Dr. VALERIU POPA spunea că

 prin boală, nefericire, stres, omul trebuie să înţeleagă că există o cauză mentală, emoțională care a favorizat și alte greşeli undeva pe drumul vieţii şi până nu-şi elimină cauza, greşeala nu se poate vindeca decât parţial, deoarece în el persistă cauza generatoare de rău. Gândurile care alimentează anumite emoții, creează cuvintele care produc realitatea fiecăruia dintre noi. De aceea trebuie ca mai întâi să fie depistată cauza, pentru ca bolnavul să evite pe viitor greşelile comise în gândire, în vorbire și fapte. Dacă nu se elimină cauza, aceasta poate alimenta în continuare boala sau aceasta poate migra de la un organ la altul. Dacă îți dorești vindecare, spuneam mai demult, e necesar să-ți corectezi modul de gândire, reacțiile, să devii responsabil, să regreți sincer, răul făcut ție însuți sau semenilor tăi, să ierți pe cei care, conform percepției tale, ți-au greșit. Există și alți factori psihologici care afectează în mod constant și distructiv întreaga fiziologie și bio-chimie a organismului. Dacă boala nu este într-o fază extrem de avansată, când cauza va fi eliminată, aceasta va dispărea. Se știe deja că putem influența chimia și energia din organism prin gândire, emoții, cuvinte și încredere. Dacă printr-un tipar mental negativ putem cauza boli și stres conștient sau inconștient, printr-un nou mod de gândire și vorbire, putem vindeca întreaga noastră ființă. Se folosesc, printre altele, așa cum Emil Nilsson povestea despre boala pe care a învins-o cu AFIRMAȚII . DAR...există câteva condiții pentru ca aceste afirmații să-și facă lucrarea benefică : -E imperios necesar să credem ce vorbim. Cuvintele goale, seci, fără substanță, sunt lipsite de putere, deci lipsite de rezultate. Încrederea în ce exprimăm ne dă autoritate, iar dorința puternică, constantă și sinceră de a obține ceea ce dorim, hrănește încrederea în puterea noastră de vindecare, făcând-o tot mai mare. -Odată cu afirmația exprimată, emoția pe care ai simți-o când afirmația se materializează, e necesar să o transpui atunci când rostești afirmația. (să te vezi vindecat, în cazul dlui Nilsson) Și pentru că dumnealui vorbea de tumori, hai să vă spun cauza apariției lor : O rană adâncă, resentimente stagnate multă vreme, durere sau secret adânc ce mănâncă din viață sau din eu- creând întrebări de genul: “Care este rostul ?” Vindecarea a venit odată cu : Iert și eliberez trecutul cu iubire. Aleg să-mi umplu lumea cu bucurie și cu acceptare ! Să vă fie de folos...spre binele vostru suprem.

Să-ți fie în suflet bucurie

Să-ți fie în suflet bucurie, iar viața să o prețuiești, că toate trec, într-o clipită...azi, esti, mâine, nu sti de mai trăiești.
Să porți copilăria în suflet și-atunci când părul ți-a albit, ca viforul din iarna vieții sa-l poți ușor a-l  potoli.
Să dai, să fii, ce vrei ca să primești.. și toate în drumul tău ai să le biruiești.
Că binele din viață nu îl poți avea, decât să fii lumină, în bezna altora!

Azi, e lupta împotriva nevăzutului, și unde e gol, se așează pustiul, și din pustiu, nu mai aștepți nimic!

 

E atât de ușor să Îl vedeam și sa-L simtim pe Dumnezeu, în cele văzute și nevăzute, dacă vrem!
Eu nu am vrut, mulți ani, că mi se părea mai simplu, dar Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu m-a lăsat în întuneric!

Nevăzutul este viață, este  veșnicie!
Cele văzute mor, cele nevăzute trăiesc,veșnic, si totuși, omul, în inconștiența sa, lupta și luptă... pentru cele ce mor!

Ce ar fi văzutul, fără nevăzut, un pustiu fără viață...
Numai dacă ne gândim la complexitatea corpului uman, la perfecțiunea lui...că nu exista ceva asemănător omului....că omul nu ar putea niciodată să creeze ceea ce suntem.
Daca ne gandim la cum funcționam!!
Cele dinlăuntrul nostru ar fi niște organe moarte, dacă Dumnezeu nu le-ar da suflare de viață!

Apoi, aerul, nevăzut, dar fără, nu trăim.

Apoi, conștiința, nu se vede, dar fără, am fi trupuri fără discernământ.
Sentimentele ne fac umani...fără ele suntem  roboți consumatori...
Mirosul, auzul, gustul, simțurile toate, încununează viața.
Să nu uităm suferința sufletului, care ne ajută să vedem adevarul vieții!
Și totuși, oamenii, unii, întreabă unde este Dumnezeu?!
Asa vedem inteligenti, care își dedică viața studiului, dar cu ușa închisă Lui Dumnezeu, si trăiesc degeaba...si oameni fără carte, care cunosc si simt mai mult decât învățații, că au deschis ușa inimii, unde intra Dumnezeu, care îi învață ce trebuie să cunoască, care le dăruiește înțelepciunea veșniciei!

Degeaba știm tot, daca nu știm ce ne trebuie, ce ne foloseste, astfel, multi învățați, titrati, rămân repetenți la lecția viață!
Cand măndria golește si întunecă sufletul, nu  cunoaștem taina vieții, care este descoperită de Dumnezeu, doar smereniei!

Din fericire, pe multi ne scapă Dumnezeu de mândrie, îngăduind să cădem în propria neputința, fiind o șansă la mântuire!
Să nu o pierdem!
Doamne, mulțumesc, că de la Tine sunt toate! Amin.

O zi în familie cu pace !

Taina căsătoriei sau inelul Sfintei Ecaterina

Într-o zi la un curs de psihologie profesorul le-a spus studenților:

"Sa facem un joc."
Profesorul  a cerut un voluntar.

O femeie cu numele Ecaterina a fost aleasă. A fost rugată să scrie pe tablă, numele celor mai importante 30 de persoane din viața  ei.

Ecaterinaa scris numele membrilor  familiei, rudelor, prietenilor, colegilor și vecinilor.

Profesorul  a rugat-o să șteargă  3 nume pe care le consideră  mai puțin  importante. Ecaterina a stat puțin și s-a gândit,după  care a șters numele colegilor.

Profesorul  a rugat-o  să mai șteargă 5 nume de pe tablă.
Ecaterina a șters numele vecinilor. Rând pe rând, de pe tablă au fost șterse multe nume, până au rămas doar 4.

Toată  clasa a rămas tăcută,realizând magnitudinea următoarei  decizii.

Profesorul a rugat-o  să mai șteargă încă  2  nume. Ecaterina s-a uitat la numele de pe tablă,ezitând încet a șters numele părinților.

"Te rog mai șterge unul.",
a spus profesorul.

Ecaterina a devenit  agitată, lacrimi au început să apară în ochii ei...trebuia să aleagă între fiul și soțul ei, cu mâna tremurândă,  Tinca a șters  numele fiului, după care a răsuflat îndurerată.

Acum doar numele soțului rămăsese pe tablă.

Profesorul  a întrebat: "De ce soțul tău?"
"Părinții sunt cei care te-au  crescut și i-ai dat viața fiului tău.

Poți întotdeauna să găsești  alt soț."

Peste intreaga clasă a căzut tăcerea. Toți  erau curioși să-i audă explicația.

Ecaterina a răspuns  încet și calm: "Intr-o  zi părinți  mei vor trece în veșnicie și fiul meu va  pleca să-și  urmărească  propria  viață, cel care va rămâne  lângă mine pentru tot restul vieții  este soțul meu."

Colegii ei s-au  ridicat în picioare și au aplaudat-o pentru alegerea ei.

Legatura  dintre soț și soție este sfânta . Scopul ei măreț nu ar trebui să fie sfărâmat.

Când problemele din căsătorie ne fac să ne simțim obosiți și deprimați și amenință să șteargă visurile noastre de dragoste trebuie să ne aducem aminte de jurămintele făcute înaintea Lui Dumnezeu.

Orice încercări și obstacole întâmpinate în căsătorie sunt teste îngăduite de Dumnezeu , pentru a ne face sufletele  mai bune , mai puternice și mai flexibile.
( text primit de la un prieten preot)

O zi în familie cu pace !

Aceasta poveste mi-a spus-o fiul meu, la înmormântarea tatălui său, scumpul meu soț, știind și simțind ca așa ar fi fost și alegerea mea! 😢
Pierderea soțului este cel mai greu de dus, că este persoana lângă care am trăit, m-am bucurat, am plâns, m-am sfătuit, m-am îngrijorat, m-a ajutat, m-a iubit,  enorm, lângă care mă simțeam în siguranță, care îmi dădea liniște! Tatăl a fost înainte de copil și trebuie sa fie primul, mereu. Ne iubim la infinit copiii, dar ei zboară spre viața lor, cum e normal, iar parintii rămân împreună, avându-se în grija iubitoare până moartea ii desparte! Cel ce rămâne singur, poartă iubirea pentru amândoi, așteptând ca sufletele sa se regăsească în iubirea tainică a Lui Dumnezeu! E dureros, dar ne învățăm să trăim cu durerea. O port pretutindeni, cu recunoștința că am avut șansa să cunosc iubirea pe acest pământ. Mulți trăiesc și nu o cunosc. Cred ca e cumplit sa trăiești și sa nu simți acest sentiment măreț! Mulțumesc Doamne! 🙏🏻

 

Multumesc, Doamne!

 Multumesc, Doamne!
Multumesc, Doamne, ca ma trezesti dimineata.
Multumesc, Doamne, cand primul gand il am catre Tine si Maicuta Ta,
Multumesc, Doamne, ca ma ridici din asternut. Multumesc, Doamne, ca iti pot privi chipul in flori, in apa de izvor, in zambet de copil, in blandetea ochilor. Multumesc, Doamne, ca te pot asculta in ciripitul pasarilor, in susurul izvorelor, in fosnetul vantului.
Multumesc, Doamne, ca te simt in gustul mierii, in parfumul florilor ,in mangaierea soarelui, in racoarea serii.
Multumesc, Doamne, ca Maicuta Ta e si Maicuta mea.. Multumesc, Doamne, pentru ingerul meu pazitor.
Multumesc, Doamne, pentru Sfintii ce mi-ai trimis spre ajutor. Multumesc, Doamne, pentru duhovnicul meu, pentru preotii care slujesc in Sfintele Tale Biserici, Multumesc, Doamne, pentru painea de pe masa, pentru tara in care m-am nascut, pentru casuta in care locuiesc. Multumesc, Doamne, ca pot zambi, ca pot imbratisa, ca pot iubi, ca ma pot bucura, ca ma pot odihni, ca pot ierta, ca pot munci. Multumesc, Doamne, pentru toate ființele dragi, care le-ai adus in viața mea. Multumesc, Doamne, pentru toti cei care imi ies in cale, suparati, nervosi, bucurosi...Multumesc, Doamne, ca mă smeresti, ca sa nu te pierd. Multumesc, Doamne, cand pot darui dintru ale Tale. Multumesc, Doamne, ca nu mai pierdut in pacate grele si m-ai rabdat. Multumesc, Doamne, pentru durerea din inima, ca sa te simt aproape, Multumesc, Doamne, pentru tot...si pentru ce nu mi-am amintit, si iartă-mă pe mine, nevrednica de darurile Tale. Amin.

Toate durerile voastre trec prin mine

Bunica a trăit 89 de ani și 10 luni, aceasta înseamnă aproximativ 32, 765 de zile. A trecut prin al Doilea Război Mondial atunci când era doar o adolescentă, a trăit integral perioada comunistă, Revoluția și 29 de ani din noul regim, cel democratic. La 38 de ani a început o viață nouă, mutându-se de la sat la oraș. Au urmat construirea unei noi case, căsătoria și mutarea de acasă a celor opt copii, îm­prăștierea lor în diferite colț­uri ale lumii, venirea pe lume a nepoților și a strănepoților.

Oare în câteva cuvinte se poate descrie bogăția și abundența unei vieți?

Fiecare om înmagazinează o poveste și o istorie unică de viață. Experiențe acumulate în urma durerilor, bucuriilor și tristeților inevitabile fiecărei vieți, un mozaic alcătuit din tot ce poate trăi un om într-o viață.

Lecțiile de viață pe care bunica mi le-a predat nu pot fi puse alături de nici o lectură sau școală, bunica face parte dintr-o generație pe cale de dispariție, oameni care au luptat pentru ca granițele noastre să arate așa cum arată acum, oameni care au crezut în idealuri colective și în absoluturi.

Oameni care au muncit pe brânci și au prins rostul vieții în mijlocul munților, al văilor, al holdelor coapte, în mijlocul naturii, al morții și al renașterii ei an de an.

O generație care s-a pus pe ultimul loc, trimițându-și copiii la oraș, la școli, ca să aibă șansele pe care ei nu le-au avut, oameni care au înțeles sacrificiul, oameni simpli și autentici care și-au mai trăit o dată viața prin intermediul copiilor.

Mi-a spus bunica o frază pe care nu am putut-o uita: „

Toate durerile voastre trec prin mine”.

Cel mai de preț câștig că am avut lângă mine o bunică e faptul că îi respect visceral pe cei vârstnici. În spatele ridurilor lor se ascund ființe care nu au știut de cultul sinelui, cu mâinile marcate de muncă grea, și-au construit case, au muncit la câmp, în uzini sau fabrici și au crescut copii.

E dificil să-mi imaginez ce înseamnă să aștepți la cozi interminabile de la ora 5 dimineața pentru a primi hrană pe cartelă, să nu ai căldură suficientă și altele care pentru noi țin de domeniul istoriei. Comparativ cu ei, noi suntem o ge­nerație răsfățată, privilegiată.

Lucrul cel mai dureros perceput la nivel emoțional pentru „generația pe cale de dispariție” nu îl constituie pensiile infime sau singurătatea, ci faptul că generația tânără se uită la ei și îi condamnă pentru istoria pe care au scris-o, nu văd o valoare în ce ei au făcut sau construit, îi disprețuiesc și văd în ei un ­„încurcă-lume”.

Personal, nu cred în existența unui conflict între generații. Lupta între generații, prăpastia aceasta care se cască între inimile noastre, își are originea în neîn­țele­gerea noastră și a lumii, în superioritate și neiubire.

Probabil este important și pentru vârstnici să înțeleagă că, îna­inte să pretinzi înțelegere sau acceptare, este necesar să le oferi.

M-am întrebat, ce este mai important: autoritatea sau iubirea? Îna­inte de autoritate, este necesar să fie iubirea. Ne putem deschide inima, putem fi vulnerabili, putem primi și oferi afecțiune, sfaturi, recomandări, doar dacă în prealabil inima noastră este deschisă și avem o conexiune autentică cu cel din fața noastră. Acolo unde există doar autoritate și un respect care se pretinde pe considerente exterioare, nu poate fi o relație care să împlinească sufletul în mod real.

Ceea ce este surprinzător pentru o generație care se declară flexibilă și maleabilă este rigiditatea și lipsa empatiei atunci când vine vorba de a vedea lucrurile și din perspectiva celuilalt.

În mod clar, provocările, perspectivele și valorile noastre diferă semnificativ de valorile părinților sau bunicilor noștri, dar în aceste situații se vede mult lăudata noastră evoluție. Putem trăi bine lângă oameni diferiți de noi, fără a avea pretenția să-i schimbăm.

În cartea Leviticul scrie: „Să te scoli înaintea perilor albi și să cinstești pe bătrân”. Cineva spunea că nivelul de civilizație al unei societăți se măsoară în modul în care tratează copiii și vârstnicii. Acest raționament are în spate ideea că nivelul nostru de civili­zație este dat de cum tratăm categoriile vulnerabile ale socie­tății. E adevărat, bunătatea și spiritul civic se văd în raport cu cel vulnerabil.

Când mergeam la bunica și îmi spunea că se roagă pentru mine, mă simțeam cea mai norocoasă nepoată de pe planetă, mereu îi spuneam: „Buni, roagă-te pentru mine. Pe tine întotdeauna te ascultă Dumnezeu”.

Trebuie că Dumnezeu aplică un tratament preferențial celor în vârstă… poate prezența Lui compensează absența noastră. Bunicii sunt un edificiu spiritual.

Poetul Lucian Blaga a scris cu talent: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea! Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”. Cuvinte puține, dar care exprimă nuanțat etapele de tranziție în viață și acțiunile caracteristice fiecăreia.

Bătrâneții îi revine înțelep­ciunea, astfel, cine nu mai are bunici să le cinstească memoria, iar cine încă-i are să-i iubească, să-i prețuiască și să-i respecte.

 

Puterea untdelemnului de la candela Maicii Domnului

 Când a văzut ce putere are untdelemnul sfinţit al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, dădea adesea şi la cunoscuţi să se ungă înainte de culcare.

 Cuviosul avea acest obicei minunat: când trebuia să se culce puţin, punea mai întâi un rând de pietre pe pământ şi peste ele arunca o pătură mică. Apoi cânta imne de înmormântare, ca şi cum s-ar fi îngropat singur pe sine. Pe urmă, zicea pe de rost patru Apostoli şi patru Evanghelii şi multe altele. Însemna apoi cu Sfânta Cruce aşternutul de trei ori şi se culca, punând o piatră drept căpătâi. Adeseori în vis năvăleau diavolii asupra lui, îl tulburau şi nu-l lăsau să doarmă. Cuviosul lua atunci toiagul şi îi lovea cu putere duhovnicească, râzând de neputinţa lor, încât diavolii o păţiseră cu el. „Ce să facem cu acest încăpăţânat? se tânguiau ei. Uneori ne loveşte, alteori ne ocărăşte şi batjocoreşte tot neamul nostru!”

Într-o seară, când robul lui Dumnezeu se culcase puţin, a venit diavolul cu un târnăcop să-l lovească. Dar deodată, spăimântându-se, a ieşit afară cu mare zgomot şi a pierit ca fumul. Pe când fugea, scrâşnea din dinţi, zicând: „O, Marie, pretutindeni mă arzi, ocrotind pe acest tare de cap!”.

Auzind aceste cuvinte, Nifon a înţeles că Maica Domnului îl ocroteşte şi îl apără. De aceea, el în fiecare seară, înainte de culcare, lua untdelemn de la candelă şi se miruia pe frunte, la urechi și la toate simţurile. Când a văzut ce putere are untdelemnul sfinţit al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, dădea adesea şi la cunoscuţi să se ungă înainte de culcare. De aceea s-a înfricoşat diavolul şi s-a făcut nevăzut.

(Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, traducere de Protosinghel Petroniu Tănase, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători, 2004, p. 43)