Faptul că inima nu iubeşte rugăciunea se datorează diferitelor păcate

 Rugăciunea îl face pe om să-și biruiască firea căzută
 
Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”. Iar a stărui în rugăciune este una cu „a se făgădui cineva pe sine însuși”.
Rugăciunea îl face pe om să-și biruiască firea căzută și duce la omorârea omului celui vechi; și unindu-se prin ea cu Dumnezeu se îmbracă în omul nou. Prin lucrarea care-i este proprie, adică vorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea ne duce la unirea în chip tainic cu Dumnezeu cunoscând din nou starea de apropiere și familiaritate cu El pe care o avea Adam în Rai.
 
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 313-314Rugăciunea îl face pe om să-și biruiască firea căzută
Cauzele gândurilor rele
                                                                                                                                                        Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
  
Sfântul Isaac Sirul ne aşază pe calea clarificării cauzelor care nasc gândurile rele: „Mişcarea gândurilor în om se săvârşeşte din patru pricini. Întâi, din voinţa trupului natural. Al doilea, din închipuirea de către simţuri a lucrurilor lumii, pe care le aude şi le vede.
Al treilea, din obişnuinţele pătimaşe şi din înclinările sufletului, pe care le are în minte. Al patrulea, din atacurile (momelile) dracilor ce ne războiesc prin toate patimile, din pricinile pe care le-am arătat mai înainte. De aceea, omul nu poate până la moarte să nu aibă gânduri şi război, cât timp se află în viaţa trupului acesta”.
Cauza principală care provoacă cugetările rele este războirea dracilor cu cei ce se nevoiesc întru virtute. În mare parte, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat – fie cu gândul, fie cu lucrul. El a încercat să se războiască chiar şi cu Mântuitorul Hristos, fireşte, fără să reuşească să-şi atingă ţinta. Dracii, care „caută pururea sufletul nostru, îl caută prin cugetări pătimaşe, ca să-l împingă la păcatul cu gândul, sau la cel cu lucrul” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cel ce gândeşte răul păcătuieşte cu gândul, iar cel ce face voia diavolului şi îşi satisface poftele păcătuieşte cu lucrul; a făptui păcatul înseamnă, deci, a păcătui cu lucrul. În timp ce dracii însămânţează în noi necontenit gândul păcatului, pentru a ne subjuga mintea, sfinţii, „cunoscând sămănăturile dracilor”, îi povăţuiesc pe oameni cum să se ferească de unele ca acestea.
Sfântul Grigorie Sinaitul consideră că gândurile păcătoase sunt cuvintele demonilor şi „înainte-mergătoarele patimii”; mai întâi vine gândul cel rău, şi apoi se făptuieşte păcatul. Iar Ilie Ecdicul observă: „Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri; în timp ce „pricina lucrurilor este auzul şi vederea”, pricina gândurilor este „obişnuinţa şi dracii” (Ilie Ecdicul, Capete morale, cap. 18, p. 304). Dracii pun mereu în noi sămânţa cugetărilor necurate şi neruşinate; fiecărei patimi îi corespunde dracul patimii respective.
                                                                                                                                             Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 248-249

Până la câte cuvinte se socotește vorbire deșartă? Sfântul Vasile cel Mare

 Sfântul Ignatie Briancianinov – Vederea păcatului meu
 
 
Cine va declara război păcatului, smulgând cu sila păcatul din mintea, inima şi trupul lui, aceluia îi dă Dumnezeu un mare dar: „vederea păcatului său”!
 
Fericit este sufletul care şi-a văzut păcatul cuibărit în sânul său!
 
Fericit este sufletul care a văzut în sine căderea strămoşilor, vechimea vechiului Adam!
 
O asemenea vedere a păcatului său este vederea duhovnicească, este vederea minţii, vin­decată de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfânta Biserică învaţă să cerem de la Dumnezeu vederea păcatului nostru prin post, rugăciune şi îngenunchere.
 
Fericit este sufletul care neîncetat se învaţă în Legea Domnului! Căci într-însa el poate ve­dea chipul şi frumuseţea Omului Nou, iar prin comparaţie cu el, îşi poate cerceta şi îndrepta neajunsurile sale.
 
Fericit este sufletul care şi-a cumpărat ţarina pocăinţei prin omorârea sa cu privire la înce­puturile păcătoase! În această ţarină el îşi va găsi o nepreţuită comoară de mântuire.
 
Dacă ţi-ai dobândi ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu. Dacă poţi să nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepădare de sine.
 
Înţelege şi simte, că tu eşti făptură, iar Dumnezeu este Făcătorul. Predă-te prin urmare fără să mai stai pe gânduri în voia Ziditorului, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inimă tăcută, gata să-I urmeze voia şi să-şi sigileze voia Lui.
 
Dacă însă din pricina prunciei tale, nu te poţi cufunda în tăcere deplină, în rugăciune şi în plânsul în faţa lui Dumnezeu, atunci rosteşte înaintea Lui o rugăciune smerită pentru iertarea păcatelor şi pentru vindecarea de patimile cele păcătoase, de aceste groaznice neputinţe morale, care se compun din greşalele săvârşite de bună voie în decursul unei vremi destul de însemnate.
 
Fericit este sufletul care şi-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se află ticălos şi păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii, într-în­sul nu este înşelare de sine.
 
Pravila de rugăciune și vederea păcatului meu, Editura Credința Strămoșească, 2003, pp. 53-55Sfântul Simeon Noul Teolog – Despre împărtășirea conștientă
 
 
Dar să nu te tulburi, iubitule, ascultând adevărul arătat ție de către noi.
 
Căci dacă mărturisești că Trupul Domnului este Pâine a vieții care dă viață și știi că Sângele Său dă viață celor ce se împărtășesc cu el, și se face în cel care-l bea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (In. 4, 14), cum – spune-mi! – împărtășindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufletește, ci, chiar dacă vei simți poate puțină bucurie, după scurt timp rămâi iarăși așa cum erai mai înainte, neavând în tine niciun adaos de viață sau izvor țâșnitor, sau văzând vreo lumină oarecare? Căci celor ce n-au ajuns să treacă dincolo de simțire, pâinea aceasta li se arată în chip simțit ca o simplă bucătură, dar în chip spiritual (inteligibil) ea este lumină necuprinsă și neapropiată; tot așa și vinul e și el în chip asemănător lumină, viață, foc și apă vie.
 
Deci, dacă mâncând și bând pâinea dumnezeiască și vinul veseliei, nu vei cunoaște că viețuiești viața cea stricăcioasă, că ai primit înlăuntrul tău pâinea ca o lumină sau ca pe un foc, și că ai băut Sângele Stăpânului ca o apă curgătoare și vorbitoare, dacă n-ai ajuns la vederea și împărtășirea cu nimic din toate acestea, cum socotești că te-ai făcut părtaș al vieții? Cum crezi că te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui că te-ai împărtășit de lumina cea veșnică? Negreșit, nicidecum nu s-a făcut aceasta cu tine, care ești nesimțitor față de unele ca acestea. Lumina te luminează, și tu ești orb; focul te încălzește, și nu te aprinzi; viața te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie, fiindcă nu te-ai găsit vrednic de primirea ei.
 
Deci, primind și atingându-te astfel de cele neatinse și părându-ți-se că mănânci, de fapt nu primești, nu mănânci, nici nu ai în tine însuți nimic din acestea. Căci Cuvântul cel neapropiat, Pâinea care se coboară din cer (In. 6, 33), nu se cuprinde în chip simțit, ci mai degrabă El Însuși cuprinde și Se atinge și se unește fără amestecare cu cei vrednici și cu cei bine pregătiți pentru primirea ei.
 
Dacă vei prăznui așa, și așa te vei împărtăși de dumnezeieștile Taine, toată viața ta va fi o sărbătoare, și nu numai o sărbătoare, ci și un prilej de sărbătoare și un Paște, trecere și ieșire din cele văzute spre cele spirituale (inteligibile), unde încetează orice umbră, orice închipuire și toate simbolurile de acum și unde ne vom desfăta veșnic curați în chip curat de Jertfa cea preacurată în Dumnezeu Tatăl și în Duhul Cel de-o- ființă, privind pururea pe Hristos și fiind văzuți de către El, fiind împreună cu Hristos, împărățind împreună cu Hristos, decât care nimic nu e mai mare în împărăția cerurilor. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea împreună cu Tatăl și Preasfântul și de-viață-făcătorul Său Duh acum și pururea și în vecii nesfârșiți. Amin.
 
Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărtășirea continuă cu lacrimi și străpungerea inimii (din cartea Împărtășirea Continuă cu Sfintele Taine, p. 424-425)De ce este viaţa atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii pe ceilalţi?
 
 
V-aţi pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbuşitor în lume, de ce este viaţa atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii pe ceilalţi?
 
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera vieţii. Cu toţii suntem bolnavi de păcat. Şi dacă rănile nevindecate ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea este miasma păcatului!
 
Aşa cum bolile trupului pot fi în afară (văzute) şi în lăuntru (ascunse), aşa şi păcatele, ca boli ale sufletului, pot fi văzute şi nevăzute. Adesea ne amăgim cu gândul că putem ascunde de ochii celor din preajmă rănile păcatului din sufletul nostru. Trecem drept oameni buni şi cumsecade, însă de Dumnezeu nimic nu putem ţine ascuns.
 
Ochii Săi sunt mai strălucitori decât Soarele şi pătrund pretutindenea. Dacă, cu ajutorul a ceva asemănător razelor Röentgen, am putea cumva vedea tainica stare sufletească a fiecăruia dintre noi sau a întregului neam omenesc – căci Dumnezeu vede acestea –, ne-am îngrozi!
 
Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 81

Trezvia și rugăciunea

 Așadar, războiul nevăzut despre care vorbea Sfântul Nicodim Aghioritul nu mai este astăzi chiar atât de nevăzut. Există un război nevăzut dus în prezent prin mai toate mijlocele media sau prin aproape întregul mediu de existență umană, care ne inculcă cum să trăim necreștinește, fără ca noi să realizăm că, de fapt, suntem în permanență seduși și manipulați. Războiul pe care cel rău îl ducea în trecut, șoptind în mintea omului pentru a-i induce patimile murdare ca dorințe proprii, se duce astăzi oficial prin mai tot ce ni se întâmplă.

Din păcate însă, omul modern nu mai realizează presiunea acestui război. El se crede liber, de pildă, să se vaccineze, din moment ce a auzit de zeci de mii de ori mai peste tot că nu există altă soluție. Nu realizează însă că, în cele mai multe cazuri, în spatele alegerii nu se află o decizie rațională, ci un impuls generat de disonanța cognitivă la care a fost supus de-a lungul timpului. Arhitecții opiniei publice știu că 80% din populație își va schimba punctul de vedere, indiferent de minciuna care se va promova, iar numai 4% va protesta, potrivit legii spiralei. Cu alte cuvinte, victoria este o chestiune de timp, fiind proporțională cu afilierea la conștiința de turmă, zisă astăzi mainstream, sau cu expunerea la mass-media.

Ce putem face? Legile războiului nevăzut sunt descrise cu minuțiozitate de Sfinții Părinți. Apărarea nu poate fi alta decât trezvia și rugăciunea, înfrânarea și lupta cu patimile, răbdarea necazurilor cu smerenie și discernământul cultivat prin toate acestea. Salvarea nu va fi posibilă atât timp cât rămânem cu ochii lipiți de ecrane sau odihnindu-ne în cine știe ce patimă. Legile acestui război, ca ale oricărui război, sunt extrem de dure. Iar biruința nu se poate obține decât cu ajutorul harului dumnezeiesc. Mai sunt încă oameni care mai duc lupta și se mântuiesc. Când ei nu vor mai exista, istoria va înceta și ea.

Acest război bunăoară marchează sfârșitul istoriei, pentru că vrăjmașul s-a făcut stăpân pe toate mijlocele, iar lumea i se supune prin închinarea la realitatea virtuală, prin plăceri și confort, prin părăsirea duhului mărturisirii și prin desfrânare. Prin dictatura orwelliană, fiara își va arăta tot mai mult dinții, și deja a făcut-o prin pandemie și vaccinare. Dumnezeu va îngădui și aceasta încă o vreme, ca să nu se piardă întreaga lume în oferta minciunii și a plăcerilor. Însă dureroasă va fi cearta, iar cei care nu vor dobândi pacea cu greu vor putea trece de aceste încercări.

Totul depinde în primul rând de noi. Să ne lepădăm de mass-media și să ne reîntoarcem la păzirea poruncilor lui Hristos și la pocăință! Dumnezeu este foarte aproape de fiecare dintre noi și așteaptă doar atât, să vadă că-L alegem pe El și nu lumea, pentru a ne dărui biruința asupra patimilor, a tuturor vrăjmașilor Săi și viața veșnică. Cine nu crede aceasta, nu crede că există Dumnezeu!"

Nu știm când ne va bate Dumnezeu la ușă și ne va chema să dăm răspuns SFÂNTUL CUVIOS EFREM FILOTHEITUL DIN ARIZONA

 Unii spun: „Cum e cu putință ca Dumnezeu să perceapă gândurile milioanelor și miliardelor de oameni?”. Astăzi vin computerele cu modul în care lucrează, ca să ne convingă neîndoielnic de aceasta. Cu atât mai mult Dumnezeu, Care „pretutindenea este și pe toate le plinește”, Care este cu totul înlăuntrul nostru, nu poate oare să cunoască gândurile noastre și să vadă limpede toate faptele noastre în oglinda Sa? Noi, ca niște păsări de noapte, ca niște cârtițe credem că acestea, care le vedem noi, le vede și Dumnezeu și că celelalte nu le vede. Toate însă sunt cunoscute și percepute de Dumnezeu.
Trebuie, așadar, ca omul duhovnicesc să cunoască aceasta și să ia aminte la sine, fiindcă nu știm nici ziua, nici ceasul „în care Fiul omului va veni”[1]. Vedem o iconiță la Școala Catehetică în care Domnul bate la ușă; da, este adevărat. Vine Hristos și îți bate la ușă, zicând:
– Pașaportul tău este gata?
– Nu, merg să-l fac acum.
– Acum este târziu. S-a terminat…
Vă voi povesti o întâmplare cu un om care nu era pregătit pentru ieșirea din trup. Pe când mă aflam la Noul Schit – atunci când obștea noastră se întemeiase cu câțiva călugări – s-a petrecut un fapt înfricoșător și foarte folositor cu un stareț din schit. Erau doi frați ce trăiau împreună, un preot și un monah. Acest monah era starețul și era grav bolnav cu inima. M-a chemat fratele lui ca să se spovedească. Am făcut spovedania și am ajutat cât s-a putut. Însă se pare că ispititorul „a pus piciorul în prag” și l-a convins să ascundă greșeli, ce aveau legătură poate cu viața sa din lume. Când s-a îngreuiat, a trimis pe fratele său și m-a chemat din nou. Mi-a spus:
– Starețul se neliniștește. Ia vino, părinte duhovnic, căci ceva nu merge bine. Și-a pierdut răbdarea și se indignează. Vino să-l întărești în răbdare, ca să nu-și piardă sufletul.
Eu însă m-am mirat, căci monahii sunt răbdători în boală.
– Nu se indignează monahul așa de ușor. Altceva trebuie să fie.
Când am mers din nou și l-am văzut, mi-am dat seama că nu-și pierduse răbdarea, ci se petrecea ceva nou cu el, ceva înfricoșător, ce avea legătură cu sufletul său. Mi-am dat seama că îl înconjuraseră demonii, care îi spuneau păcatele lui. „Ai făcut aceea și aceea…”. Era înfricoșat de parcă îl înconjuraseră niște câini turbați care îl mușcau, iar el se apăra, se sălbăticea, se temea și își lua măsuri de apărare. M-a simțit, dar era atent la demoni, de aceea nu mi-a dat atenție.
De îndată ce am văzut aceasta, m-am străduit să-l ajut. Mi-am dres vocea, ca să mă fac auzit.
– Gheronda, ce-ți spun demonii?
– Nu se poate spune. Aceștia știu mai bine păcatele noastre, mai bine decât ni le putem noi aminti.
– Tot ce-ți spun ei, să-mi spui și mie.
Încet-încet a început să-mi spună păcate ce i le arătau demonii și dintre care cele mai multe nu le spovedise. Eu i le luam. Nădăjduiam că Dumnezeu va face milă cu el. Era într-o stare jalnică, deznădăjduit. M-am gândit să merg la ucenici, să le spun să lase ascultările și să se roage pentru el cu metanierul.
– Voi lipsi pentru două-trei minute și mă voi întoarce.
– Nu pleca, părinte duhovnic! Am nevoie de tine… Nu mă lăsa singur!
Am mers la părinți și le-am spus să ne rugăm toți cu metanierul, ca să-l ajutăm. La întoarcerea mea l-am găsit liniștit.
– Cum ești, Gheronda? Au plecat?
– Aici sunt câinii, dar acum tac. Acum sunt bine.
Seara, în timpul privegherii, au venit demonii la chilia mea și făceau gălăgie. Era pentru prima oară în viața mea când mă luptau atât de simțit, de aproape. Eu însă fără să mă înfricoșez, le-am spus: „Voi cu treaba voastră, iar eu cu a mea”. Mi-am aprins lampa ca să citesc, iar ei săreau dintr-o parte în alta, ca să mă zăpăcească. La dumnezeiasca Liturghie nu s-au arătat.Am mers apoi să-l văd pe acel stareț.
L-am ajutat din nou cu spovedania, rugăciuni și Sfântul Maslu.
– Acum cum te simți, Gheronda? Bine, dar numai demonii au venit? Îngerul tău păzitor unde este? Pe îngerii noștri păzitori îi vezi? (Eram împreună cu un alt duhovnic).
– Da, sunt aici, dar ai voștri poartă coroană și altceva deosebit, ca și îngeri care păzesc pe duhovnici. Luni vom avea sărbătoare. Vor veni și alte persoane. (Se referea la moartea sa. Și într-adevăr, luni, la Slujba de înmormântare, au venit și alte persoane, care în acel ceas lipseau din Schit). Dumnezeu să-ți răsplătească binele ce mi l-ai făcut!
– Arhanghelul Mihail unde este? De ce nu vine să te ia?
– Stă la ușă în față. Nu mă ia, fiindcă așteaptă poruncă de sus.
– Gheronda, merg să mă odihnesc un ceas, fiindcă sunt obosit de la priveghere și voi veni din nou.
– Mergi să te odihnești! Sunt bine. Maica Domnului să-ți răsplătească ce ai făcut pentru mine!
– Ce am făcut? Nici datoria nu mi-am făcut-o.
În ultimele ceasuri ale vieții sale demonii au vrut să-l îngenuncheze în ceva serios. Am trimis pe părinți în ziua de dinaintea ajunului morții sale, ca să-l vegheze de-a lungul nopții și să se roage cu metanierul pentru el, să-l ajute. Demonii îi spuneau să bea ulciorul cu apă, ca să scape de dureri, fiindcă erau încredințați că așa avea să plesnească. Adică demonii aveau să spună apoi că s-a sinucis de bunăvoie. Dar atunci când a cerut ulciorul, a apucat, din fericire, fratele său înainte și nu i l-a dat, căci dacă ar fi băut toată acea apă, avea să plesnească. Când m-am trezit, mi-au spus că deja sunaseră clopoțelul care anunța că plecase, se săvârșise.
Ați văzut milostivirea lui Dumnezeu, cum a intervenit în ultima clipă, ca să-l mântuiască?
De aceea noi, duhovnicii, sărmanii, ne silim să facem pașapoartele oamenilor bine, ca nu cumva să nu poată trece de vămi, de vameși care ne așteaptă în văzduh, până ce vom ajunge Sus. Iar când pașaportul nostru este în regulă, atunci trecem. Dacă nu este în regulă, ne vor opri și ne vor spune:
– Ei, aici ești dator și nu poți să treci!
Iar apoi sufletul va spune: „De ce duhovnicul nu m-a ajutat? De ce nu m-a sfătuit? De ce nu m-a curățit deplin de păcate? De ce nu mi-a făcut bine pașaportul? Bine, eu nu am știut. Dar nici el nu a știut? Om cu studii, specialist în această lucrare, trebuia să mă aranjeze bine”. Ați înțeles? De aceea și noi aici, cei care îi ajutăm pe oameni, le spunem: „Fiul meu, am făcut astfel, ca să-ți facem actele și să treci; acestea sunt ajutoarele pentru ca nu cumva să înaintezi și să fii împiedicat”. Acesta este motivul pentru care trebuie și noi să cercetăm cugetele și sentimentele inimilor oamenilor, fiindcă uneori le spun pe toate, iar noi trebuie să facem învățătură specială, astfel încât să cunoască cum și ce trebuie să spună. Această osteneală mică să o vadă Dumnezeu și să ne mântuiască și pe noi în cele din urmă, pentru ceea ce facem.
Pe cât putem, fiilor, – și primul sunt eu – să ne înțelepțim și să ne străduim să ne ajutăm pe noi înșine, pe cât se poate cât mai repede. Nu știm când ne va bate Dumnezeu la ușă și ne va chema să dăm răspuns: „Cum ți-ai petrecut viața? Ce ai făcut cu timpul și cu prilejurile ce ți le-am dat? Ce ai făcut cu binefacerile ce ți le-am făcut?”.
Există un zid în viața noastră, care este voia noastră. Punem voia noastră înainte. „Vreau să fac acel lucru. Vreau și cedez. Mă trage patima, mă trage plăcerea și fac voia mea, iar nu voia lui Dumnezeu”. Aceasta este ceea ce ne strică totul. De aceea, atunci când le spunem toate la duhovnic, ajută Dumnezeu. Și greșeală să facă duhovnicul, dacă noi facem ceea ce ne-a spus, suntem în regulă și vom avea răsplată pentru greșeală. Iar Dumnezeu îl va lua pe duhovnic și îi va cere socoteală, fiindcă el poartă răspunderea, ca unul ce a dat porunca.
Fiilor, rugați-vă pentru noi, duhovnicii, să ne dea Dumnezeu Duh Sfânt, să ne acopere și să ne păzească. Și cu Duhul Sfânt, pe Care Îl vom primi prin rugăciunile voastre, să vă ajutăm în această lucrare grea, ce se numește mântuirea sufletului.

Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea CUVIOSUL PĂRINTE PAISIE OLARU

 Unui fiu duhovnicesc îi dădu bătrânul următoarele sfaturi pentru spovedanie:
 
 
– Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des, dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.
 
Spun ucenicii Părintelui Paisie, că după ce-i spovedea şi le dădea unele sfaturi, le zicea cu duh smerit şi rugător:
 
– Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el.
 
La urmă bătrânul adăuga această rugăciune de iertare fiilor săi duhovniceşti, care le mişca inima până la lacrimi:
 
– Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte, că poate v-am smintit sau poate nu m-am purtat cu voi cu mai multă dragoste. Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Dumnezeu să ne învredniceacă de mântuire şi să ne facă parte de un colţişor de Rai…
 
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 112, 115