Întru această zi, învăţătură din Pateric.

 Întru această zi, învăţătură din Pateric. Să ştii, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre şi începătura înţelepciunii, după Proorocul şi întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orişicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Că printr-însa şi curăţirea de păcate şi păzirea faptelor bune şi calea spre desăvârşire, se fac. Că, dacă întâi intră frica de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naşte smerenia, care este cap şi începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea şi din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământeşti se face smerenia. Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-şi omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci şi gândurile, să nu-şi tăinuiască faţă de părintele său. A treia, ca nu ştiinţei sale, ci judecăţii şi poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, ca întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, ca nu numai însuţi tu să nu îndrăzneşti să ocărăşti pe cineva, ci, încă şi ocara, cea care-ţi vine ţie de la altul, cu bucurie să o primeşti. A şasea, ca nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ţi este poruncit ţie de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A şaptea, când cu puţine haine te vei îndestula şi cu mulţumită le primeşti pe acestea şi nevrednic te socoteşti pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toţi, te socoteşti pe tine, cu adevărată inimă. A noua, ca limba să-ţi înfrânezi, adică, să nu îndrăzneşti a-ţi înălţa glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne şi din cele asemenea cu acestea, se cunoaşte smerenia, care, dacă s-ar săvârşi cu adevărat, apoi, degrabă, îl ridică spre înălţimile dragostei pe cela ce o câştigă pe ea. Că întru smerenie, frica de osândă nu este şi toate nu se mai păzesc de frică, ci, din dragostea cea nemăsurată şi din dorirea cea bună. Şi atunci poţi ajunge la vârful, care este pe scara bunătăţilor. Iar îndemnuri de urmat să-ţi fie ţie cuvintele fraţilor, celor ce vieţuiesc împreună cu tine şi evlavia lor. Că, din a urma şi a râvni celor sporiţi, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârşire, încât să poţi urma şi tu tuturor acestora. Şi, întru această rânduială duhovnicească, a vieţii celei de obşte, să rămâi până la sfârşit. Acestea pe care le-a zis David spre pază să-ţi fie ţie, ca să poţi vieţui împreună cu fraţii. "Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări." (Ps. 37, 13-14). Că, atunci când cele ce vezi şi nu sunt spre zidire şi folos, să fii ca un orb faţă de ele, asemenea şi spre cele ce auzi, ca un surd, şi ca un mut să fii şi să nu ai în gură mustrări. Oricâţi credincioşi neascultători şi fără de ruşine ar fi, ca un mut şi surd, să te întorci spre dânşii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări şi defăimări sau ocări, nemişcat să fii şi să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveţi, adică: "Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea.(Ps. 38, 1-2)". Şi, ca să nu-i urăşti pe aceştia, sau să-i osândeşti, la acestea de-a pururea să te întorci şi să păzeşti cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fără de minte şi neştiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înţelept. Şi numai pe părintele tău să-l socoteşti că este sfânt şi drept şi că folositoare îţi sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îţi va întări inima ta şi aşa vei putea răbda până la sfârşit şi purta jugul cel bun şi sarcina cea uşoară a ascultării. Şi nu va putea meşteşugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viaţa cea de obşte. Însă răbdarea ta să nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocărî, nici nu te va defăima altul.De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătăţii tale, nici întru a ta voie se află. Ci, când vei fi cu adevărat, ocărât, defăimat şi clevetit, atunci cu blândeţe şi cu smerenie să rabzi, pentru că aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ţi-le înainte le-am zis, scuturându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ţi poţi aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăşi, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârşirea faptelor celor bune. Începătura mântuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naşte buna ascultare. Iar, din aceasta, se naşte lepădarea de lume şi trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământeşti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Şi din smerenie se naşte omorârea voinţelor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se veştejeşte rădăcina poftelor. Şi din omorârea aceasta, toate patimile sufleteşti se sting şi pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac şi înfloresc, iar din înmulţirea faptelor bune, curăţia inimii se naşte. Şi curăţia inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei şi te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin

Sursa: Proloagele din 29 marti

Ortodox, dar la Biserică nu vin.

Ortodox, dar la Biserică nu vin.
Ortodox, dar niciodată nu mi-am mărturisit păcatele.
Ortodox, dar niciodată nu m-am împărtășit.
Ortodox, dar post niciodată nu am ținut.
Ortodox, dar Cruce nu știu/nu vreau să-mi fac.
Ortodox, dar dimineața și seara nu mă rog.
Ortodox, dar mai practic și alte credințe.
Ortodox, dar de preot fug.
Ortodox, dar credința nu mă interesează.
Ortodox, dar viața nu reflectă asta.
Mor....dau ochii cu Dumnezeu și mă bat în piept și strig : ,,Doamne am fost Ortodox !"

Trăiește ceea ce crezi! Altfel ești ortodox doar cu numele, nu și cu inima.

Sfântul giulgiu

 

Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino este o pânză de in păstrată în capela regală a Catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino. Pe respectivul material textil se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. De-a lungul timpului pânza respectivă a generat numeroase dezbateri. Unii credincioși creștini consideră că în pânza respectivă ar fi fost învelit Isus Hristos după crucificare. Alții consideră că este vorba despre un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creștin.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial asupra autenticității, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei creștine.^[1] Dar în 1958 Papa Pius al XII-lea a aprobat imaginea pentru adorarea Sfintei Fețe a lui Isus.^[2] Papa Ioan Paul al II-lea a denumit giulgiul „o oglindă a Evangheliei”.^[3][4] Alte denominații creștine, precum anglicanii și metodiștii, au oferit adorare giulgiului.^[5] Diverse argumente au fost făcute în publicații științifice și populare care căutau să dovedească, contrar consensului științific, că giulgiul este acoperământul autentic de înmormântare al lui Isus, bazându-se pe discipline de la chimie și biologie la medicină legală și analize optice ale imaginilor. În 1988, trei datări cu carbon radioactiv au datat o bucățică dintr-un colț al giulgiului ca fiind din Evul Mediu,^[6] dintre anii 1260 și 1390. Unii cercetători au atacat această datare, argumentând că rezultatele au fost alterate de introducerea de material din Evul Mediu în porțiunea de giulgiu folosită pentru datare.^{[7][8][9][10][11]} Totuși, toate ipotezele folosite pentru a contesta datarea cu carbon radioactiv au fost respinse din punct de vedere științific,^[12][13][14] inclusiv ipoteza reparației medievale,^{[15][16][17][18]} ipoteza contaminării biologice^[11] și ipoteza monoxidului de carbon.^[13]

Descriere

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Istoric

Perioada anterioară secolului al XIV-lea

Abgar din Edessa prezentând giulgiul, imagine din secolul al X-lea

Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan și Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge.

Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea.^[19] Proveniența giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.^[20]

Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică și bizantină.^[21] În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conține urmele trupului lui Iisus Hristos și pete de sânge ce ar corespunde unei răni laterale^[22].

Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a știut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfășurării, venerarea pentru marama și închinarea la Chipul Domnului erau mijloace și căi de verificare a credinței, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787).

În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoțit de cronicarul Wilhelm de Tyr, sosește la Curtea Bizanțului. Împăratul Manuel I Comnenul, obișnuit cu vizite și cu faste ceremonii, arată oaspeților comorile Bizanțului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian și al altor împărați. Cei doi rămân uimiți de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliței, bureților pentru oțet și giulgiului.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela "Sf. Maria", pune giulgiul, alte relicve și numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.

În 1204, cruciații cuceresc Constantinopolul. Avizi după bogăție, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franța, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ștefan.

Secolul al XIV-lea

În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă și un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plătește sume mari de bani și ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puțină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).

În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toată lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.^[23]

În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susținând că este un fals și că Evangheliile nu pomenesc existența unui astfel de obiect. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d'Arcis, susține același lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea (papă al liniei Avignon), menționând chiar și numele artistului care a recunoscut că a produs un fals (giulgiul).^[24][9][25] Totuși Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerării giulgiului și aceasta pentru obținerea de venituri prin vânzare de indulgențe.

Secolul al XV-lea

În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoților. După moartea contelui, soția lui, Margaret, călătorește în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège și Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franța). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.

Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe orașe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.

Secolul al XVI-lea și până în prezent

Prima fotografie a giulgiului din Torino, realizată în 1898 de Secondo Pia. Este interesant faptul că negativul este mai clar decât pozitivul.

Afiș din 1898, care anunță expunerea publică a giulgiului.

Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuși proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, când a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului.^[26][27] Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus.

În 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toată lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiția păstrării sale în continuare în relicvariul Domului din Torino.

În vara lui 2008, Papa Benedict al XVI-lea acceptă dorința arhiepiscopului de Torino, cardinalul Severino Poletto, ca „în primăvara anului 2010 să aibă loc o altă expunere solemnă a Giulgiului”. Expunerea „va oferi o ocazie potrivită de contemplare a Feței misterioase ce vorbește în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo fața lui Dumnezeu”, declară papa.^[28]

Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase și aprinse controverse între oameni de știință, reprezentanți ai religiei creștine, istorici și scriitori, mai ales în ce privește modul și momentul în obiectul și-a făcut apariția cu amprentele binecunoscute. Unii credincioși creștini susțin că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce și că păstrează întipărită imaginea sa. Oamenii de știință, însă, consideră majoritar obiectul a fi un fals rafinat.

Analizele științifice

Raymond E. Brown, un mare biblist catolic, observa că unui cadavru în poziția culcat îi era imposibil să-și acopere organele genitale.^[29]

În 1988, Sfântul Scaun își dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porțiune dintr-un colț este decupată și trimisă la trei laboratoare, și anume cele ale Universității din Oxford, Universității din Arizona și cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveția. Toate acestea au indicat data de proveniență ca fiind situată în perioada 1260 - 1390.^[30][31]

Deși efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume științifică. Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) și Raymond Rogers (Universitatea din California) menționează eventuala contaminare bacteriană care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conținutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul țesăturii de in) concluzionează că vârsta lințoliului ar fi cuprinsă între 1300 și 3000 de ani.^[10] Pe de alta parte, reprezentanții curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistență și că denaturează analiza științifică în favoarea orientării religioase.^[32]

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes și Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriene conținute de giulgiu^[33], subliniind faptul că acea contaminare bacteriană a mostrei supusă studiului afectează acuratețea datării cu carbon-14.

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.^[34]

Dacă al lui Isus cadavru ar fi produs în mod real imaginile de pe giulgiu, ne-am aștepta ca părțile cadavrului care atingeau solul să fie mai evidențiate. De fapt, mâinile și fața lui Isus sunt zugrăvite în detaliu, în timp ce fesele și buricul său sunt abia conturate sau invizibile, discrepanță care se explică din dorința de decență a artistului. Niciun rid sau vreo altă iregularitate nu tulbură imaginea, ceea ce este improbabil dacă giulgiul ar fi acoperit formele neregulate ale corpului. Pentru a compara, vedeți oshiguma; o artă din Japonia de a face modele faciale. Mai departe, aparența fizică a lui Isus corespunde iconografiei artei bizantine.^[35][36][37]

În ultimii ani câteva analize statistice au fost făcute asupra datelor provenite din datarea cu carbon radioactiv, încercând să tragă concluzii despre încrederea pe care o putem avea în ele fără însă a studia giulgiul. Toate au conchis că datele sunt lipsite de omogeneitate, ceea ce poate fi din cauza unor anomalii neidentificate din fibrele analizate sau altfel ar putea fi datorate diferențelor dintre procesele de curățare din laboratoare diferite, anterioare testărilor. Cea mai recentă analiză (2020) conchide că intervalul de timp trebuie ajustat cu o diferență până la 88 ani pentru a fi cu adevărat de „95% încredere”.^{[38][39][40][41]}

Dacă te tulbură faptele şi păcatele aproapelui şi-ţi fură liniştea sufletească, aminteşte-ţi despre aceasta

 

„Dacă te tulbură faptele şi păcatele aproapelui şi-ţi fură liniştea sufletească, aminteşte-ţi despre aceasta:

   a) Daca greseala aproapelui, pe care ai dori s-o indrepti, iti tulbura linistea ta sufleteasca si te enerveaza, atunci si tu gresesti si, prin urmare, nu poti indrepta greseala prin greseala, ea se indreapta prin blandete.

b) Ravna care vrea sa indrepte orice rau este ea insasi un mare rau.

C) Tine minte ca ai in ochiul tau o barna, iar tu arati spre paiul fratelui.

d) Exista nedesavarsiri inevitabile, exista chiar si unele utile. Se intampla ca prin rau sa se ispiteasca binele.

e) Exemplul marii rabdari a lui Dumnezeu trebuie sa infraneze lipsa noastra de rabdare, care ne lipseste de liniste.

f) Exemplul Domnului nostru Iisus Hristos ne arata cu cata blandete si rabdare trebuie sa suportam greselile omenesti. Iar daca nu suntem pusi sa-i conducem pe oameni, trebuie sa privim cu detasare la ele.

g) Fiecaruia i se pare vrednica de osanda acea fapta a aproapelui care il demasca pe el insusi prin ceva.

h) Nimic nu ne linisteste si nu ne impaca cu faptele celor din jur, ca tacerea, rugaciunea si dragostea.

Starețul Iosif de la Optina

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (30 martie)

 

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este autorul cunoscutei lucrări duhovnicești "Scara dumnezeiescului urcuș" sau "Scara Raiului" (în limba română este tradusă în Filocalia 9) din care se desprind numeroase învățături pentru mântuirea sufletului. În calendarul ortodox sfântul este sărbătorit două ori: pe data de 30 martie (data trecerii sale la cele veșnice) și în Duminica a IV-a din Postul cel Mare.

Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇

• Viața pe scurt - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (sinaxar)
  • Sfântul Cuvios Ioan Scărarul se retrage în pustie
  • Trecerea la cele veșnice a Sfântul Cuvios Ioan Scărarul
• Minunile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
  • Prăbușirea pietrei peste ucenicul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
• Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
• Etimologia / semnificația numelui Ioan - Ioana
  • Sfântul Ioan în onomastica românilor
  • Derivate ale numelor Ioan - Ioana
  • Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Ion, Ioana?
  • Alte zile închinate Sfântului Ioan Botezătorul
• Icoana Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
• Scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
  • Scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
    • Scara dumnezeiescului urcuș
      • Prima traducere în limba română a "Scara dumnezeiescului urcuș"
      • Scurtă descriere a conținutului Scării Sfântului Ioan
  • Citate din scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
    • Despre Frică
    • Despre post în viziunea Sfântului Ioan Scărarul
• Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Scărarul
• Rugăciuni
• Cântări Liturgice
  • Tropar - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul 1
  • Tropar - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul al 4-lea
  • Condac - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul 1
  • Condac - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul al 4-lea
• Viața completă - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Viețile Sfinților)
• Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 30 martie
• Calendar Ortodox - Sfinții de mâine 31 martie

Viața pe scurt - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (sinaxar)

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, mai este cunoscut și sub numele de "Sfântul Ioan Sinaitul" sau "Sfântul Ioan Climax", s-a născut spre sfârșitul secolului al VI-lea, și a fost fiul lui Xenofont și al Mariei, aceștia având doi fii: pe Ioan și pe Arcadie. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Conform spuselor Arhiepiscopului Atenei, Meletie, țara de origine a Sfântului Ioan Scărarul este Palestina, iar călugărul Daniil de la Mănăstirea Raith, cel care a întocmit viața acestui mare Sfânt, ne arată că acesta a intrat în obștea monahală încă de la vârsta de 16 ani, ca viețuitor al Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai în urma următoarei întâmplări: mergând la școală în Berit (azi Beirut), în Fenicia, o furtună a scufundat corabia în care călătorea cu fratele său, dar, deși amândoi au scăpat cu viață, au ajuns în locuri diferite. În semn de mulțumire față de bunătatea lui Dumnezeu, ambii frați s-au călugărit, fără a ști unul de altul, Ioan păstrându-și numele, iar Arcadie și-a schimbat numele în Gheorghe. După o perioadă, cei doi frați s-au întâlnit cu părinții lor la Ierusalim, care între timp intraseră și ei în monahism.

Veniamin Costache este de părere că Sfântul Ioan provenea dintr-o familie înstărită, având în vedere că până la vârsta de 16 ani acumulase cunoștințe din toate domeniile și avusese parte de o educație aleasă, lucru rar întâlnit în acele timpuri. Datorită faptului că era foarte învățat și pentru că își ducea viața în Muntele Sinai, a fost numit "Ioan Scolasticul" sau "Ioan Sinaitul".

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul se retrage în pustie

În cadrul Mănăstirii Sfintei Ecaterina, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul l-a avut alături timp de 19 ani ca povățuitor, pe bătrânul Macarie, iar după trecerea la cele veșnice a acestuia, Ioan s-a retras într-un loc pustiu, numit Valea Tholas (Wadi Et-Tlah), într-o chilie săpată în munte, aflată la cinci mile distanță de mănăstire. Aceasta a fost casa Sfântului Ioan timp de 40 de ani, unde a petrecut în post și rugăciune neîntreruptă, închinându-și întreaga viață lui Dumnezeu. A trăit ca un adevărat sihastru, hrănindu-se numai cu "acele lucruri îngăduite vieții sihăstrești, din care gusta doar foarte puțin și niciodată nu se sătura." Își petrecea timpul în rugăciune neîncetată și în priveghere, iar din dragoste de Dumnezeu uda pustiul cu lacrimile sale: "De somn se împărtășea atât cât să nu se vatăme firea minții prin priveghere, iar înainte de culcare se ruga mult și alcătuia scrieri".

Faptul că Sfântul Cuvios Ioan Scărarul a trăit o viață modestă, lipsită de orice urmă de îndestulare, este confirmat și de biograful său Daniil, care afirma că Sfântul, deși provenea dintr-o familie înstărită, odată intrat în monahism a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. Prin multă nevoință a învins trândăvia, pe care o considera: "moarte și slăbănogire a sufletului prin pomenirea morții celei trupești, împungând-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală." A dezlegat lanțurile și legăturile tuturor patimilor și toate poftele le-a îndepărtat prin plâns, iar patima mâniei a fost definitiv îndepărtată prin "arma" ascultării.

Contactul cu alte persoane era foarte limitat, rareori ducându-se la cineva și mai rar de atât vorbea cu cei din jur, înlăturând astfel cât mai mult cu puțină, ispita slavei deșarte. În timpul celor 40 de ani petrecuți în singurătate, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul își întrerupea rutina zilnică doar pentru primirea Sfintei Împărtășanii și cu ocazia vizitelor unor monahi care căutau sfat și lămurire în profunda sa înțelepciune.

Icoana Sfântului Cuvios Ioan Scărarul 30 martie

Spre sfârșitul vieții, a fost rugat să se întoarcă la mănăstire și să primească funcția de egumen. A acceptat cu multă greutate această condiție și în cele din urmă, a fost de acord să le devină sfătuitor monahilor, prilej cu care a întocmit lucrarea "Scara" la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, situată la 60 de mile distanță de Muntele Sinai. A răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deși el nu este în stare să învețe pe alții, aflându-se încă la vârsta la care el însuși învață de la alții.

Trecerea la cele veșnice a Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

Deși era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească despre sine, a reușit să trezească atât de multă admirație, încât se auzise despre el până la Roma. Așa se face că însuși Papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreținerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniți de departe. După câțiva ani, ajuns aproape de sfârșitul vieții sale pământești, Sfântul Cuvios Ioan a înmânat altui monah vrednic cârma mănăstirii și s-a retras iarăși în peștera sa, unde a sporit în rugăciune și nevoințe până la sfârșitul vieții sale.

Despre Sfântul Ioan Scărarul s-a spus, pe bună dreptate, că a fost ca un "al doilea Moise" în pustiul Sinai, ajungând la "Ierusalimul cel de sus" prin viața sa dedicată celor veșnice și rugăciunii.

Surse: Orthodoxwiki, Ziarul Lumina.

Minunile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Datorită vieții sale curate, pe care a trăit-o în post, în rugăciune și în priveghere, Sfântul Ioan Scărarul a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Este și astăzi, pentru cei care i se roagă cu credință, grabnic ajutător și folositor, alină suferințe trupești și sufletești și îi ocrotește pe cei necăjiți, așa cum aflăm și în troparul închinat lui: "Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat…"

Prăbușirea pietrei peste ucenicul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Ostenindu-se în a atinge cele mai înalte virtuți și ducându-și zilele în curățenie morală, Sfântul Ioan Scărarul s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii. Pe când se afla odată în chilia lui și un ucenic de-al său dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, gata să cadă și să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, Sfântul Ioan l-a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn și făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puțin timp ar fi avut să moară.

Mai târziu, după ce s-a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru, starețul l-a întrebat: "Au doar ți s-a întâmplat vreun lucru rău și neașteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!" Atunci, Sfântul Ioan, nu a spus nimic din cele văzute de el cu ochii minții, ci în taina inimii sale lăuda pe Bunul Dumnezeu cu rugăciuni de mulțumire.

Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Părticele din moaștele Sfântului Ioan Scărarul se păstrează în mai multe mănăstiri grecești din Konița, Insulele Tinos, Samos și Mikonos. Cinstitul cap al Cuviosului se află la Mănăstirea Schimbării la Față din Meteora.

Etimologia / semnificația numelui Ioan - Ioana

În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului!

ION / IOANA – Acest nume provine din cuvântul ebraic "יוֹחָנָן" (Yochanan), care la traducerea în greacă a Vechiului Testament a devenit "Ιωαννης" (Ioannes), care la rândul lui în latină devine "Iohannes", care înseamnă "Dumnezeu este milostiv". Acest nume este format din rădăcinile ebraice יוֹ (yo) care înseamnă "Dumnezeu" și חןָן (חןָן) ) adică "a fi milostiv". Popularitatea acestor nume însă a fost dată de noul testament, deoarece ele sunt purtate, de Sfântul Ioan Botezătorul serbat astăzi și de sfântul Apostol Ioan autorul celei de-a patra Evanghelii și al Apocalipsei din Sfânta Scriptură.

Acest nume face parte din cea mai mare rădăcină etimologică de nume formată din peste cinci sute de variații de nume pentru bărbați și femei în diferite limbi. Numele "Ioan" câștigase popularitate în rândul evreilor din Iudeea și Galileea, când zona a devenit provincie a Imperiului Roman în anul 6. Ioan Hyrcanus a fost primul rege al dinastiei Hasmoneene și a fost nepotul lui Iuda Macabeu.

Acest nume a fost inițial mai comun printre creștinii răsăriteni din Imperiul Bizantin, dar a înflorit în Europa de Vest după Prima Cruciadă. În Anglia a devenit extrem de popular, fiind de obicei cel mai comun nume masculin din secolul al XIII-lea până în secolul al XX-lea (dar uneori depășit de William). În timpul Evului Mediu mai târziu, a fost dat la aproximativ o cincime din toți băieții englezi. În Statele Unite, a fost cel mai răspândit nume pentru băieți până în 1923.

Sfântul Ioan în onomastica românilor

Peste 2 milioane de români își sărbătoresc onomastica, de sărbătoarea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.Potrivit Direcției pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date, sunt peste 1,3 milioane de bărbați care poartă acest nume sau derivate ale lui și peste 650.000 de femei.

Derivate ale numelor Ioan - Ioana

Dintre prenumele masculine cel mai întâlnit este Ioan - 464.046. Se întâlnesc, de asemenea, prenumele Ion - purtat de 355.398 de români, Ionel - 137.827, Ionică - 4.539, Ioniță - 1.973, Ionuț - 355.244, Ivan - 6.597, Jan - 4.671, Jean - 3.530 și Nelu - 20.741.

În rândul femeilor, cel mai întâlnit este prenumele Ioana - 387.913, dar și Ionela - 147.378, Ionelia - 6.789, Ionica - 19.488, Ionuța - 577, Jana - 4.963, Nela - 10.957, Oana - 72.232 sau Onuța - 134.

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Ion, Ioana?

Conform cu calendarul ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 7 ianuarie în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Botezătorul.

Alte zile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

În calendarul ortodox avem șase zile în care îl prăznuim pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe care le vom prezenta mai jos în ordine calendaristică începând de la 1 septembrie, începutul anului bisericesc:

• 23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul;
• 7 ianuarie - Soborul Sfântului proroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Botezul Domnului, 6 ianuarie);
• 24 februarie - Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul;
• 25 mai - A treia aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul;
• 24 iunie - Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sânziene sau Drăgaică, cum se mai numesc în popor;
• 29 august - Tăierea Sfântului Ioan Botezătorul (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru).

Sursă: Orthodoxwiki.

Icoana Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Icoana Sfântului Cuvios Ioan Scărarul 30 martie

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este reprezentat ca monah "bătrân, cu barbă mare", care zice: "Ostenește-te din toată puterea, pentru ca să ți se ierte prea multele și netrebnicele tale păcate… cu osteneli peste osteneli și cu fapte bune, ca pe niște trepte înalță-te, înălțându-ți mintea cu privegheri ostenitoare".

Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine.

Scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Scara dumnezeiescului urcuș

Volumul "Scara dumnezeiescului urcuș" (vezi și termenul slavon "Leastvița"), alcătuit la rugămintea egumenului Ioan de la Mănăstirea Raith, conține reguli scrise cu privire la viața mănăstirească. Trăind după îndemnurile pline de har ale Sfântului Ioan Scărarul, călugării vor putea astfel să urce spre cer "pe o scară", asemenea celei văzute în vis de Patriarhul Iacov.

Urcușul, așa cum este el descris de Sfântul Ioan Scărarul, presupune treizeci de trepte (cuvinte/capitole ), ce fac legătura cu cei treizeci de ani ai Mântuitorului Iisus Hristos de dinaintea începerii activității Sale publice. Sunt descrise cu finețe treizeci de "trepte" de viețuire și de nevoință, care îi conduc pe monahi (și nu numai) spre Împărăția lui Dumnezeu. Sunt descrise în lucrare, modalitățile prin care pot fi învinse patimile, pentru ca sufletul să se poată împodobi cu virtuți alese. Iată ce mărturisește biograful Sfântului Ioan, Daniil, despre acest volum: "(Sfântul Cuvios Ioan Scărarul) a coborât la noi cu gândirea și ne-a arătat nouă, ca un alt văzător de Dumnezeu, tablele lui, scrise de Dumnezeu, care cuprind, în afară, învățături despre fapte, iar înlăuntru, cele despre vederea lui Dumnezeu."

Prima traducere în limba română a "Scara dumnezeiescului urcuș"

Prima traducere în limba română a volumului "Scara dumnezeiescului urcuș" a avut loc la Mănăstirea Secu, în anul 1618. Părintele profesor Dumitru Stăniloae a inclus ulterior această importantă operă în colecția de texte filocalice, în volumul IX din seria Filocalia. "Scara" a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar și pentru creștinii dornici de creștere duhovnicească și de îndreptare sufletească. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, "Scara" a fost introdusă și în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare. De asemenea, de la Sfântul Ioan Scărarul se mai păstrează o lucrare mai scurtă, intitulată "Carte către păstori", adresată egumenilor de mănăstiri.

Scurtă descriere a conținutului Scării Sfântului Ioan

Primele trei capitole (trepte) ne arată ce este viața monahală, spunându-ne despre lepădarea lumii, desprinderea de obișnuințele lumești și înstrăinarea de bună voie. În următoarele capitole sunt descrise virtuțile principale (ascultarea, pocăința, amintirea de moarte, plânsul) pe care trebuie să le dobândească monahul, dar și unele patimi (mânia, deznădejdea, lăcomia, mândria ș.a., în capitolele 8-23) pe care acesta trebuie să le biruiască. Drept roade ale luptei celei bune sunt considerate de Sfântul Ioan Scărarul simplitatea, smerenia, discernământul, care îl conduc pe ascet spre treptele mai înalte ale tăcerii, rugăciunii, despătimirii și iubirii (capitolul 30). Scara duhovnicească nu are o ultimă treaptă, pentru că, dacă omul ajunge la iubire, atunci, după cum spune însuși Sfântul Ioan, "înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârșit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină" (capitolele 26; 2, 38).

Scara Sfântului Cuvios Ioan Scărarul 30 martie

Cuvântul al 28-lea vorbește despre "fericita rugăciune" astfel: "Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare".

Citate din scrierile Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

• Păzirea poruncilor este dovada iubirii. Începutul iubirii este mărimea smereniei. Iar mărimea smereniei este fiica nepătimirii. Agoniseala acesteia este plinătatea iubirii, sau desăvârșita sălășluire a lui Dumnezeu în cei curați la inimă, din pricina nepătimirii. Pentru că aceștia vor vedea pe Dumnezeu. A Lui fie slava în veci. Amin.
• Creștin este cel care urmează lui Hristos pe cât e cu putință oamenilor prin cuvinte și fapte și crede cu o cugetare dreaptă și neprihănită în Sfânta Treime.
• Cel ce iubește cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduiește cu adevărat să ajungă la viața viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greșelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducerea aminte de osânda și de judecata veșnică, cel ce a primit cu adevărat frica de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinți, nici de slava vieții, nici de prieteni, nici de frați, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând și urând toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea și trupul său, urmează gol și fără griji și fără pregetare, lui Hristos privind pururea spre cer și așteptând ajutorul de acolo.
• Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârșie, care lucrează în noi împotriva țintei evlaviei noastre. Înstrăinarea este purtare necutezătoare, înțelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viață ascunsă, țintă nevăzută, gând nedescoperit, dorire a puținătății, poftire a strâmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulțimea dragostei, respingerea slavei deșarte, adânc de tăcere.
• Ascultarea este mormânt al voinței și înviere a smereniei. Nu se împotrivește mortul și nu alege între cele bune și între cele care par rele. Căci cel ce și-a omorât sufletul din evlavie va răspunde pentru toate. Ascultarea este lepădarea judecății proprii din bogăția judecății.
• Să-ți fie conștiința oglinda supunerii tale și-ți va fi de ajuns.
• Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieși din luptă. Ci stai bărbătește și, cu siguranță, îngerul care te păzește va prețui răbdarea ta. Rana ta este ușor de tămăduit cât este încă proaspătă și caldă. Dar cele învechite, neîngrijite și învârtoșate, sunt greu de vindecat și au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici și de focul ce le însoțește pentru vindecare.
• Nu te amăgi lucrătorule fără de minte, că poți să înlocuiești timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlinești datoria ei față de Stăpânul.
• Plânsul după Dumnezeu este o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate care caută pururi nebunește pe Cel după care însetează; iar neajungându-L Îl urmărește cu osteneală și se tânguiește cu durere alergând după el.
• Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice țintuire și alipire și înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii.
• Când ai ajuns la plâns, ține-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, ușor ți se răpește. Și e topit ca ceara de tulburări, de griji trupești, de plăceri și mai ales de multa vorbire și de glume ușuratice.
• Blândețea este starea nemișcată a sufletului care rămâne aceeași în necinstiri ca și în laude.
• Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rânduiala și starea ființelor netrupești. Călugăr este cel ce se ține numai în hotarele și cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul și lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate și simțurile sale unei paze neîntrerupte. Călugăr este cel ce și-a făcut trupul neîntinat, gura curățită și mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe și în somn, întru necontenită pomenire a morții.

Despre Frică

• În locurile în care te-ai obișnuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași, cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulțumindu-I, te va acoperi în veci.
• Așa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-odată, tot așa nu vei putea birui nici frica dintr-odată. Și pe măsura plânsului, va scădea și ea mai repede și pe măsura lipsei lui vom rămâne fricoși (…) uneori se înfricoșează mai întâi sufletul, alteori trupul și de la el trece și la celălalt.
• Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme și de umbra sa.

Despre post în viziunea Sfântului Ioan Scărarul

În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minții și deșteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare față de Mântuitorul Hristos: "Șezând la masa cu bucate, adu-ți aminte de moarte și de judecată. De abia așa vei împiedeca puțin patima. Bând băutura, nu înceta să-ți aduci aminte de oțetul și de fierea Stăpânului. Și, negreșit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îți vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon și nu vei vedea Paștile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare și azima, sila și greaua pătimire a postului".

• Fără post ca deprindere "silitoare a firii" omul nu poate dobândi "desfătarea raiului".
• "Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului". Aici se face trimiterea la o durere, la o jertfă – tăiere împrejur -, semn distinctiv cerut de Dumnezeu poporului ales, semn care acum primește noi semnificații duhovnicești. Tăierea împrejur reprezintă, în cuvintele sale, o înfrânare de la îmbuibare. Cele două expresii opuse subliniază faptul că postul este o dezrădăcinare a desfătării, desfătare cauzată de aplecarea omului spre lăcomia pântecelui și dorința de a oferi plăcere trupului. În alt loc, Sfântul insistă asupra rolului postirii (…), arătând că "sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieșirii decât neplăcerile gâtlejului (postul) și lacrima". De la îmbuibarea trupului urmează aprinderea spre pofta trupească, căci "după mâncare pleacă ticălosul (diavolul) și ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat (îmbuibarea celui care trebuie ispitit): «Ia-l, ia-l, zice, tulbură-l». Căci pântecele umplându-se, nu va lupta mult". Postul este "curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului".
• Accentul este pus, în primul rând, pe "biciuirea" trupului prin înfrânare, pentru că dacă trupul nu este supus postului, sufletul nu are nici o posibilitate să se înalțe la cer. Comparațiile arată că oprirea trupului de la excese de orice natură trebuie să fie baza postului, căci "precum păsările cele grase nu pot zbura spre cer, așa nici cel ce-și hrănește și-și slujește trupul său". De asemenea, măritul egumen arată că "precum e cu neputință șarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche, dacă nu intră printr-o crăpătură strâmtă, la fel și noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc și vechimea sufletului și veșmântul omului cel vechi, de nu vom străbate calea cea strâmtă și plină de necazuri a postului și a necinstirii". Prin supunerea trupului unor exigențe duhovnicești, omul crește spiritual, ajunge tot mai aproape de Împărăția Cerurilor și rușinează pe diavoli. Sfântul Ioan, cu aceeași finețe literară, arată că "mocirla uscată nu mai place porcilor", subliniind faptul că omul, odată ieșit din mocirla păcatului, nu se mai aseamănă animalului. Uscând mocirla păcatelor, oamenii trec la un alt stadiu duhovnicesc, stadiu în care, după cum arată Sfântul Ioan, "trupul veștejit nu mai odihnește pe draci", aceasta fiind încă o treaptă urcată spre cer. Cuvintele smeritului călugăr arată cât de mult contează postul pentru dobândirea mântuirii și cât de mult muncește (postul) duhurile rele.

Surse: Basilica Link 1 Link 2.

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

Doamne, mintea mea lipsită de putere nu poate ajunge la Tine. Ca și regele Avgar Te chem: "Vino și tămăduiește-mi rănile gândurilor mele celor rele și Te voi lăuda ziua și noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile să știe că Tu, Doamne, săvârșești minuni ca și altădată, ierți păcatele, sfințești și dai viața!"
Rugați-vă pentru mine, toți Sfinții, ca sufletul meu să învețe smerenia lui Hristos!

Rugăciuni

Omorând patimile cu nevoința ta, Părinte, te-ai suit la desăvârșirea nepătimirii, Cuvioase, cu mintea cea nematerialnică zburând către cele nematerialnice, cu flacăra rugăciunii mistuindu-ți cugetul cel materialnic, preacuvioase, foc te-ai arătat cu totul, Preaînțelepte Ioan, cugetătorule de Dumnezeu. Pentru aceasta, ridicându-te cu evlavie la privirile Cele Dumnezeiești, te-ai schimbat în bună schimbare.
Făcând din virtuți trepte de înălțare către cer, cu adevărat te-ai întors cu evlavie către adâncul cel nesfârșit al Privirii Celei Dumnezeiești și nimicind toate cursele demonilor, acoperi pe oameni nevătămați de ele. O, Preacuvioase Părinte Ioan, cel ce ești scară a virtuților, roagă-te să fim mântuiți noi toți!
Cu rugăciunea cea plină de priveghere ai supus bărbătește pe vrăjmașul cel iubitor de somn și te-ai arătat păstor treaz al turmei lui Hristos și luminător al învățătorilor, de Dumnezeu insuflate.

Cântări Liturgice

Tropar - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea și prin rugăciune primind daruri cerești, tămăduiești pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Tropar - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul al 4-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul 1

Roduri pururea înflorind, învățăturile cele din cartea ta aducând, înțelepte, îndulcești inimile celor ce iau aminte la dânsele cu trezvie, fericite, că scară este, care ridică de pe pământ sufletele celor ce cu credință te cinstesc pe tine, la mărirea cea cerească, care rămâne pururea.

Condac - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, glasul al 4-lea

Ca pe un Luceafăr ce își îndreaptă lumina fără de greșeală până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, Părintele nostru.

Viața completă - Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Viețile Sfinților)

Care patrie și cetate a odrăslit și a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceștile lui nevoințe, cu siguranță nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieții acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc și minunat bărbat și cu ce dulceți de hrană fără de moarte îl hrănește, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simțire, cu negrăită dulceață săturându-se de necheltuitele bunătăți, primește răsplătirile cele vrednice de sudorile sale și pentru dureri are cinstea cea fără durere, moștenind cereasca Împărăție cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De șaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu istețimea înțelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană și bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci și-a înălțat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălțimii muntelui, către înălțimea cerească. Și, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut și înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndețile cele împodobite cu smerenia, ca pe niște începătoare ale tinereților noastre gândite, ca pe o învățătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala și mândria vorbirii și a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înșelătorul părerii și iubirii de sine și, ca cel mai iscusit învățător duhovnicesc, și-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Și așa viața lui, care desăvârșit murise lumii, și-a rânduit-o între frați, ca și cum ar fi fost mic între dânșii, neștiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca și cum fără cuvântare și fără voință și-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învățat la toată înțelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înțelepciunii din afară, desăvârșit se face străină de smerenie.

Starețul și învățătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, prorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a și împlinit după aceea.

Scara Sfântului Cuvios Ioan Scărarul 30 martie

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta și cine l-a tuns în călugărie?". Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!".

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareț Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceștia văzându-i starețul, s-a sculat și, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat și mâna. După aceea Ștefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareț: "Pentru ce ai făcut așa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învățătorului, și dreapta lui ai sărutat-o?". Marele stareț răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu știu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai și aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost prorociile sfinților părinți despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, și care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimițându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător și sprijinitor – precum zice Daniil monahul –, Cuviosul Ioan a ieșit la loc de liniște în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii și se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorința cea aprinsă a dumnezeieștii iubiri. Și cine este în stare să arate prin cuvinte și să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârșite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, așa din cele mai mici nevoințe ale lui să auzim viața acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.

Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puțin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înțelepțește cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalțe mintea cu postirea. Dar, gustând foarte puțin, pe doamna și născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceți, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare și prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: "Taci, amuțește!". Iar prin viața cea pustnicească și prin vederea cea rară a fețelor omenești, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenușă până la sfârșit și a adormit-o desăvârșit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte și slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morții celei trupești, împungând-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală. A dezlegat lanțurile și legăturile a toată pătimirea și toate poftele cele simțite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar și mai rar grăia ceva și a omorât lipitoarea deșartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice – grăiește monahul Daniil – despre biruința mândriei? Ce vom zice de curăția cea desăvârșită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare și a desăvârșit-o prin venirea de față a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de față, niciodată nu se izgonește diavolul și ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulți. Este și până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peșteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui și de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deșartă. În acea peșteră intra adeseori și, fiind aproape de cer, prin tânguiri și prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiați de sabie sau arși de fiare înfocate sau lipsiți de ochi.

Iar somn avea atât numai cât să nu-și piardă ființa minții cu privegherea. Și, mult mai înainte de a se culca, se ruga și alcătuia cărți, precum a alcătuit cartea ce se numește "Scara", pentru care s-a numit și el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărți. Iar toată curgerea vieții lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată și dorința spre Dumnezeu cea nesățioasă, pentru că pe Acela ziua și noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăției sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, râvnind vieții celei îmbunătățite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povățuiască de dânsul la adevărata filosofie. Și și-a câștigat și mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiți bătrâni și, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere și ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrășarea verdețurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, își făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind și zăduful soarelui arzând foarte tare – căci era luna august –, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare și, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obișnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neașteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos. Căci, șezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare și într-un somn ușor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfințită cuviință, defăimîndu-l pentru somn și zicându-i: "Așa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!". Iar Sfântul Ioan, îndată deșteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba starețul: "Au doar ți s-a întâmplat vreun lucru rău și neașteptat?". Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!". Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulțumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Și era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune și doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării și fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguință și și-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere și cu tânguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!". Și, săvârșindu-se cuvintele de rugăciune și încă pe fața sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea și preabine tămăduit, foarte tare se minuna și lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună și robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălța mulțumire.

Însă erau oarecare pătrunși de zavistie, care pe acest folositor învățător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor și mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci și cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toți îi întărește. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător și să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăși să-și deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus și iarăși se ținea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăța.

După aceea, minunându-se toți de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povățuirea vieții de obște l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeșnicul cel mai dintii. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, și mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu și, în ceața cea neapusă a cunoștinței de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând și suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăblițele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Și în cuvântul lui Dumnezeu și-a deschis gura sa și a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaș șase sute de străini, care, șezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni și cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor și economilor, cât și bucătarilor, trapezărilor și altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au șezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând și poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca și el să șadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalți. Dar, deși cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsați de a-l căuta pe acela, căci Moise, prorocul și dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".

Era într-un an în părțile acelea neploaie și secetă mare și, adunându-se popoarele din cetățile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Și, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât și a adăpat pământul cel uscat și l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfârșitul vieții celei vremelnice, bine povățuind pe ai săi duhovnicești israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se știe unde a fost. Iar de sfințenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulți, dar mai ales aceia care, fiind povățuiți cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit și încă se mântuiesc. Mărturisește David, tânărul bărbat ales, care a moștenit înțelepciunea înțeleptului Ioan; ba încă mărturisește și Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, și ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc "Scară" –, în care literele cele văzute învață osteneală, iar puterea ce se înțelege din literele cele alcătuite povățuiește la vederea de Dumnezeu.

Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron –, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieții sale. Acela, plângând, zicea: "Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aș fi rugat ca pe mine să mă trimiți, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moșteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfântul Ioan i-a răspuns: "Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aștepta ca anul acesta să-l săvârșești aici. Ci voi ruga pe Domnul și te voi lua la mine!". Și s-a împlinit aceea, căci, după sfârșitul fericit al Cuviosului Ioan, și ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinților, lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

NOTĂ - Despre patria și neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tâlcuirea vieții lui, astfel: "Nașterea și cetatea sfântului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naștere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, și-a schimbat numele, iar Ioan nu și-a schimbat numele". Iar despre Xenofont și despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

https://pravila.ro/sfantul-cuvios-ioan-scararul-30-martie/