Trebuie să înțelegi că cuvintele și sentimentele tale îți afectează copiii.

 Chiar și din pântece, copiii simt și primesc cuvintele, emoțiile și decretele tale.

Așa cum ai fost victimă a lucrurilor care ți s-au făcut fără să le înțelegi, de multe ori transmiți aceleași poveri și energii nerezolvate, fără să știi.

Totul începe în pântece și continuă în copilărie.

Multe dintre lucrurile pe care nu le înțelegi astăzi — de ce faci ceea ce faci, de ce reacționezi așa cum reacționezi — au rădăcini în ceea ce ți s-a făcut și ție, fără conștientizare.

În cele din urmă, monstrul a fost mai întâi victima și apoi, fără să-și dea seama, a devenit un monstru.

Prin urmare, ai grijă de cei mici. Ai grijă de ceea ce simt ei. Asigură-te că tot ce le ceri este să fie fericiți și să nu îi împovărezi cu fricile tale sau cu percepțiile tale limitative.

Nu sunt jucăriile sau bunurile tale.

Ei vin în această viață pentru a experimenta prin tine, pentru a învăța de la tine și, de asemenea, pentru ca tu să înveți de la ei.

Nu-i limita cu percepțiile tale.

DRAGOSTE CUANTICĂ.

 Când două minți se întâlnesc la distanță.

Se spune că atunci când te gândești profund la cineva, acea persoană simte asta. Acea iubire nu cunoaște distanțe pentru că energia care o susține este mai rapidă decât lumina, mai puternică decât gravitația, mai reală decât materia însăși. Ce-ar fi dacă știința ne oferea deja indicii despre asta?

În neuropsihologie știm că creierul este un domeniu de conexiuni electrice și chimice, capabil să genereze impulsuri care ne modelează percepția asupra realității.

În fizica cuantică, există un fenomen numit încurcătură cuantică, în care două particule, indiferent de distanța care le separă, rămân conectate într-un mod în care ceea ce se întâmplă cu una este imediat resimțit de cealaltă.

Poate când iubești pe cineva profund, când împărtășești gânduri, emoții și bătăi de inimă, ceva din creierul tău își sincronizează undele cu acea persoană.

Poate că nu este o coincidență că tocmai când ai nevoie, el îți scrie. Cum se simte suferința ta fără să-i spui. Că se trezește în mijlocul nopții exact în momentul în care te gândeai la el sau la ea.

Dragostea adevărată transcende corpul. Este un puls invizibil care unește două conștiințe într-o singură bătaie de inimă. Nu e magie sau coincidență: e conexiune.

Când închizi ochii și te gândești la acea persoană, când inima îți bate mai repede fără un motiv aparent, când numele ei apare de nicăieri în mintea ta, poate pentru că, undeva în univers, și ea se gândește la tine.

CLOPOȚELUL CARE NU A SUNAT

 În templu era un clopot mare care era bătut doar cu ocazii importante.

Ucenicul Hiro o privea în fiecare zi, convins că într-o zi el va fi cel care o va face să rezoneze.

Dar timpul a trecut... Și nimeni nu l-a atins.

Într-o zi l-a întrebat pe Maestrul Shun:

"Stăpâne, de ce avem un clopoțel care nu sună niciodată?"

Shun l-a condus la ea.

"Lovește-o," a spus el.

Hiro a luat ciocanul și a lovit-o tare.
Sunetul a fost scurt, dur, metalic... și a murit rapid în aer.

A negat stăpânul cu blândețe.

"Din nou.

Hiro a lovit și mai tare. Sunetul era mai strident... dar la fel de scurt.

Shun a luat ciocanul și de data asta abia a atins marginea clopoțelului.

Sunetul era adânc, lent, extins...
umplea curtea, coridorul, întregul aer.

Hiro îl asculta cu pielea lui.

"Cum poate suna mai..." cu mai puțină lovitură? a întrebat el.

Profesorul a răspuns:

"Pentru că clopoțelul nu răspunde la forță..." Răspunde la contact.

Hiro și-a plecat capul.

Shun și-a așezat mâna pe umărul lui.

"Și tu la fel.
Te-ai lovit pe tine însuți să te schimbi, să realizezi, să fii "mai puternic"...
Dar ceea ce rezonează cu adevărat în viața ta nu vine din impact...
ci felul în care te atingi.

Hiro nu voia să sune din nou.

A înțeles că unele lucruri nu pot fi depășite...
dar să fie auzit.

Logica era simplă: o persoană care purta pantofi cu tocuri înalte și scumpe în mod evident nu era nevoită să muncească fizic sau să meargă mult pe jos prin noroiul străzilor.

Totuși, tocurile din acea perioadă erau încă realizate din lemn sau piele stratificată, ceea ce limita înălțimea și subțirimea lor din motive de fragilitate.Revoluția tehnologică a „tocului cui” (stiletto) a avut loc abia în anii 1950, grație unor designeri precum Roger Vivier. Inovația nu a fost una de design, ci de metalurgie: introducerea unei tije subțiri și rezistente de oțel în interiorul tocului a permis ca acesta să devină extrem de înalt și subțire fără să se rupă sub greutatea purtătoarei. Această fuziune între oțel și modă a creat silueta iconică pe care o recunoaștem astăzi, imposibil de realizat cu tehnologia secolelor trecute. Astăzi, istoria s-a încheiat într-o ironie completă: obiectul creat pentru a ajuta bărbații să fie stabili în șa a devenit simbolul suprem al instabilității feminine elegante. Deși bărbații moderni poartă uneori tocuri cubaneze la cizme (precum cowboy-ii sa Tocurile cui sunt azi simbolul feminității, dar originile lor sunt profund masculine și militare. În secolul al X-lea, călăreții persani purtau cizme cu toc pentru a-și fixa piciorul în scara șeii atunci când se ridicau să tragă cu arcul. Când diplomații persani au ajuns în Europa, aristocrații occidentali au adoptat stilul pentru a părea mai virili și mai înalți (Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, purta tocuri roșii și a interzis oricui altcineva să poarte acea culoare). Femeile au început să poarte tocuri abia mai târziu, ca o formă de a-și însuși moda masculină („androgină”), iar bărbații au renunțat la ele când au devenit prea populare în rândul doamnelor, considerându-le apoi „impractice”.
Utilitatea inițială a acestor încălțări era strict legată de ingineria ecvestră. Pentru un arcaș călare, stabilitatea era o chestiune de viață și de moarte; tocul proeminent funcționa ca un cârlig care împiedica piciorul să alunece prin etrier în momentele critice. Această inovație tehnică le permitea călăreților să se ridice în șa și să aibă o precizie mult mai mare a tirului, fără teama de a-și pierde echilibrul. Astfel, tocul nu a fost inventat pentru a modifica mersul sau postura, ci pentru a ancora soldatul de calul său. Difuzarea acestui stil în Vest a început oficial în 1599, când Șahul Abbas I al Persiei a trimis o misiune diplomatică grandioasă în Europa pentru a căuta aliați. Diplomații săi au vizitat curțile regale din Spania, Germania și Rusia, purtând aceste cizme distinctive. Aristocrația europeană, fascinată de estetica orientală și de conotația de putere virilă a acestor oaspeți, a început imediat să copieze încălțămintea, văzând în ea un simbol al masculinității exotice și dure. În scurt timp, tocurile au devenit un indicator social extrem de puternic pentru bărbații bogați. Logica era simplă: o persoană care purta pantofi cu tocuri înalte și scumpe în mod evident nu era nevoită să muncească fizic sau să meargă mult pe jos prin noroiul străzilor. Încălțămintea nepractică semnala statutul privilegiat, demonstrând că purtătorul își permitea să fie transportat în trăsuri sau pe cal și că trăia o viață ferită de efortul clasei muncitoare. Pasiunea Regelui Ludovic al XIV-lea pentru tocuri a dus acest trend la paroxism. Fiind un monarh scund, de aproximativ 1,63 metri, el folosea tocuri de 10 centimetri pentru a domina vizual curtea regală. Tocurile sale roșii, vopsite cu un colorant scump importat, nu erau doar o alegere estetică, ci una politică; el a decretat că doar membrii favoriți ai curții sale aveau dreptul să poarte „les talons rouges”. Astfel, o simplă privire la picioarele unui nobil îți spunea dacă acesta se afla în grațiile regelui. Tranziția către moda feminină a început în jurul anilor 1630, când femeile au început să adopte elemente din vestimentația masculină, tăindu-și părul mai scurt și purtând pălării sau epoleți. Adoptarea tocurilor a făcut parte din această mișcare de a prelua simbolurile puterii masculine. Cu timpul, moda a început să se bifurce: tocurile bărbaților au devenit mai groase, pătrate și robuste, în timp ce tocurile femeilor au devenit mai subțiri și mai curbate, reflectând o estetică diferită. Schimbarea majoră de mentalitate a venit odată cu Iluminismul, fenomen pe care istoricii modei îl numesc „Marea Renunțare Masculină”. Începând cu secolul al XVIII-lea, bărbații au început să respingă podoabele excesive, perucile și tocurile, favorizând îmbrăcămintea sobră, utilitară și rațională, care să reflecte noile valori democratice și de egalitate. Tocurile au fost etichetate drept iraționale și frivole, fiind abandonate complet în sfera feminină. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, tocurile înalte aproape dispăruseră și din garderoba femeilor, fiind considerate nesănătoase, dar au revenit spectaculos odată cu apariția fotografiei. Fotografii de la începutul erei moderne au realizat că tocurile alungesc piciorul și schimbă postura corpului, arcuind spatele, ceea ce a reintrodus acest accesoriu în cultura populară.Tu starurile rock), tocul înalt a rămas exclusiv un apanaj al femeilor. Ceea ce a început ca o necesitate militară persană a devenit, printr-un lung proces cultural, un instrument de seducție și o declarație de stil, păstrând însă ideea originală de a conferi statură și prezență impunătoare.