiesc, iar nu jertfă". Drept aceea, dar, vă rog, să nu trecem alături de ce ne este de folos, adică nici de cel flămând, nici de cel gol, nici de străin, ci să-i primim pe ei ca pe Însuşi Hristos, ca să ne primească şi pe noi Hristos Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile acelora, şi veşnică Împărăţie să ne dăruiască, pe care a gătit-o celor ce-L iubesc pe El. 
Întru această zi pomenirea Sfântului Mucenic Sozont (+288).
       Mucenicul Sozont a fost din ţara Licaoniei şi era păstor de oi. Purtându-şi turma prin singurătăţi şi ferit de vălmăşagul lumii păgâne, tânărul păstor a avut fericirea de a crede în Dumnezeul cel viu, în Hristos, şi umbla cugetând cu dragoste la legea Domnului, ziua şi noaptea. Că, unde era el cu oile, se adunau şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi el îi învăţa să cunoască pe unul Dumnezeu cel adevărat, povăţuind în acest fel şi turma cea cuvântătoare la păşunea cea bună. Şi darul Domnului era cu dânsul, că pe mulţi păgâni i-a adus la Sfântul Botez. Deci, ajungând o dată cu turma lângă un stejar mare, unde era şi un izvor de apă, a aţipit într-un somn dulce şi a văzut o dumnezeiască vedenie, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, arătând apoi că şi locul unde se află el acum, avea să fie de folos multora, că mulţi vor afla mântuire printr-însul, proslăvind pe Dumnezeu. Drept aceea, sculându-se el, a încredinţat oile şi a lăsat la locul acela arcul său şi trei săgeţi, spre pomenirea lui, iar el a intrat în cetatea Pompeiopol, unde, văzând mulţimea păgânilor şi puţina creştinătate, l-a durut inima de aceasta. Şi, intrând într-o capişte idolească, a luat mâna cea de aur a idolului, pe care a sfărâmat-o şi a dat-o săracilor. Deci, căutând păgânii mâna idolului, n-o găseau şi au început a da la chinuri pe alţii. Atunci, Sfântul Sozont, nerăbdând să vadă oameni nevinovaţi chinuiţi în locul său, venind, a mărturisit singur dregătorului Maximian fapta sa. Şi a mărturisit pe Hristos Dumnezeul nostru şi Făcătorul şi Purtătorul de grijă a toate. Deci, întrebat fiind pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acesta, el a răspuns: "Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi că idolul vostru, de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, s-ar fi împotrivit şi nu m-ar fi lăsat să fac rău, iar acum aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă de el. Acestea auzind dregătorul, şi-a vărsat asupra lui Sozont toată furia caznelor sale. A fost bătut cumplit şi i s-au frânt mâinile şi picioarele. Sozont a îndurat toată cruzimea cu credinţă tare. Dar în acele cazne şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre nevoinţă.
      Ne spunea nouă monahul Atanasie: "Mi-a venit mie odată un gând, zicându-mi: "Oare ce va fi celor ce se nevoiesc aici?" Şi m-a răpit pe mine Domnul. Şi a venit cineva zicându-mi: "Să vii în urma mea." Şi m-a dus la oarecare loc plin de lumină şi m-a pus pe mine lângă înseşi uşile a căror vedere nu este cu putinţă a o spune. Şi am auzit, ca şi cum ar fi înlăuntru mulţime fără număr, din cei ce laudă pe Dumnezeu. Şi, bătând noi în uşă, ne-a răspuns cineva din lăuntru, zicând: "Ce voiţi acum?" I-a grăit lui cel ce mă purta pe mine. "Să intrăm aici, voim." Iar el a răspuns, zicând: "Aici nu intră nimeni care petrece în lenevire. Iar, dacă voiţi să intraţi, mergeţi şi vă nevoiţi, socotind nimic toate ce sunt în lumea aceasta trecătoare". 
Întru această zi, cuvânt despre un frate ce s-a pocăit.
       Ava Polihronie, preotul, mi-a spus, grăind: "Şezând eu odată în mănăstirea ce se cheamă Perghie, lângă Iordan, am văzut acolo un oarecare frate lenevindu-se şi nicidecum săvârşind slujbele sfintei Duminici. Iar după puţine zile, pe acelaşi frate l-am văzut prăznuind sfânta slujbă cu toată sârguinţa şi osârdia, petrecând toată pravila de la început până la sfârşit. Atunci i-am zis lui: "Iată, frate, acum bine faci, ia aminte la tine însuţi şi de mântuirea sufletului tău." Iar el mi-a zis mie: "Stăpâne părinte, eu acum o să mor." Şi după trei zile a răposat. Iarăşi, acel Polihronie mi-a spus mie, grăind: "Răposând un frate din aceeaşi mânăstire, mi-a zis mie iconomul: "Cu dragoste, mergi să aduci vasele fratelui, în chilia mea." Şi începând noi a le aduce, am văzut pe iconom plângând, căruia i-am zis: "Pentru ce plângi aşa, rogu-te părinte?" Iar el a zis: "Astăzi vasele fratelui meu le aduc, iar după două zile, alţii vor aduce pe ale mele." Şi aşa, a treia zi a răposat şi acela, precum a proorocit". 
Întru această zi, cuvânt din Pateric.
         Un bătrân schitean petrecea în muntele ce se numeşte Paisie şi i-au adus lui un îndrăcit şi l-a tămăduit. Iar acela i-a adus lui un săculeţ plin de bani şi bătrânul nu vroia să-i primească. Deci, văzându-l pe dânsul mâhnit, bătrânul a oprit săculeţul deşert şi i-a zis lui: "Aurul dă-l de pomană săracilor !" Şi a făcut bătrânul din săculeţ un pieptar, că era din păr şi era aspru. Şi multă vreme l-a purtat ca să-i roadă lui trupul...

Cel mai citit articol Formarea corpului haric https://viataeundans.blogspot.com/2023/06/formarea-cor