Luna noiembrie este a 11-a lună a calendarului gregorian și are durata de 30 de zile. Este precedată de octombrie și urmată de decembrie și este ultima lună de toamnă.Numele de noiembrie provine de la cuvântul novem, din latină. Cuvântul novem se traduce ca nouă – noiembrie era a noua lună din calendarul roman.
Pentru greci, luna noiembrie avea numele de Maimakterion.În România, luna noiembrie este numită „brumar” sau „brumarul mare”, având o legătură strânsă cu luna octombrie (denumită popular brumărel). Prin comparație cu luna octombrie, noiembrie este mult mai rece și mai întunecată, fiind cu un pas mai aproape de iarnă.
În luna noiembrie, vântul bate foarte tare, este brumă și promoroacă, iar adesea plouă.
Această lună mai este denumită și „vinar”, fiind perioada în care oamenii fermentează și limpezesc vinul.Luna noiembrie este bogată în semnificații și obiceiuri, împărțite în cinci săptămâni:
- Săptămâna Miriștei;
- săptămâna dedicată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil;
- Săptămâna Filipilor de Toamnă;
- Săptămâna Ovideniei;
- Săptămâna Andreiului de Iarnă.
Prima săptămână din luna noiembrie poartă denumirea de Săptămâna Miriștei, căci aceasta este perioada în care oamenii încep aratul pentru noul sezon, pentru primăvară.
A doua săptămână este cea în care are loc sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil (celebrată pe 8 noiembrie, anual). În această zi, oamenii nu lucrează și nu îndeplinesc muncile câmpului, nu spală și nu cos. De altfel, deși nu este bine să te cerți sau să bârfești în general, oamenii pun mai mult preț pe aceste aspecte în ziua de Mihai și Gavriil și le evită pe cât posibil.
A treia săptămână este cea a Filipilor de Toamnă. Se spune că Filipii au fost apostoli care au scăpat nevătămați atunci când au fost aruncați într-o groapă cu lupi. Filipii de Toamnă sunt sărbătoriți pe 12, 13 și 14 noiembrie. În aceste zile, la sate, oamenii obișnuiau să lege gura sobei, pentru a lega și gura lupilor. Se crede că Filipii sunt protectorii caselor, ocrotind gospodăriile de lupi, de șerpi și de foc.
A patra săptămână este cea a Ovideniei. Denumirea de Ovidenie provine din cuvântul rusesc văvedenie, ce se traduce ca intrare. Este o sărbătoare a luminii „care sparge întunericul iernii”. În popor, oamenii aveau tradiția de a aprinde focuri în întregul sat.
Ultima săptămână a lunii noiembrie îl are în centru pe Sfântul Andrei – Andreiul de Iarnă. Acesta este sărbătorit pe 30 noiembrie și este patronul spiritual al românilor. Se spune că în această noapte „umblă strigoii, ca să fure mana vacilor, mințile oamenilor și rodul livezilor”. Astfel, pentru a se apăra de acest rău, oamenii de la sate obișnuiau să folosească usturoi pisat pentru a unge casa, grajdurile, ușile și ferestrele.
*În contextul de mai sus, cuvântul mana are sensul de lapte.
Luna noiembrie e considerate luna ideală pentru introspecție
Și nu-i de mirare acest lucru, doar suntem aproape de finalul anului. Astfel, luna noiembrie e luna în care oamenii sunt încurajați să-și pună viețile pe pauză pentru a-și limpezi gândurile, să-și manifeste recunoștința, să se reconecteze spiritual și să se pregătească pentru anul care vine. E un moment numai bun pentru a te gândi la viitor, la obiectivele pe care ți le propui pentru anul care vine. Poți să îți faci bilanțul, să tragi concluzii și să vezi ce-i de făcut mai departe.
Ce tradiții sunt cunoscute în luna noiembrie
Noiembrie debutează cu luna Miriștei, care face trimitere la obiceiul oamenilor de a începe să pregătească pământul pentru noul an agricol.
Creștin ortodocșii îi cinstesc în noiembrie pe Sfinții Mihail și Gavriil. E o sărbătoare cu cruce roșie, iar tradiția spune că în această zi sfântă de 8 noiembrie nu este bine să speli, să coși, să te cerți sau să faci tot felul de treburi grele.
Interesant este că 11 noiembrie este cunoscută popular drept „Ziua tâlharilor”. Nu contează de care parte ești, oamenii aprind lumânări și fac ritualuri magice prin care se cere pedepsirea celor fac fapte rele și bunăvoință pentru cei păgubiți.
Filipii de toamnă, considerați ocrotitorii gospodăriilor, se sărbătoresc în perioada 12-14 noiembrie. În aceste zile, mai ales la țară se obișnuiește să fie astupată gura sobei. Simbolistica e că așa, gospodăria va fi ferită de foc și alte necazuri.
Ultima zi din lună este dedicată Sfântului Andrei, ocrotitorul României. Legenda spune să în noaptea sfântului Andrei, vârcolacii dau târcoale caselor. Tocmai de aceea, oamenii folosesc usturoiul pentru ungerea ferestrelor și ușilor, astfel încât să fie alungate spiritele rele.
Luna noiembrie este și luna diabetului
Poate nu știați, însă statisticile nu arată deloc în regulă când vine vorba despre diabet: 1 din 2 români are diabet, dar nu știe. Și nu știe pentru că nu își face analizele anuale de prevenție, care l-ar putea pune în gardă de la primele semne ale acestei boli. Pe 14 noiembrie, întreaga lume își îndreaptă atenția înspre diabet și trage un semnal de alarmă.
Diabetul poate fi prevenit printr-o alimentație corectă și echilibrată, mișcare fizică zilnică, odihnă, activități bune pentru creier și suflet și un stil de viață cât mai sănătos. În plus, evită perioadele lungi de singurătate și caută să faci lucruri care își fac bine. Evident, nu uita de vizita la medic.
Luna noiembrie este cunoscută pentru Ziua Recunoștinței
Mi se pare cea mai faină sărbătoare pe care ar trebui s-o îmbrățișăm cu toții. A fi recunoscător este cel mai ieftin medicament, e semn că începi să conștientizezi și să mulțumești pentru ceea ce ai și să lași lipsurile deoparte. Luna noiembrie, numită popular “Brumar”/”Brumarul mare”/”Promorar” (de la “promoroacă”) surprinde aspectul meteorologic de bază al acestui moment al anului, cel al căderii brumelor groase și a promoroacei, dar și aspectul economic, cel al fermentării și limpezirii vinului ”Vinicer”, este a 11-a lună a anului, în calendarul gregorian şi ultima lună de toamnă în emisfera nordică. În emisfera sudică, este asociată primăverii.
Denumirea “noiembrie” vine din latinescul “novem”, pentru că, în vechiul calendar roman, care s-a folosit până la crearea calendarului iulian, în anul 45 î.Hr., şi acesta înlocuit cu calendarul gregorian, în 1579, era a noua lună a anului. Romanii numărau anii începând cu fondarea Romei, iar anul avea zece luni, prima fiind martie, iar ultima decembrie.
Luna noiembrie, aflată la graniţa dintre anotimpuri, conservă din vremuri străvechi reminiscenţe ale unor sărbători precreştine, peste care s-au suprapus noile sărbători creştine. În timpurile vechi, acesta era răstimpul în care, după muncile de peste an, oamenii îşi luau răgazul pentru povestit, pentru gospodărie şi pentru pregătirea sărbătorilor de iarnă.
Brumar, între creștin și păgân - cu un picior în iarnă, deja, luna noiembrie este una de răspântie a tradițiilor.
Îmbătrânirea și degradarea treptată a timpului calendaristic este exprimată de numeroasele sărbători precreștine dedicate lupilor, strigoilor și altor ființe fantastice malefice.
Dar să începem cu sărbătorile creștine importante din luna noiembrie:
- 1 noiembrie – Sf. Cosma și Damian (Vracevul);
- 8 noiembrie – Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil;
- 11 noiembrie – Sf. Mare Mucenic Mina (Sărbătoarea tâlharilor);
- 14 noiembrie – Filipii de toamnă; Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului;
- 21 noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia);
- 30 noiembrie – Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
Sf. Cosma și Damian (Vracevul) – 1 noiembrie
Numită și Vracevul (adică ”a vindeca”, în slavonă), sărbătoarea sfinților Cosma și Damian, doctorii fără arginți, întâlniți în calendarul tradițional și în luna iulie, este importantă pentru tămăduirea bolilor, în special a epilepsiei și febrei tifoide.
Sfinții Cosma și Damian au trăit în secolul al IV lea. S-au născut dintr-un tată păgân și o mamă creștină, în Asia Mică. Datorită vindecărilor dăruite oamenilor, ei sunt cunoscuți și sub numele de doctori fără arginti.
Au primit acest nume pentru că vindecarea era dată nu de medicamente, ci de credința în Hristos. Pentru acest motiv ei nu primeau niciun fel de plată de la pacienții lor. Singura lor plată era ca cel tămăduit să creadă în Hristos. Pentru că Damian a acceptat trei ouă de la Palladia, o femeie care a fost vindecată de o boală, acesta a cerut să nu fie îngropat alături de fratele sau. Dar, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei doi au fost îngropați împreună.
Este bine să reținem că orice sfânt alină suferințele oamenilor, dar unii au fost și doctori: Cosma și Damian (1 noiembrie), Chir și Ioan (31 ianuarie), alți sfinți ce poartă numele Cosma și Damian (1 iulie) și Pantelimon (27 iulie).
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sărbătoriți la 8 noiembrie de către credincioșii ortodocși, fac trecerea de la venerarea sfinților și a moaștelor, la cultul îngerilor.
Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil datează din secolul al V-lea. La început, a fost o simplă aniversare a sfințirii unei biserici a Sfântului Mihail, aceasta fiind ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol.
Sfântul Arhanghel Mihail este reprezentat în iconografie în haine de ostaș, având în mână o sabie de foc. Este rânduit de Dumnezeu ca dreptatea Sa să biruiască în istoria mântuirii. El este cel care, în momentul căderii unor îngeri a strigat: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!", restabilind ordinea şi totodată, este unul dintre cei care i-au vestit lui Lot pieirea Sodomei şi Gomorei. Potrivit tradiției, la judecata de la sfârșitul chipului acestei lumi, morții vor învia la glasul trâmbiței sale.
Cât despre Sfântul Arhanghel Gavriil, acesta este binevestitorul Naşterii Domnului, El a vestit că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa din Fecioara Maria pentru mântuirea neamului omenesc. Tot el a vestit și nașterea celui mai important prooroc: Sfântul Ioan Botezătorul, El i-a tâlcuit proorocului Daniel viziunile și a vestit naşterea Fecioarei Maria. El a hrănit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor. În Minei se precizează că există mărturii cum că Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a prăvălit piatra de la uşa mormântului Mântuitorului şi a şezut deasupra ei. Sfântul Arhanghel Gavriil este purtătorul veștii milei dumnezeiești față de oameni. În icoane apare în veșminte sacerdotale, purtând în mână ori un crin, semnul veștii celei bune, ori o sferă cu însemnele lui Hristos, arătând că el este mesagerul mântuirii umanității.
În concluzie, Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii cei mai cunoscuți nouă şi apar foarte des în textele Sfintei Scripturi.
Chipurile celor doi Arhangheli sunt pictate pe ușile altarelor bisericești - Sfântul Mihail este pictat pe ușa din nord, iar Sfântul Gavriil pe cea din sud. Sfântul Arhanghel Mihail este zugrăvit în chip de oștean cu mantie, având în mână o sabie, semnul puterii, dreptății și judecății dumnezeiești. Sfântul Gavriil este pictat în haine de diacon cu stihar și orar, purtând în mână o floare de crin alb, ca simbol al purității, al bucuriei și binecuvântării, pentru că el aduce omenirii vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, pe care Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 noiembrie, sunt patronii spirituali ai Jandarmeriei Române. Motivul pentru care Jandarmeria Română i-a ales pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil să îi ocrotească, este faptul că cei doi conducători ai oștilor cerești sunt simboluri ale luptei împotriva râului.
În folclorul religios românesc, dintre cei doi arhangheli, mai venerat este Mihail. Se spune că el poartă cheile raiului, este un înfocat luptător împotriva diavolului și veghează la capul bolnavilor, dacă acestora le este sortit să moară, sau la picioarele lor, dacă le este hărăzit să mai trăiască, fiind și un stăpânitor al văzduhului, alături de proorocul Ilie, atunci când acesta tună și trăsnește, sau orânduiește singur grindina, cu tunul. El ține și ciuma în frâu, asemănător Sfântului Haralambie.
În viziunea populară, Arhanghelii asistă și la judecata de apoi, ard păcatele acumulate de patimile omenești firești și purifică, prin post, conștiințele. De aceea, multe familii creștine îi aleg ca patroni și ocrotitori spirituali ai casei și ai gospodăriei.
În zonele montane, stăpânii oilor îi desemnează pe arhangheli ca “patroni ai oilor”, având grijă ca acestea să fie sănătoase și cu spor la mărirea turmelor.
Tot în zonele în care Arhanghelii erau celebrați și ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făină de porumb, numită "turta arieților" (arieții fiind berbecii despărțiți de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se aruncă în dimineața zilei de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu fața în sus era semn încurajator, de bucurie în rândul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu fața în jos, era mare supărare.
Conform tradiției, în sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfinților Arhangheli se duc bucate și colivă la biserică și se dau pomeni de sufletul morților. De “moșii de toamnă”, mulți creștini împart vecinilor și săracilor farfurii sau străchini cu mâncăruri și căni pline cu vin. Tot acum, se aprind lumânări pentru cei morți, dar și pentru cei vii.
În trecut, în societatea tradițională bucovineană, Arhanghelii erau sărbătoriți pentru că "ei sunt păzitorii oamenilor de la naștere și până la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea acestora".
În satele și târgurile bucovinene se făceau și se fac și astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri și praznice pentru cei morți iar în biserici, fiecare creștin aprinde câte o lumânare ca să aibă asigurată lumina de veci, călăuzitoare pe lumea cealaltă.
Sfântul Mina este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 11 noiembrie. S-a născut în Nakiyos, în apropiere de Memphis, în prima jumătate a secolului al III-lea. Rămâne orfan pe când era copil. Tatăl i-a murit când avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani după acesta.
Intră în armata imperială, însă, pe 23 februarie 303, când Dioclețian a emis primul edict de persecutare a creștinilor, părăsește armata și se retrage în desert, dedicându-se vieții ascetice. Aici îl va întâlni pe Sfântul Macarie Egipteanul care îi va spune: "Ce cauți între cer și pământ, Mina, de unul singur? Locul tău este în mijlocul mulțimii, ca să ia aminte toți la cuvintele și la faptele tale. Ai schimbat o haină de ostaș cu alta, atunci sfârșește pe câmpul de luptă, ca să înviezi ca un învingător fără sabie".
Sfântul Mina împlinește cuvintele Sfântului Macarie, părăsește desertul și ajunge în Cotyaeum, cel mai apropiat oraș de deșertul în care viețuise. Aici avea loc o serbare în cinstea zeilor. Sfântul Mina mărturisește că este creștin în fața celor ce cinsteau zeii, motiv pentru care este luat de soldați și dus înaintea prefectului Pyrrhus. Pentru că a refuzat să se lepede de credința în Hristos, i s-a tăiat capul.
Datorită unei minuni săvârșite de Sfântul Mina, creștinii văd în el și un ocrotitor al celor păgubiți. De aceea, în această zi fetele și femeile se duc la biserică și aprind lumânările la celălalt capăt, pentru ca în acest fel să se întoarcă lucrurile pierdute, dar și dragostea flăcăilor. Este sfântul care îi ocrotește pe păgubiți, se arată grabnic ajutător celor nedreptățiți în procese și celor ce au pierdut ceva sau au fost înșelați. Mii de oameni, fiecare cu durerea pierderii a ceva, sunt prezenți în 11 noiembrie la Biserica ”Sfântul Mina”, din București, cu credința că vor recăpăta ce au pierdut, dacă se roagă la moaștele mucenicului Mina. Sf. Mina este și cel care îi apără pe călători de hoți.
Filipii de toamnă; Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului – 14 noiembrie
Originar din Betsaida Galileii, Sfântul Apostol Filip este cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. Sfântul Filip, întâlnindu-l pe Natanael, i-a zis: "Am găsit pe Cel despre Care a scris Moise în Lege și prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret“ (Ioan 1-45). După Înălțarea Domnului la cer, Sfântul Filip a propovăduit credința creștină în Asia. Documente descoperite recent atestă faptul că Sf. Ap. Filip l-a însoțit pe Sf. Ap. Andrei în Schitya, Dobrogea de astăzi, pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu.
În acest sens, prof. univ. dr. Emilian Popescu afirma: „În cercetările mai noi s-a ajuns la concluzia că Sf. Ap. Filip poate fi așezat lângă Sf. Ap. Andrei ca misionari pe pământ românesc și de aceea, pentru noi românii ziua aceasta este tot așa de importantă ca și aceea dedicată Sf. Ap. Andrei.” A adormit în cetatea Hierapolis, din centrul Asiei Mici, unde a fost răstignit cu capul în jos.
Legenda spune că Filipii au fost apostoli aruncați într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat nevătămați, prin credință. Se zice că Filipii ar fi fost 6 frați rătăcitori, cu puterea de a-i poci pe cei care nu-i cinsteau. Ei apără casele de foc, de lupi, șerpi și primejdii. Oamenii atârnă topoare de coșul casei, ca să țină lupii departe, sau lipesc gura sobei, ca să țină închis botul lupului.
De acum până la Filipii de iarnă, are loc perioada de împerechere a lupilor. În luna noiembrie avem mai multe zile dedicate lupului și care poartă numele de Filipii de toamnă: ziua lupului (13 noiembrie), Gădineții (12-16 noiembrie), Filipul cel Șchiop (21 noiembrie) și Sfântul Andrei (30 noiembrie).
Postul Crăciunului este primul post din anul bisericesc și ultimul din anul civil. Din rânduielile bisericești aflăm că se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, însă, dacă această dată cade miercurea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Acest post se încheie pe 24 decembrie. Postul Crăciunului ne amintește de postul patriarhilor și drepților din Vechiul Testament și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. După cum aceștia au postit în vederea venirii lui Mesia, tot astfel se cuvine să întâmpinăm și noi nașterea lui Hristos.
Primele mențiuni despre ținerea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei.
Hotărârea ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, ținut în anul 1166, în timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Amintim că înainte de acest sinod, creștinii posteau diferit: unii numai șapte zile, iar alții șase săptămâni.
În Postul Crăciunului avem dezlegare la pește sâmbăta și duminica. Dar trebuie menționat că prima săptămână a acestui post, până în 21 noiembrie, la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, precum și ultima săptămână, în perioada 20-24 decembrie, sunt perioade cu post mai aspru, zilele de sâmbătă și duminică a acestor săptămâni a Postului nu au dezlegare la pește, ci doar la untdelemn și vin.
Șezătorile de iarnă din Postul Crăciunului
După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor. Era singura adunare în care se veseleau oamenii în Postul Crăciunului.
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, organizate în serile zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfășurare fiind anunțat din timp.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea, se pregătea cu băutură și mâncare frugală și anunța flăcăii, în cazul în care aceștia nu se informau singuri de mersul șezătorilor. Casa era dereticată și se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor. Era locul în care se învățau deprinderi practice dar se derulau și numeroase obiceiuri. În zilele de sărbătoare sau duminica, nu se făceau șezători.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc șezătoarea. În cazul în care șezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea de acasă ceea ce avea de tors.
După ce participantele își primeau "porția", pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de țuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Șezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informații referitoare la viața cotidiană din sat și comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localitățile învecinate.
Fetele tinere erau însoțite la șezătoare de mamă sau de bunică. În cadrul șezătorilor, niciodată nu se coseau cămăși. Acest lucru era făcut de fiecare persoană, în propria casă.
Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această cale. În cadrul acesta ”instituționalizat”, fetele erau integrate și consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-și însușească, cu această ocazie, deprinderi practice și spirituale.
În șezători se dezvăluiau aspectele și înțelesurile ritualice ale sărbătorilor populare și se învăța comportamentul individual.
În șezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile și se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcție de starea sa socială sau de posibilitățile sale materiale. Se mâncau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate și alune.
Flăcăii, știind din timp locul de desfășurare al șezătorilor, cutreierau în grupuri însoțite de muzicanți, pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizându-se pe case, în așa fel încât, către sfârșitul șezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.
La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanții, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, își ocupau locurile prestabilite și începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele și chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învățau pașii de joc. Atmosfera creștea în veselie și bună dispoziție. Cu această ocazie jucau chiar și bătrânii din vecini, invitați la șezătoare. Aceștia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau și dansau pe lavițele late și masive ce înconjurau pereții. Așa a apărut în Bucovina melodia de joc numită "Ca pe laiță" sau "Baba grasă". Jocul era alternat cu multă dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenți erau serviți cu mâncare și băutură, și cu cele de lucru, când se spuneau glume și snoave.
Șezătorile, desfășurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii '60, se constituiau într-o adevărată instituție socială și erau o formă de întrajutorare comunitară dar și loc de petrecere plăcută a timpului în nopțile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri și de învățare a deprinderilor de viață și de muncă. Chiar dacă se desfășurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învățate colindele și urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.
În vechime oamenii erau de omenie, nu stăteau pe gânduri când era vorba să ajute pe cineva.
Astăzi vedem sărbătorile cu ochii omului modern. Nu mai știm de șezători, nu mai facem mâncare de prune, nu mai dăruim colaci și nuci, nu mai postim. Țesutul mai este cunoscut doar de câteva bătrâne. Nu se mai gătește în oale de lut sau în ceaunul de tuci de pe pirostrii. Ce era pe vremea bunicilor, nu mai este prezent. A pătruns noul!
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului comemorează aducerea Fecioarei Maria la Templu de către părinții ei, Sfinții Ioachim și Ana. Arhiereul Zaharia a închinat-o pe Maica Domnului în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt din Templu, unde numai arhiereul intra o singură dată pe an. Fecioara Maria a stat în Templu, timp de 12 ani.
În tradiția populară, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Luminii, Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia.
Deși nu a fost instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea. Exista astfel o mențiune a ei din sec. al IV-lea, făcută de Sf. Grigorie de Nyssa.
Se pare că data de 21 noiembrie reprezenta data sfințirii unei biserici cu acest hram în anul 543 (biserica ridicată de Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului). Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la pește.
Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile și animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morți, iar celor care au murit fără lumânare li se aprinde una acum. În această noapte se fac farmece și descântece, se află ursita și se pot efectua observații și previziuni meteorologice.
Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără opreliște, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile ușilor, vatra și cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii și pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.
Sfântul Apostol Andrei – 30 noiembrie
Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfântului Petru și împreună au fost primii ucenici ai lui Hristos. După Pogorârea Sfântului Duh, prin tragere la sorți, Apostolii au primit teritoriile unde să predice. Astfel, Sfântul Apostol Andrei va predica în Scythia și Asia Mică.
Sfântul Andrei este apostolul care a creștinat românii. Așa se explică și faptul că el este unul dintre cei mai populari sfinți ai noștri și că numele lui este viu nu numai în evlavia, ci și în folclorul românesc.
Sfântul Apostol Andrei a fost martirizat la Patras, în Grecia. Nu se cunoaște cu exactitate anul morții sale, se presupune că ar fi fost în timpul uneia dintre persecuțiile lui Nero (54-68) sau Domițian (81-96). Potrivit tradiției, a fost răstignit pe o cruce în formă de "X".
În anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât ca ziua Sfântului Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roșie, iar în 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul României".
Numele Andrei este de origine grecească: Andreas stă în legătură cu andreia, "bărbăție, îndrăzneală" (de la aner, andros, "bărbat").
Noaptea Sfântului Andrei
Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri care să asigure protecție oamenilor, animalelor și gospodăriilor, pe care țăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt.
Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților strigoi sau a unor animale totemice. "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede că în această noapte "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "mințile oamenilor" și "rodul livezilor".
Poemul Noaptea Sfântului Andrei, scris de Vasile Alecsandri, descrie foarte sugestiv această înfricoșătoare noapte:
Iată-l, iată Satan vine
Răzbătând prin verzi lumine,
Pe-un fulger strălucitor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, Iele zburlite,
Și Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor.
Voi cu suflete curate
Cu credinți nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii,
Voi creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei...
Strigă-atunci un glas ceresc.
Și pe loc cad în morminte
Păcătoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!
Împotriva acestor primejdii, țăranul român folosește agheasmă, leuștean, smirnă, tămâie și mai ales usturoi care pune pe fugă toate făpturile malefice. În egală măsură, casa, grajdul, cotețele, ușile și ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni și animale. În această noapte se desfășoară cea mai importantă acțiune: "păzitul usturoiului". Fete și flăcăi, veghează și petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calitățile necesare îndepărtării primejdiilor. De asemenea usturoiul va servi drept remediu terapeutic, va aduce pețitori - purtat la brâu.
Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor și câmpurilor se aduc crenguțe de vișin în casă (care vor înflori până la Crăciun) sau se seamănă boabe de grâu în mici recipiente.
Fetele încearcă semnele propriului destin: caută chipul viitorului soț în forma pe care o ia plumbul sau cositorul topit și apoi brusc solidificat prin turnarea în apă; stau peste noapte în fața unei oglinzi, mărginite de două lumânări, până ce zăresc chipul viitorului bărbat; pun busuioc sub pernă și apoi se culcă, sperând să-și viseze soțul, sau cu o zi înainte de Sfântul Andrei nu mănâncă decât o turtă foarte sărată și nu beau apă, sperând să viseze noaptea un flăcău care îi aduce apă, acesta devenindu-i soț.
Legende de toamnă
Marele Lup Alb
În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți? (Felix Crainicu, Cristi Ioniță – ”Legendele dacilor liberi”).
Despre Sfântul Andrei, legendele spun că a fost trimis să propovăduiască pe ”tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit, pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb. Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sfântul Andrei, pentru prima dată, în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numelui său în calendar în ultima zi a lunii noiembrie și denumirea de ”Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă.
De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători, ziua Sfântului Andrei nu s-a sărbătorit întotdeauna la dată fixă, ci uneori la 30 noiembrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului, sau chiar în sâmbăta a cincea a Postului mare (odată cu Sâmbăta Ursului).
Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor. În tradiția populară, ziua lui se mai numește și ”Gădinețul Șchiop” sau ”Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci celui care lucra ”îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”. Se mai spune că în această zi ”lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn și este foarte agil la vânătoare.
În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe. Ca să-și apere gospodăria de lupi, țăranii obișnuiesc și astăzi să ungă țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi. În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, țapi.
Legenda spune că odinioară, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei, pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie și pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți. În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice, pe care numai foamea îi ținea în haită.
După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt chip, așa că îl transformă în animal. Însă nu orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, cât un urs, cu menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă urletul Marelui Lup Alb și, oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.
De observat că una dintre versiunile cu privire la originea numelui dacilor, ia în considerare cuvântul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace și însemnând ”lup”. În lucrarea sa De la Zamolxis la Ginghis-Han, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arăta că dacii se numiră mai întâi ”daoi”. Apoi, dacii se numeau ei înșiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor, cei care seamănă cu lupii.
Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături la marea bătălie, iar trădătorii, cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îl vor putea oferi romanilor, în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților, de unde nu vor mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.
Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că este esența religiei strămoșești. Apariția lui semăna groaza printre dușmani. Stegarul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili de metal. În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunete înfiorătoare. Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.
Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.
