Elementul de patrimoniu cultural imaterial constituit de practicile rituale,
festive, culturale și comunitare asociate zilei de 24 iunie, cunoscute cu denumirile de
Sânziene și Drăgaică, sunt răspândite în toată România, cu specificații terminologice
pe două areale etnoculturale; astfel, în Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Moldova,
nord-vestul Munteniei, practicile asociate datei de 24 iunie sunt cunoscute cu
denumirea Sânziene (având etimologie latină) iar în sud: Muntenia, județul Olt,
Dobrogea, sudul Moldovei, se întâlnește sărbătoarea numită Drăgaică (din bg.
dragaika).
Conform chestionarelor Atlasului Etnografic Român, realizate în urma
cercetărilor din anii ʼ80 ai secolului trecut, denumirile asupra sărbătorii sunt
repartizate teritorial astfel:
În Muntenia se întâlnește denumirea de „Drăgaică” in județele Constanța,
Tulcea, Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Prahova,
Teleorman, „Drăgăicuță” în Brăila, Buzău, „Drăgaică sau Călătoru” în Călărași,
„Sânziene” în Tulcea, Argeș, Buzău, Călărași, „Drăgaică sau Sânziene” în Tulcea,
Argeș.
În Moldova denumirile sunt: Sânziene: Bacău, Botoșani, Galați, Iași, Neamț,
Suceava, Vaslui, Vrancea, „Sânzene”/ „Sânzănii”/ „Sânziene”/ „Sânzienică” în
Vaslui; „Sâmziene”/ „Sânzieni”/ „Drăgaică” în Bacău; „Drăgaică” în Galați,
Suceava, Vrancea, „Sânziene sau Drăgaică” în Galați, Vrancea
În Transilvania, „Sânziene” în Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna,
Harghita, Hunedoara, Mureș, Sălaj, Sibiu, „Drăgaică” în Covasna
În Maramureș, Banat, Bihor denumirea este de „Sânziene”
Cu denumirea de Sânziene (Sâmziene, Sâmzâiene), se întâlnește și în regiuni
învecinate României, la românii din R. Moldova și vestul Ucrainei (regiunea Odși Cernăuți), în nordul-estul Serbiei, Voivodina și nordul Bulgariei. În Bulgaria, sub
denumirea de Drăgaică a fost atestat și în satele din regiunea Pleven, iar sub numele
de Sânziene, în satele din regiunile Vrața și Vidin, la populația de origine română.
La aromânii stabiliți în Dobrogea sărbătoarea poartă numele de Tayiani
ianismata, obiceiul fiind activ în comunitățile de aromâni din nordul Greciei, sudul
Albaniei, Rep. Macedonia de Nord.
Există în Europa multe manifestări culturale dedicate solstițiului de vară și
nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, care pot fi considerate ca fiind înrudite practicilor
din spațiul românesc dedicate sânzienelor.
Descriere. Elemente socio-culturale asociate elementului
Sânzienele
Practicile sărbătorești, rituale, festive, culturale, comunitare, asociate datei
fixe de 24 iunie, dată la care are loc atât solstițiul de vară, cât și, conform calendarul
canonic și al celui popular: Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul reprezintă un
complex de sincretic la nivel etnocultural. În imaginarul popular sânzienele reprezintă
cetele feminine de zeițe care străbat văzduhul pe deasupra dealurilor și câmpiilor, în
noaptea de 23 spre 24 iunie, la solstițiul de vară, după care zilele scad și nopțile cresc,
aducând bunăstare, belșug și sănătate întregii naturi, oamenilor și gospodăriilor. În
situațiile în care erau nesocotite de gospodarii care prestau în acea zi diferite
activități, ele puteau să producă pagube și distrugeri în gospodării. Zâna, Sânziana,
„ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfăta,
cântând și dansând, împreună cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare și fete
frumoase, peste câmpuri și păduri” (Ghinoiu, 1997: 66). Sânzienele, ca entități
feminine caste, apar reprezentate în folclor și în ipostaza lor de justițiari atunci când
sunt încălcate acțiuni prohibite privitoare la sărbătorirea lor; demonstrând, astfel,
manifestări de agresivitate față de cei care încalcă regula.
„Sînzienele sînt o sărbătoare izvorîtă și situată în acest moment de cumpănă a
firii: e vorba de facerea și desfacerea lumii, de trecerea de la un ritm la altul, de la o
fază a vieții naturii la alta. Acum, «se întoarce crîngul anului», se «odihnește soarele»
și «se înjumătățește anul». Deci soarele începe să-și piardă puterea și odată cu el
întreaga natură începe să-și întoarcă fața către iarnă. Tot acum «plantele dau îndărăt și
nu mai cresc», «iarba începe a se usca», apare «găinușa» și nu se mai aude cucul. Sînt
toate acestea semne și simboluri prin care se marchează trecerea de la un stadiu la
altul.” (Coman, 1985: p. 72)
Sânzienele și Drăgaica sunt prezentate de Dimitrie Cantemir, în Descrierea
Moldovei (1714-1716), astfel: „Căci în acea vreme a anului, când încep să se coacă
semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai
frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare
alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în
mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta împodobită în acest chip se întoarce de la
câmp spre casă cu mâinile întinse și cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura,
şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând
laolaltă cu toate tovarășele ei de joc, care o numesc foarte des soră şi mai-marea lor încântecele alcătuite cu destulă iscusință. Fetele din Moldova doresc din toată inima să
aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină,
că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani”.
Există o suprastructură de straturi, unele foarte vechi, care au determinat
complexitatea actuală a elementului, a cărui semantică nu poate fi epuizată;
plurisemnificațiile, pasive și active, dar și cele contemporane, obiect al cercetărilor
actuale, făcând, din acest element un complex de practici și credințe cu multiple
funcții: magice, apotropaice și propițiatoare, de fertilitate, divinație ș.a. Numeroasele
conexiuni și contaminări pe care elementul le-a presupus și pe care le cunoaște și în
prezent, ca și intrarea lui actuală într-un circuit festiv-sărbătoresc asociat unor
elemente culturale conexe, uneori impuse de factori administrativi, impun tratarea cu
atenție și prudență a elementului.
Vremea sărbătorii Sânzienelor este cea a maturității plantelor, a înfloririi
acestora, între care și cea mai importantă este cea de sânziană, sânziană galbenă
(Galium verum L.) și sânziană albă (Galium mollugo L.), numite popular și floarea
Sfântului Ioan. Planta numită drăgaică, în unele zone este chiar sânziana galbenă
(Galium verum L.), iar în jud. Buzău, conform cercetării Anei-Maria Iuga, este Aglica
(Filipendula vulgaris).
Ritualul culegerii plantelor este unitar, însă se observă o adaptare la flora
locală a tipului de plantă culeasă și a obiceiului practicat.
Etimologia denumirii
de sânziană vine din limba
latină, de la sărbătoarea
Sancta Diana, contaminată
cu Sanctus Johannes
(Ciorănescu, 2001). Numele
de drăgaică vine de la
bulgarul dragaika. La
aromâni, denumirea de
Tayiani provine tot de la
numele sărbătorii, Aghiu Iani,
Sfântul Ioan. Sânziana galbenă și aglica, foto Ana-Maria Iuga, 2021
Floarea de Sânziană este numită în Moldova Sânzanie, Sânzanioară, în Banat
Sânziene galbene și Floarea Sfântului Ioan, în Transilvania Sânjuane, Sânzene,
Sânzenie, Sânzueană, Sânzuene, iar în Muntenia, Drăgaică. Este o plantă erbacee care
face parte din familia Rubiaceae, având o tulpină rigidă, rădăcina ei trăind pe timp de
iarnă, primăvara răsărind și la solstițiul de vară înflorind. Florile sale sunt galbene-aurii,
frumos mirositoare. Crește prin livezi și pășuni, pe pajiști și poieni, la margini de
păduri. Credința, în unele sate, este că după timpul când înflorește, mai devreme sau
mai târziu de 23/24 iunie, se poate știi dacă semănăturile sunt mai înaintate sau mai
întârziate (Pamfile, 1910: 79).
Crezând în puterea miraculoasă a zeițelor sânziene (dar și a drăgaicei), fetele,
ca și tinerele mame, le invocă în dimineața zilei de 24 iunie (ziua nașterii SfântuluiIoan Botezătorul) când, mergând pe rouă, înainte de a răsări soarele, culeg plantele de
leac, între care sânziana cu flori galbene sau albe, dar și cicoare, lobodă, salcie, pelin,
sunătoare, ochiul boului, cimbru, ferigă, usturoi ș.a.
Din flori se realizează cununi, iar plantele culese sunt bune pentru a vindeca
diverse boli ale oamenilor și animalelor, fiind socotite ca având virtuți terapeutice. În
ziua de Sânziene puterea terapeutică a plantelor este cea mai mare, așa se spune în
popor. Din această zi, oamenii cred că plantele dau înapoi, „dau îndărăt”, oprindu-și
creșterea.
Tot de la solstițiul de vară și Sânziene, se spune că nu mai cântă cucul, acesta
„amuțește”Cununile de sânziene
Cununile, realizate în acest timp liminal, au puteri magice, prevestind
evenimente importante din viața omului, căsătoria sau moartea, sănătatea sau boala,
norocul și bunăstarea.
Oameni se încingeau cu flori de sânziene, pentru a nu-i mai durea șalele.
Având puteri magice, plantele se foloseau și la descântat. Obiceiul fiind răspândit la
nivelul întregii țări, la nivel regional apar multiple practici rituale (vezi și Comanici,
2004: 168-171).
Cununa are rol protector, fetele purtându-le pe cap în acea zi, apoi aruncându-
le pe acoperișul caselor sau prinzându-le la ușile și pereții caselor și ale grajdurilor de
animale, prinzându-le la icoane sau la gâtul animalelor. Se făceau cununi pentru
fiecare membru al familiei și se aruncau pe acoperișul casei. În cazul în care o cunună
cădea de pe acoperiș, se credea că respectivul va muri.
„În seara de Sânziene, cine n-a aruncat în vârsta copilăriei cununi de flori
galbene pe acoperișul casei, cu gând să-și încerce norocul? Bătăile inimii sporeau când
cununa sta să cadă, iar când se opria, o mare bucurie ne împăca sufletul. În cununa de
flori galbene ne puneam încrederea viitorului nostru.” (Teculescu, 1929: 3).
Prin cununa de sânziene, împletită cu flori de câmp, erau trecuți copiii pentru a
fi feriți de boli, în satele din jud. Olt. O reconstituire a acestui obicei, datând din anul
2010, ne-a fost prezentată de Claudia Balaș, de la Muzeul Județean Olt, din Slatina.7
Realizarea cununilor de sânziene, foto Radu Olteanu, Arhiva CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Modalitatea de realizare a acestor cununi este variată, fiind nevoie de o
monitorizare, la nivelul întregii țări, a practicilor legate de florile care compun cununa,
modalitatea de
culegere și
practicile
implicate,
credințele
legate de
această cunună,
practicile legate
de folosirea ei
și amplasarea
finală.Aflarea ursitului se putea realiza în această
zi, cu ajutorul coroniței pe care fetele și-o așezau
seara sub pernă, în șură sau pe casă. Practicile de
ursire și ghicire a viitorului și a norocului sunt
diverse, în satele din regiunile istorice ale României.8
În județul Olt, din discuțiile cu domnul Valeru Ciurea (de adăugat statutul
persoanelor prezentate în fișă: localnic, profesor, cercetător etc.), obiceiurile de
sânziene par intrate în fondul pasiv, putându-se relua prin conștientizarea importanței
acestor tradiții și cu ajutorul unui persoane pregătite. De asemenea, domnul prof.
Mircea Cîmpeanu a fotografiat secvențe ale obiceiurilor de sânziene în satul Măguri-
Rătăcău, din Apuseni (culegerea plantelor pe câmp, împletirea cununilor, purtarea lor
pe cap și aruncarea pe acoperișul casei).Cununi de flori se duceau și la
cimitire, punându-se pe monumentele funerare
ale rudelor, precum și la crucile de hotar. Se
împărțeau și de pomană fructe, mai ales mere și
pere.
În județul Arad încă se fac cununi de
sânziene și se pun pe poartă sau pe casă, în
comunele: Felnac, Secusigiu, Comlăuș,
Sântana, Ineu, Șicula, Șiria, Tauț, Sâvârșin,
Troaș, Toc, Ilteu, Roșia Nouă, Brusturi,
Moroda, Galșa, Apateu, Almaș. De asemenea,
coronițe de sânziene se pun și la crucile din
cimitir (informație de la etnologul Elena Colta,
iunie 2021)Crucea de Sânziene
Așa cum s-a putut observa din prezentarea obiceiului în mass-media și social-
media, cea mai cunoscută reprezentare ritualică a sărbătorii de Sânziene este cununa,
din sânziene sau alte plante de câmp, care fie se aruncă pe casă, se poartă pe cap sau
agață pe peretele de la drum, această cunună fiind practic cartea de vizită a acestei
sărbători.
Însă, în zone mai restrânse, apare și o altfel de reprezentare. În comunele
Mărgău (jud. Cluj) și Slimnic (jud. Sibiu) plantele de câmp sunt aranjate în formă de
cruce si amplasate în gospodărie, ne transmite etnologul Lucia Brad Paraschivescu.
În comuna Mărgău, jud. Cluj, mănunchiuri de flori mov, numite de localnici,
“sânziene”, împreună cu garofițe, ochiul boului, păunul cucului, uneori și trifoi etc.,
culese în ajunul zilei de Sânziene, se aranjează în formă de cruce și sunt amplasate,
pentru protecție, la ușile și ferestrele casei, lăsându-se până în anul următor. Obiceiul10
se pierde în negura timpului, localnicii trecuți de 70 de ani își amintesc că în copilărie
se puneau cruci atât la ferestre și uși, cât și la anexele gospodărești.În comuna Slimnic, din județul Sibiu, crucile sunt făcute din sânziene galbene
și ornamentate cu trandafiri. Spre deosebire de Mărgău, unde crucile sunt poziționate
lângă intrările (uși, ferestre) în locuințe și anexe, la Slimnic crucile se fixează pe poartă,
astfel încât să fie văzute din drum.
A se vedea și articolele:
„Sânzienele, sărbătorite de Cavalerii Turnului Înclinat din Ruși”, de Mihai Nițu:
https://sibiulinimagini.ro/video-foto-sanzienele-sarbatorite-de-cavalerii-turnului-
inclinat-din-rusi/?fbclid=IwAR0cvRAuxJ1jv4tTW3ftJpMM-MWZddFOj0s8HK2l-
L0y-MkBmu5Xs29k6d0
„De Sânziene, la Săliște se udă fetele nemăritate, la Topârcea se împodobește boul, iar
la Slimnic se pun flori la poartă”, de Andra Marinescu:
https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/de-sanziene-la-saliste-se-uda-fetele-nemaritate-
la-toparcea-se-impodobeste-boul-iar-la-slimnic-se-pun-flori-la-poarta-
136062.html?fbclid=IwAR02R-nDHC-mK-
WAaaKbR9FZ7MOA6H06la0fqntXw_9DCJjHkPbx5Ydxxac
Sânzienele la aromâni
Macedo-româncele (aromâncele), ale căror familii s-au stabilit după 1940 în
satele din Dobrogea, prin transferul de populație din Dobrogea de Sud, după ce aici
ajunseseră prin strămutare din nordul Greciei, sudul Albaniei, Bulgaria sau regiunea
de nord a Macedoniei, păstrează acest obicei. Ele împodobesc gălețile, ghiumurile de
aramă, mergând cu ele la cișmele sau la izvoare (șopute), unde cântă mai multe
cântece. Se făcea horă în care se prindeau toate fetele, dansând cu cununile pe cap.
Prin cea mai mare cunună erau trecute femeile care nu puteau să aibă copii, pentru a
deveni fertile. Logodnicele trimiteau cununi soacrelor. Femeile se spălau pe față cu
apă din ghiumuri, cântând cântecul Umple soro, vearsă frate.... A doua zi observau
dacă florile care împodobeau găleata s-au păstrat proaspete, semn că anul va fi bogat,
iar dacă erau pălite, anul va aduce necazuri în gospodării. În ziua de Tayiani, 24 iunie,
femeile mergeau la cimitir și puneau, de asemenea, cununi la crucile rudelor decedate.Focuri
Sunt asociate sărbătorii, se făceau în seara din ajunul sărbătorii, fiind atestate, în
cercetările desfășurate pentru Atlasul Etnografic Român, în com. Filipeni (jud. Bacău),
Măgura Ilvei și Maieru (jud. Bistrița-Năsăud), Borșa, Vișeu și Moisei (jud. Maramureș).12
În comuna Maieru, practica săritului peste foc a copiilor, purtând pe cap
coronițe de flori, în credința că vor fi sănătoși tot anul, este activă și astăzi. Coronița se
realizează din sânziene albe și diverse flori înflorite
12În comuna Maieru, practica săritului peste foc a copiilor, purtând pe capcoronițe de flori, în credința că vor fi sănătoși tot anul, este activă și astăzi. Coronița serealizează din sânziene albe și diverse flori înflorite.Aprinderea focurilor din paie sau cauciucuri uzate, peste care, copiii, purtând coronițe pe cap, săreau.Com. Maieru, jud. Bistrița-Năsăud, foto Cosmina Timoce-Mocanu, 2007Legat de practicile nocturne de aprindere a focurilor la solstițiul de vară,amintim că Andora, Spania și Franța au înscris, în anul 2015, în Lista reprezentativă apatrimoniului cultural imaterial al umanității, Summer solstice fire festivals in thePyrennes: https://ich.unesco.org/en/RL/summer-solstice-fire-festivals-in-the-pyrenees-01073În comuna Starchiojd, județul Prahova, ca și în alte sate românești, se scot și seexpun la soare, așezate pe „culme”, „țoalele”, hainele și așternuturile, cusăturile, pentrua nu fi roase de molii în timpulanului. Zestrea fetelor esteastfel etalată, satul căpătândculoare. Acest obicei poate săfie popularizat, putând deveni,pentru turismul cultural, osecvență de atracție.Spre seară, ne informează Cristian, Mușa,
țoalele se strâng, se împodobesc cu flori de „drăgaică”,
pentru a fi ferite de molii și a căpăta miros plăcut, și se
așază din nou în „camera bună” sau în lăzile și
dulapurile casei.
Cu flori
de drăgaică se
împodobesc și
icoanele casei,
unde se lasă până
la următoarea
sărbătoareCaracteristicile personajelor mitologice ale Sânzienelor
Sânzienele sunt privite în opoziție cu ielele, dar uneori asimilate acestora
atunci când le este încălcată ziua, transformându-se din zâne bune în zâne rele. Apar
în cultura populară română ca personaje de sex feminin, în număr de 9/ 5/ 3, apariție
de năluci în chip de femei tinere și vesele, divinități nocturne care uneori umblă
goale, alteori au haine străvezii, zale pe piept și clopoței la picioare.
Acțiunile și atributele variază, ele fiind socotite de popor ca zâne bune:
- zboară, cântă și dansează
- împart rod plantelor și femeilor, păsărilor și animalelor
- tămăduiesc de bolile oamenilor, alungă suferințele
- apără de vârtejuri și grindină
Aceste atribute bune sunt înlocuite cu cele rele, dacă le este produsă
supărarea, producând pagube, precum grindina și vârtejurile, îmbolnăvirea celor care
le-au supărat ș.a.
Astfel, imaginea lor este asociată atât cu rolul binefăcător, dar și punitiv.
Ziua cu încărcătură maximală a naturii este asimilată în Muntenia, Oltenia și
Dobrogea cu ritualul nupțial ilustrat de Jocul Drăgaicei, zeița coordonatoare a cetei de
fete, dansul lor fiind de fapt celebrarea acestui eveniment. De aici au pornit și
punerile în scenă pentru omagierea lor de către oameni, ilustrând o fată substituită
Drăgaicei, îmbrăcată în mireasă, însoțită de o ceată de fete, toate purtând cununi de
sânziene (dublu rol – cunună de mireasă, flori caracteristice).
Interferența mitologiei cu creștinismul
Sărbătoarea Sânzienelor din mitologia veche se suprapune sărbătorii creștine
a Nașterii Sf. Ioan Botezătorul, marcată cu cruce roșie în calendarul ortodox, drept
sărbătoare majoră în calendarul greco-catolic, drept sărbătoare solemnă care nu este
de poruncă în calendarul romano-catolic. Biserica i-a închinat lui Ioan șase sărbători:
Zămislirea lui (23 septembrie), Nașterea (24 iunie), Soborul lui (7 ianuarie), Tăiereacapului (29 august), Prima și a doua aflare a capului lui (24 februarie) și a Treia aflare
a capului său (25 mai).
Odată cu Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, creștinii din Moldova, Bucovina și
Maramureș celebrează și Aducerea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan de la
Suceava (Ioan cel Nou). Astfel, în această regiune, se creează o suprapunere a
sărbătoririi celor doi sfinți. Cu acest prilej se desfășoară un important pelerinaj la
Suceava, anual, care a luat naștere după 1918, odată cu unirea Bucovinei și Basarabiei
cu România, și este atestat documentar din anii 1929-1931.
https://www.facebook.com/notes/suceava-leaganul-sufletului-nostru-/procesiunea-
sfantului-ioan-si-mănăstirea-sf-ioan-cel-nou-de-la-suceava-biserica-
/1793138760983294/
Tot în această zi biserica sărbătorește și pe Sfântul Ierarh Niceta de
Remesiana.
Drăgaica
La Drăgaică, de asemenea, se strânge un grup de fete (4, 6, 9) care merge pe
la casele oamenilor, cântând și dansând, primind diverse daruri. Fata care joacă rolul
drăgaicei este îmbrăcată a mireasă, cu rochie albă și cunună de flori pe cap. Ea are
atributul de a putea vindeca bolile oamenilor, de a apăra holdele de ploi abundente și
grindină, de a aduce bunăstarea și rodul bogat, de a ursi fetelor de măritat ș.a. la fel ca
și sânziana, dacă îi este nesocotită ziua, ea se poate răzbuna, aducând pagube în
gospodării, stârnind vijelii și grindine. O fată travestită, îmbrăcată băiețește, joacă
rolul lui Drăgan, însoțind drăgaica. (Ghinoiu, 1997: 66)
„Relația Drăgaică – Sînziene poate fi discutată în funcție de câteva criterii
decisive:
a. întreaga natură (S), teritoriul strict al satului (D);
b. timpul (momentul desfășurării ceremonialului): noaptea (S), ziua (D);
c. actanți: întreaga familie (S), grup limitat de fete (D).
Aici, cîteva precizări sînt necesare: la Sînziene, participă fetele și femeile; dar
nu în mod exclusiv: din planta de sînziene se împletesc și ”pene” pentru bărbați și
”cununi” pentru fete; într-o a doua etapă a ceremoniei aceste cununi sînt aruncate pe
casă, de toți membri familie; nuanțînd lucrurile, trebuie precizat că Sînzienele sunt o
sărbătoare în doi timpi: întîi culesul plantelor (noaptea, afară din sat, numai femei) și
apoi utilizarea lor magică/ludică (ziua, în gospodărie, întreaga familie). Ritualul
Drăgaicei, se desfășoară într-un singur timp, implicând un grup restrîns, numai de
fete. Deci, nu întreaga colectivitate, nu toate femeile, ci numai o parte a lor: fetele.
d. Terapeutică (medicină și magie populară): apotropaic (S); nedefinit (aș putea
spune pur sacral) – (D). Din cîntecul Drăgaicei: ”Sări, Drăgaică, să sărim,/ Să știi
iarna ce pățim,/ Că rîșnim pînă murim,/ Și mîncăm pînă crăpăm” putem deduce că
dansul acesta ar avea, ca finalitate, belșugul și fecunditatea... Deci, Drăgaica nu
acționează direct, imediat, prin contact: scopul ei nu ține de magie (puterea plantelor),
ci de mitologie (puterea reprezentării, a gestului simbolic).
e. Structura ritualului: liberă, cu puține gesturi fixe, obligatorii; prescripții
generice (S), extrem de riguroasă, severă (D); astfel, acestea constituie un grup limitat
(2, 4, 6 sau 9) de fete; criterii: să fie cele mai frumoase; costumație: haine de15
sărbătoare, adesea travestiri (două în femei și două în bărbați); interdicții: nu aveau
voie să vorbească; jocul: un dans ciudat, făcut din sărituri, în cruce...
f. Ființa mitologică tutelară: grup nedefinit de reprezentări stihiale (S); o figură,
individualizată, bine definită (D).” (Coman, 1985: 76-77).
Modul de gătire al drăgaicelor este următorul: costum popular, marame pe
față, batiste în mâini. Ele gătesc un steag, uneori pe o prăjină lungă de 3-4 m, la care
pun năframe, flori, diverse plante și usturoi. Alaiul merge la casele oamenilor, fiind
însoțite de un muzicant care cântă la cimpoi. Ele tăceau, aici putând să se facă o
analogie cu călușul și interdicția de a vorbi a călușarilor. Dansul drăgaicelor este
asemănat cu scenete de luptă rituală, mergând în cruce, semănând cu duelul,
spunându-se uneori, despre ele, că joacă „drăcește” (vezi Coman, 1985: 78).
Gabriela Nedelcu-Păsărin ne prezintă câteva considerații privind obiceiul
Drăgaicei în județul Teleorman, conform cercetărilor de teren din anul 2005 din
comuna Izvoarele, când a fost înregistrat jocul drăgaicelor. Jucau în grup de şapte sau
nouă, având ca elemente distinctive căciuliţe de copii prinse de cingătoare, steagul
împodobit cu basmale (simbol al feminităţii), usturoi (cu valenţe apotropaice), spice
de grâu (pentru invocarea divinităţii agrare) şi ierburi (specifice sărbătorii de
Sânziene). Se dansa exclusiv de către fete, ele împlinind ceremonialul nupţial al zeiţei
agrare. În răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Drăgaica era menţionată ca o
zi „respectată pentru seceriş”, se dansa şi se spuneau versuri cu caracter ironic: „Sări,
Drăgaică, să sărim,/ Că ştii iarna ce păţim,/ Că râşnim până murim” (Recitativ
reperabil şi azi în zona Zimnicea). Textele au rezonanţă ludică: „Mi-au venit
drăgaicele,/ Să reteze spicele,/ Mi-a venit vara bogată”.
Fetele se încingeau cu floarea numită drăgaică, care era învestită cu puteri de
protecţie contra forţelor malefice. Femeile făceau ţeste, pe care ziceau că le pun în
capul Dracului, abia apoi muncind la câmp şi în curte. Este şi expresia: joacă
drăgaica spre ciuda drăcească.
Sunt obiceiuri şi acte magice specifice ritualului de renovare a timpului. Scalda
rituală, aflarea ursitei prin culegerea plantelor, alcătuirea coroniţei şi aruncarea ei pe
casă sunt repere într-un complex ritual al unei sărbători feminine derulată la solstiţiul
de vară, ritual polifuncţional. Acum, se spune, apar licuricii care luminează calea
rătăciţilor, iar ca să nu rătăceşti în sărăcie, trei zile (preziua, ziua şi postziua de
Sânziene) să pui trei boabe de piper printre bani. Vor aduce spor în casă (consemnate
de Rusu-Păsărin, Gabriela, 2006: 156-157).
Referitor la practicarea în continuare a obiceiului, doamna Gabriela Nedelcu-
Păsărin ne relatează că a încercat să identifice aspecte definitorii ale jocului
drăgaicelor în condiții de pandemie, în acest an, intervievându-se profesori, preoți și
solicitându-se informații de la reprezentanții Centrului Cultural Teleorman. Între anii
2005-2011 obiceiul a fost revitalizat în comuna Țigănești. Doctoranda Matei Jilavu
Diana a aflat că în localitățile din apropierea Dunării a existat obiceiul: Beiul-
Ștorobăneasa - Izvoarele și Brânceni-Țigănești - Poroschia. Locul acestui obicei a fost
luat de Căluș, practicat în mai multe localități din Teleorman și pentru că obiceiurile
se suprapun ca dată.
