Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna martie în 25 zile: bunavestirea preasfintei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria.
Când s-a
împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să
fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul,
să se afle o fecioară curată, fără prihană şi sfântă, fecioară care ar
fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, şi să
slujească taina mântuirii noastre.
Deci, s-a
aflat o Fecioară mai curată decât curăţia, mai fără de prihană decât
toată zidirea cea gândită, mai sfântă decât toată sfinţenia, Preacurata
şi Preabinecuvântata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a
Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul
rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi
arhierească. Şi s-a aflat la loc sfânt în templul lui Solomon aceea care
avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să
nască pe Cuvântul cel mai sfânt decât sfinţii, s-a aflat în altarul
templului ce se numea Sfânta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul
din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a
ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a
Cuvântului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din
ea, încă mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a
înştiinţat-o, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de
credinţă ale sfinţilor.
Pentru că,
fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea
nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mâinilor
din toate zilele, ci şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cugetând la
legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dânsa Sfântul
Epifanie şi Sfântul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi
iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor
Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dânsa
că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul
Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată
fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele
lui Emanuil, care se tâlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu, Sfânta fecioară
Maria se aprindea cu osârdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel
aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să
zămislească şi să nască pe Mesia. Pentru că se gândea, cât de mare
vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui Dumnezeu, şi cât
de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.
Însă, ştiind
din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia – pentru că acum
se luase sceptrul de la Iuda şi săptămânile de ani ale proorocului
Daniil se sfârşiseră -, socotea că negreşit acum va fi născută în lume
acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi, suspinând
adeseori din adâncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească
Dumnezeu să vadă pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dânsa
slujnica cea mai de pe urmă.
Odată, stând
Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii,
după obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugându-se lui Dumnezeu, deodată a
răsărit o lumină mare şi a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii
s-a auzit un glas către dânsa astfel: “Tu vei naşte pe Fiul Meu!”
Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de
mulţumire a dat, închinându-se până la pământ lui Dumnezeu, Făcătorul
ei, nu se poate spune! Astfel a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale.
Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui Dumnezeu să slujească
Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi
Maica lui Hristos şi stăpână a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea
descoperire în anul al doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai
înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a spus taina aceea până
la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în
feciorescul ei pântece acea tainică zămislire şi aştepta vremea
împlinirii tainei.
Iar după ce
s-a sfârşit anul al unsprezecelea – după mărturia Sfântului Evod – al
petrecerii ei în templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de
la naşterea ei – după mărturia lui Gheorghe Chedrinul -, al
paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi
ca, după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi
celelalte fecioare de vârsta ei, şi să se mărite după bărbat, ea însă
le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de părinţi şi Lui I-a
făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu
putinţă să fie măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească
spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu Cel fără de moarte.
Deci,
arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară
n-a mai fost vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cândva a sa
feciorie în veci, ci numai Maria cea dintâi în lume s-a arătat astfel.
Deci, se sfătuiau pentru dânsa ce să facă, pentru că petrecea în
biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i
lase intrarea mai mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu
cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui Dumnezeu. Şi nu se pricepeau
cum să rânduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea feciorească fără
de bărbat, ca să nu mânie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amândouă
acelea se ştiau că sunt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o
fecioară care şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine
parte femeiască în Sfânta Sfintelor, fiind în vârstă desăvârşită.
Despre aceasta grăieşte Sfântul Grigorie de Nissa, astfel: “Preoţii,
cât a fost mică Sfânta Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o
lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit vârsta anilor ei, s-au
sfătuit între dânşii, ce ar putea face cu dânsa, ca să nu mânie pe
Dumnezeu întru ceva”. Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dânsa astfel: “După
ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rânduiască
pentru dânsa, ca să nu se arate a fi făcători de nedreptate sfântului ei
trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării de cele sfinte, de
o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea
ce odată se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară
de atîţia ani în Sfânta Sfintelor, nici Legea nu dă voie şi nici nu este
acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie”. Aşa grăiau ei.
Deci,
apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcând rugăciune cu dinadinsul, au
luat – precum spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un
bărbat vrednic, căruia să i se încredinţeze Sfânta Fecioară, sub
rânduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum s-ar fi
putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel:
din casa şi din seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi
toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui toiag va înverzi, acela
este ales pentru a i se da Fecioara Maria.
Atunci era
praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul
acelui praznic era în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi
sfârşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi s-a adunat în biserică
mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră
la praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai
Fecioarei Maria.
Deci
arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunând
doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era
şi Sfântul Iosif, bărbat drept şi bătrân de ani, a luat toiegele lor şi
le-a lăsat peste noapte în Sfântul Altar, zicând: “Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara”.
Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrând în
biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă
s-a văzut – cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburând de sus şi
şezând pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca
lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază.
Sînt unii
care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădându-se de logodire pentru
curăţia fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strâmbătate, şi
mâhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la Dumnezeu deosebită
descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif,
rudenia şi logodnicul său – adică bărbatul cel drept şi sfânt, plăcut
lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei
sale, rânduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.
Săvârşindu-se
logodna, Sfântul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul
Domnului, din mâinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi,
întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-gându-se nici măcar în gând
de floarea fecioriei ei. Sfântul Iosif era bărbatul ei numai cu
părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al
vieţii Preacuratei Fecioare celei pline de mare sfinţenie.
Vieţuind
Preasfânta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea
mai dinainte, pe care o avea în Sfânta Sfintelor. Căci nu se
îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea cea de Dumnezeu
gânditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi
cuviincioasa ei lucrare de mâini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o
biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea. Ci totdeauna,
închizându-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decât numai
cu cei din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dânsa Gheorghe
Chedrinul astfel: “Maria, postind în
casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele
două fecioare ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia câte un
cuvânt şi acesta, numai dacă era de trebuinţă a vorbi şi cât de scurt”.
Aşa petrecând
ea patru luni – după mărturia Sfântului Evod -, a sosit ceasul
întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de
toată lumea dorit, ceasul în care avea să se înceapă mântuirea noastră.
Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor cereşti care stau
mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută
de îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a
Fiului lui Dumnezeu, care covârşeşte firea omenească şi toată mintea,
lucru de care Sfântul Evanghelist Luca scrie astfel: În luna a şasea a
fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.
Acea lună a
şasea era de la zămislirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul,
cel ce bine a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca
bine să vestească şi Preacuratei Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în
luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind în pântecele
maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii
Domnului. Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era
Nazaret. Latura Galileii era a neamurilor.
Deşi o parte
era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgâne erau într-însa.
Pentru aceasta şi în Sfânta Scriptură se grăieşte despre Galileea
neamurilor. Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urmă şi
nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de altă limbă şi
necredincioşi. De aceea era şi ocărâtă de iudei, pentru că ziceau: Au
doar din Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea
nu vine! Asemenea şi Nazaretul, cetatea Galileii, era de dânşii întru
nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de pe urmă. Aşa se vorbea
între dânşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?
Dar să
socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa?
Nu în latura Iudeii, nici în Sfântul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în
Galileea cea păcătoasă şi în micul Nazaret, ca întâi să arate adevărul,
că pentru păcătoşi a venit pe pământ: N-am venit, zice Domnul, să chem
pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; “şi din limbi necredincioase, să-Mi fac Biserică credincioasă”,
iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi
defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mândri şi
slăviţi. Căci Cuvântul lui Dumnezeu, când a voit să plece Cerul şi să se
pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei Sale, unde este mai
multă mulţime de păcătoşi. Şi văzând în Iudeea pe ierusalimiteni, care
păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzându-i
trecuţi cu vederea de toţi şi socotiţi a fi mai păcătoşi decât toţi, a
trecut Iudeea care se părea sfântă şi a venit în Galileea, care se părea
păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi
slăvită, şi s-a dus în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită,
alegându-şi în această lume locul cel mai de pe urmă, smerindu-Se până
la chipul de rob şi de păcătos.
Mică cetate a
fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au
învrednicit toate celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se
înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte Fecioara Maria, cea mai
înaltă decât toţi sfinţii îngeri, al cărei pântece era mai desfătat
decât cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfânt, acolo
Se întrupează Dumnezeu Cuvântul. Pentru că unde este smerenia, acolo
străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele mândre sunt vrăjmaşe lui
Hristos, iar cele smerite Îi sunt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a
zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a
răstignit! Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre
moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar de la cei mândri Se
îndepărtează.
Deci spre
latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea
smerită, care locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu.
Pentru această trimitere, Sfântul Andrei Criteanul vorbeşte astfel: “Unuia
din cei dintâi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească vestirea
tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: “Ascultă,
Gavriile! Du-te în Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica
fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu bărbat, al cărui nume este
Iosif. Mergi – zice – în Nazaret!” Dar pentru ce? Ca frumuseţea
Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura
cea spinoasă s-o primească Atotputernicul. “Mergi în Nazaret”,
ca să se împlinească proorocia care zice: Nazarinean Se va chema. Dar
cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către Natanail se va numi
Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil”.
Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în cartea lui Daniil. “Deci
mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi,
ajungând acolo, să aduci mai întâi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe
care Eva a pierdut-o odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru
că de bucurie, iar nu de mâhnire, este semnul acesta; de mângâiere, iar
nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai mare
poate să fie neamului omenesc decât aceea, ca firea omenească cu
dumnezeiasca fire de obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o
Persoană?”.
Dar ce poate
să fie mai de mirare, decât a vedea pe Dumnezeu până la atâta
smerindu-Se, ca în pântece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de
mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi este scaun, iar pământul
aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun
veşnic împreună cu Tatăl, încape în pântece de Fecioară! Ce lucru
vrednic de mai mare mirare, decât a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc,
nedes-părţindu-Se de fireasca dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa
de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se săvârşească
Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită
covârşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici
nădăjduind, nici cutezând a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci,
împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la Fecioară şi, mergând la
Nazaret, a stat lângă casă.
Cugetând şi nepricepând acestea în sine, precum se pare – spune Sfântul Andrei -, zicea: “Cum
voi începe a săvârşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în
cămară, îi voi tulbura gândul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă,
Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă. Să bat în uşă? Dar
pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că
nimic din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor
fără de trup. Să deschid uşile? Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să
intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi înfricoşa. Deci aşa
voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face
încet. Dar cum voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i
binevestesc mai întâi? Sau să-i zic că Domnul este cu dânsa? Sau să-i
vestesc venirea Sfântului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt? Deci
îi voi vesti mai întâi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă
voi închina şi voi cânta glasul acela: “Bucură-te, veseleşte-te, mângâie-te!”.
Căci, cuviincioasă îndrăznire este începătura închinăciunii celei de
bucurie şi acest cuvânt îmi va face lesnicioasă apropierea spre vorbirea
Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cât de puţin, ci îi va linişti
gândul. Deci aşa voi începe: întâi îi voi aduce vestire de bucurie şi de
veselie; căci cu acest fel de cuvinte se cade a se închina cineva
împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de veselie a
împărăţiei, sfatul mântuirii, începătura mângâierii”. Acestea le-a gândit în sine Arhanghelul.
Ia seama, cu
câtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cât
de mare frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de
stăpâna a toată lumea! Cât se învaţă să grăiască către dânsa cuvintele
cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade a ne
minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele
cetăţii, prin popor şi prin vorbe mireneşti, nici gâlcevindu-se în casă
pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi în citirea
cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a
Bunei Vestiri o arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi
deschisă spre citire, spre încredinţarea îndeletnicirii ei celei
neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gândire. Şi este bunaînţelegere a
celor de Dumnezeu gânditori, că într-acea vreme, când era să vină la ea
cerescul arhanghel, avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale
Sfântului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în pântece va zămisli. Gândea cum
şi când va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită zămislire
şi naştere.
Însă,
înştiinţată fiind – precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -,
prin descoperire de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va
fi slujitoare acelei taine şi născătoare a lui Mesia Celui dorit, ardea
cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga bunătatea
Lui ca a Sa dumnezeiască făgăduinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o
împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: “Când
va veni acea vreme dorită de mine, în care Ziditorul meu, plecând
cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din
mine? Când voi veni la o fericire ca aceea binecuvântată, ca să mă arăt
Maică a Dumnezeului Meu? Iar până ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi
sunt ca pâine, ziua şi noaptea, pentru că la cei ce aşteaptă lucruri
preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cât de lungă i se pare a
fi!”.
Astfel
cugetând Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de
Dumnezeu gânditoare, prin dragoste arzătoare ca văpaia rugându-se către
Domnul Savaot, deodată cerescul binevestitor, Arhanghelul Gavriil,
venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta vorbeşte
amintitul învăţător, Sfântul Andrei, scriind astfel: “Apoi
Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara
şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat
înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: “Bucură-te,
ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este
mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din
tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme!”.
O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula
să-i arate bucuria – zice Sfântul Andrei -, şi să-i vestească pe
Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în Fecioară. Că arhanghelul zicând
Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o însemnează;
Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a
depărtat de fireasca slavă. “Bucură-te
cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei cel
preacinstit, prin care hotărârea blestemului celui de mâhnire se
schimbă în veselie şi bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă!
Bucură-te,
preafrumoasă Biserică a slavei cereşti! Bucură-te, sfinţitul palat al
Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a
însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvântată eşti tu între femei, pe care
Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit
proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvântată
eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă
încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti
binecuvântată, pe care bărbatul doririlor, Daniil, munte te-a văzut şi
Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui Dumnezeu,
munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!
Pe tine, strămoşul
tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvântată eşti tu
între femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales,
sfeşnic de aur cu şapte făclii te-a văzut, adică cu şapte daruri ale
Sfântului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti binecuvântată; ca un rai
ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă
putere, din pântecele tău ieşind ca un râu de apă vie, prin cele patru
curgeri ale Evangheliei adapă faţa a tot pământul!”
O
închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de
prihană, s-a mirat de cuvântul lui şi gândea: În ce fel va fi închinarea
aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare, ci s-a minunat de
lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să
se înspăimânte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită
prietenie încă din Sfânta Sfintelor când, din mâini îngereşti – după
mărturia Sfântului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele. Dar de
aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atât de mare slavă
cerească şi cu atât de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune,
făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dânsa. Deci pentru acel
lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită
închinare îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de
obşte, căci zicea: Binecuvântată eşti tu între femei!
Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci gândea în sine: “În
ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul,
după această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua
pe mine? Sau o hrană mai nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va
vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi cuget mult şi nu pricep cum
fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi închinarea?” Şi i-a zis îngerul: “Nu
te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin
proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca
să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit,
precum Acela Însuşi ştie!
Ai aflat dar de la
Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi.
Prin smerenia ta cea adâncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă
darul Său, zicând: Spre cine voi căuta, decât numai spre cel blând şi
smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta curăţie, căci
Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte!
Şi mai deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă
către El, pentru că zice: Eu pe cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi
cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit şi L-ai
căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.
Însă Fiu
dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai
înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfârşitul
veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă
şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele
Iisus, care se tâlcuieşte “Mântuitor”; pentru că Acela va mântui toată
lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David
şi decât toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia
Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavând sfârşit întru nesfârşitele
veacuri”.
Iar Maria a zis către înger: “Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu?”
Nu că nu credea Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu
adeverire, după darul lui Dumnezeu de care era plină, ştia că va naşte
pe Cel ce bine i se vestea, luând înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu,
precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică
cum şi în ce chip va naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru
aceea a întrebat pe înger: Cum va fi aceasta?
Despre acest lucru Sfântul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: “Spune-mi
chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui
Dumnezeu; pentru că eu doresc un rod ca acesta, fără atingerea
fecioriei”. Iar Sfântul Ambrosie, despre aceeaşi, vorbeşte astfel: “Bine
a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte
citise, precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce
chip fecioara aceea va zămisli. Citise cu adevărat proorocescul cuvânt:
Iată fecioara în pântece va lua, dar cum va lua, acum îngerul îi
vesteşte prin “Buna Vestire”“.
Deci, îi
spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc
făcându-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se
biruieşte rânduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfântului
Duh: “Duhul Sfânt va
veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în
pântece vei lua. Acela va săvârşi întru Tine zămislirea cea neştiută.
Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu,
oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe
pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta
lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui,
ca în pântecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfânt, Cel ce
toate le face, întru Tine, o, Preasfântă Fecioară, o va lucra aceea, ca
în preacuratul tău pântece, din trupul tău, trupul Cuvântului lui
Dumnezeu, Celui fără de trup se va rândui, mai presus de fire. Pentru că
tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va
trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi
prin cristal, sfinţindu-te şi luminându-te cu dumnezeiasca slavă, ca să
fii maică adevărată lui Dumnezeu, născând Dumnezeu desăvârşit şi om
desăvârşit; şi rămânând Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel
întru naştere şi după naştere.
Aceasta o va lucra
întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfântului Duh. Iar cum
că aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de
credinţă, căci rudenia ta Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum
îmbătrânită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu voind astfel, făcând din
cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă
la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare,
stearpă şi îmbătrânită, să zămislească şi să nască, la Făcătorul şi
Atotputernicul Dumnezeu toate sunt cu putinţă, pentru că tot lucrul la
Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrâna cea neroditoare a zămislit, şi
tu, fecioară, vei zămisli!”
Auzind
Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la
voia Domnului Său şi, prin smerenia cea adâncă, din inima cea iubitoare
de Dumnezeu, a răspuns: “Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvântul tău!”
Şi îndată în sfântul ei pântece, prin lucrarea Sfântului Duh, s-a făcut
zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de
îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea
de dumnezeiasca dorire inima cea feciorească şi, prin dragoste de
serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei întru Dumnezeu se
înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru
acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca
vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvântul S-a făcut
trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.
Îngerul
împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe
Hristos, Care S-a întrupat în pântece de fecioară, asemenea a cinstit şi
pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu cuviincioasă închinăciune după
vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dânsa, ca să
stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui
Dumnezeu, împreună cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în
veci. Amin.
Tropar: “Astăzi
este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac.
Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face și Gavriil harul îl
binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de
Dumnezeu să−i cântăm: Bucură−te cea plină de har, Domnul este cu tine!”
