Focus

 Focus ...

Un tânăr merge la preot și îi spune:

– Părinte, eu nu mai vin niciodată la biserică.

Preotul îl întrebă:

– De ce, fiule? Poți să-mi spui care este motivul?

Tânărul îi răspunde:

– Păi, Dumnezeule, cum să mai vin? Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie. Domnul din față nu citește bine, cei din cor se ceartă încontinuu, în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil, și să nu mai vorbesc despre comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la biserică…

Preotul îi răspunde:

– Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși vreo picătură de apă din pahar. După poți pleca.

„Doar atât?” – s-a mirat tânărul…

A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:

– Părinte, am făcut.

Preotul l-a întrebat:

– În timp ce înconjurai biserica, cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?

Și tânărul:

– Nu.

– Ai văzut persoane care butonau telefonul?

Tânărul:

– Nu.

– Știi de ce? Pentru că erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi… în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor.

Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Iisus.

Tu ce vezi când mergi la biserică? Defectele celor din jurul tău sau casa și glasul Domnului?

Bârfitoarea ...

 Era odată, într-un sat, o femeie tare rea de gură. Îşi bârfea întruna vecinii, cunoscuţii, dar mai ales avea treabă cu preotul satului: pe unde mergea, cu cine se întâlnea, spunea numai cuvinte de ocară, neadevărate, la adresa preotului. Dar veni o zi în care suferi un necaz mare, şi se hotărî pe loc să se lase de clevetit, gândindu-se că această patimă îi atrăsese nenorocirea. Mai mult, se şi duse la preot să-şi ceară iertare. Preotul, care nu era străin de patima femeii, o primi cu drag şi îi spuse că o iartă, dar cu o condiţie: să meargă acasă, să revină cu o pernă mare, plină cu pene, să urce în turnul clopotniţei, să taie perna şi să împrăştie penele în bătaia vântului. ~Femeia, bucuroasă că preotul îi cere un efort atât de mic, se duse şi făcu întocmai. Trecătorii vedeau, nedumeriţi, cum mii de pene se împrăşteau din turnul bisericii peste tot în jur. Femeia noastră se duse din nou la preot şi îi spuse, veselă, că a făcut ceea ce sfinţia sa îi ceruse. Dar preotul adăugă: 

-Femeie, acuma mergi de culege toate penele şi pune-le înapoi, în pernă, apoi coase perna la loc. ~Biata femeie rămase stupefiată şi îi răspunse preotului că aşa ceva e imposibil. Atunci preotul replică: -Vezi, aşa stau lucrurile şi cu bârfa: cuvintele de ocară, odată împrăştiate, nu mai pot fi niciodată adunate la loc şi încuiate într-un sertar.

Datoria

 Bătrâna dusese cu greu crucea vieții. Cei peste optzeci de ani ai săi fuseseră însemnați cu nenumărate poticniri și umilințe, cu nesfârșite speranțe neîmplinite, cu sărăcie, cu muncă și cu răbdare de sfânt. Crescuse în casa ei săracă șapte copii. Toți ajunseseră oameni cu stare, cu școli absolvite, cu meserii învățate, într-un cuvânt, oameni care puteau merge în viață pe picioarele lor. Bătrânul se stinsese de timpuriu și doar dânsa rămăsese să ducă povara ultimilor ani. A rămas în casa ei până n-a mai putut să-și muncească grădina, până n-a mai putut să iasă afară, până a fost țintuită la pat. Atunci s-au adunat copiii de pe unde-i împrăștiase viața și au hotărât s-o ia îngrijire, prin rotație, fiecare câte trei luni.
Zis și făcut. Cel dintâi a lut-o feciorul cel mare. A dus-o la el în sat și câteva săptămâni s-au comportat toți destul de bine față de dânsa. Într-o zi, feciorul a venit cu cineva străin în cămăruța babei și au pus-o să-și pună degetul pe mai multe hârtii, spunându-i că ,,semnează” că a primit pensia. În realitate, semna un act de vânzare-cumpărare, prin care feciorul ei cel mai mare primea, contra cost, de la mama sa, casa și petecul de pământ părintesc.
După ziua aceea situația s-a schimbat. Bătrâna a început să fie persecutată și învinuită. O lăsau nemâncată zile în șir, o băteau când se murdărea, ba au mai încercat și s-o sufoce cu perna.  Într-o zi, când bătrâna rămăsese singură, i-a venit un gând salvator. Cu ultimele puteri, și-a luat câteva haine pe ea, a ieșit în drum și a rugat pe un vecin s-o ducă cu mașina în alt sat, unde locuia o fiică a ei. I s-a împlinit dorința, mai ales că vecinii începuseră să priceapă ce se întâmplă în casa consăteanului lor. Ajunsă la fiică, a povestit toate pățaniile, iar printre altele a vorbit și de hârtiile pe care pusese degetul. Fiind femeie umblată prin lume, fiica a bănuit mârșăvia fratelui. S-a interesat și a aflat adevărul. A deschis proces, a prezentat pe babă în instanță și aceasta a anulat actul de vânzare-cumpărare.
Feciorul a turbat de furie. A vrut să arate el tuturor cât este de deștept. I-a intentat bătrânei proces. Pentru ce? Desigur, nu veți ghici ușor! Cerea, pur și simplu, să-l despăgubească pentru hrana și întreținerea ce i-o dăduse bătrânei timp de trei luni. Pentru a fi mai credibilă pretenția sa pentru despăgubire de…. trei milioane lei, a adus lista de meniu a celui mai bun restaurant din oraș și a folosit prețurile de acolo pentru socotelile sale.
Bătrâna fusese săracă, într-adevăr, dar nu rămăsese datoare nimănui, niciodată. Își plătise până la ultimul bănuț toate datoriile. De data aceasta n-a mai putut.
Când a avut loc prima înfățișare la proces, bătrâna a lipsit. Tocmai în ziua aceea o înmormântau! Nici feciorul cel mare nu s-a dus la înmormântare. Nu putea să lipsească de la proces! Păi, nu?

CUM SĂ NE RUGAM LUI DUMNEZEU? Cum să aducem slavă lui Dumnezeu, cum să-L lăudăm?

 

Facă-Se Voia Ta, Doamne! Și îi laşi Lui toate, și uiți grijile sau problemele. I le dai Lui pe toate. Pentru că așa intrăm în Iubire. Și El este imediat cu noi, când ne lăsăm pe noi, ne predăm și renunțăm la control. Prin abandonare desăvârșită de sine, noi ne unim cu Domnul și devenim ființă comună. Când te laşi în mâna Lui, devii Iubire și, ce să mai ceri atunci? Fii Iubire, și îți va da Tot ce dorești! Nu va ști ce să facă ca să-ți fie ție mai bine. În spatele formei, suntem una cu totul, aceeași ființă sublimă în toate. Ce griji să-ți mai faci? Când te lași pe tine, ce să mai ceri? El este cu noi atunci și va face pentru noi tot ceea ce este mai bine pentru Sine. Facă-se Voia Ta, Doamne, Tu ştii ce este mai bine pentru mine! Voia Ta este întotdeauna bună și dreaptă! Doamne, ajută! DAR CAND CERI TE VEZI SEPARAT și nu mai poti sa iubesti. Iar cand esti numai Iubire nu mai ai la cine sa ceri, pentru ca esti una cu dumnezeirea.

Aducem slavă lui Dumnezeu cel mai bine prin fapte de bunăvoire, Apoi, orice gând de înțelegere și îngăduinţă, orice cuvânt de apreciere sau recunoștință este o rugăciune. Orice zâmbet sau îmbrăţişare. Dar când ne rugăm, nu putem cere ceva pentru noi, pentru un eu care nu există, că nu ne dă nimic, căci ne-ar întări egoul și orgoliul. Noi trebuie să ne câștigăm singuri înțelegerea. Apoi eul este de fapt NOI, suntem un suflet divin comun, aceeași scânteie dumnezeiască în toți. Putem doar dori tot binele tuturor, sau rugăciunea să fie de mulțumire sau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Nu este o cerere, ci o slăvire a Măreției divine. Pe noi să ne uităm. Eul nu contează și nu înseamnă nimic. Nu suntem importanți. De aceea nu avem ce să cerem pentru eu. În măsura în care înțelegem asta, că ceilalți sunt totul, și trăim ca o ființă a cerului pe pământ, atunci nu mai este nevoie să ceri nimic pentru tine, că deja ești totul și ai totul: ființa comună.

Toată Iubirea este a ta, și nu ai decât să o dăruiești. Când ești cel mai jos (adică smerit), ești cel mai sus, și atunci Domnul este cu tine. Ce nevoie mai ai să-ți dea ceva, când atunci El voiește pentru tine tot ce este mai bine pentru Sine.

Lepădarea de sine să o atingi, și aceasta este cea mai puternică rugăciune, pentru că, făcând gol în tine, faci loc Miracolului să vină și El înseamnă îndeplinirea tuturor dorințelor tale, fără să ceri. Iubirea este chiar îndeplinirea Iubirii. Dacă iubești orice ar fi, nu ai nevoie să ceri nimic, căci Iubirea se împlinește pe ea însăși continuu. Iar dacă nu iubeşti, Domnul și viața ți se vor împotrivi mereu.

Deci, A IUBI este cea mai puternică rugăciune. Adevărata rugăciune nu cere nimic pentru sine, ci doar oferă. Și, de fapt, nu ceri ceva pentru tine, ci doar dăruiești la infinit și atunci nu mai are loc nicio cerere, pentru că tu fiind iubire tot timpul, nu mai ai ce să ceri. Tu ești una cu ființa divină comună și nu mai ești separat de ea, ca să ceri ceva. Nu mai ești diferit. Deci problema nu este să cerem ceva pentru noi, ci să ne unim cu divinul, și atunci suntem doar Iubire şi nu mai avem ce să cerem, că deja avem totul, căci Domnul este cu noi atunci. Dar dispare eul. Dacă ceri ceva pentru un eu care nu există, este ca și când nu ai vrea să se îndeplinească nimic. Noi avem nevoie de o continuă predare de sine și aceasta este cea mai mare rugăciune. Când eul se retrage, înaintează Dumnezeu.