Sinaxar 27 Februarie

 

În această lună, ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Procopiu Decapolitul.

Acest sfânt a intrat de tânăr în viaţa monahicească şi deprinzându-se cu tot felul de nevoinţe, s-a curăţit pe sine în chip desăvârşit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejeşte şi dispreţuind pe cei ce defăimau păgâneşte rânduiala întrupării Mântuitorului nostru şi nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredinţat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor; şi făcând multe minuni, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ghelasie, căruia poruncindu-i-se de ighemon să batjocorească Botezul, s-a botezat cu adevărat şi de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Talaleu Mărturisitorul.

Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viaţa sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon, unde, la o depărtare de vreo douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un altar închinat demonilor şi în acel loc şi-a făcut o mică colibă, îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstreşti şi nevoindu-se cu posturi, cu privegheri, şi cu rele pătimiri. Pentru aceasta demonii care sălăşluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulţime de grozăvii. Pe aceştia însă ruşinaţi i-a alungat, bătându-şi joc de neputinţa lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli şi-a lăsat coliba, şi făcându-şi o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului său, a intrat într-însa, stând cu faţa lipită de genunchi. Odată, venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat, dorind ca să ştie pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a răspuns: eu, fiind supus la multe păcate şi temându-mă de chinurile cele înfricoşătoare, am aflat acest chip de vieţuire, meşteşugind osteneli pe măsura trupului, ca să uşurez greutatea celor ce mă aşteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu însăşi lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie, deşi plin de osteneli, mai puţină durere aduce, fiindcă osteneala este de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi uşura pe cele aşteptate, mare câştig voi culege de aici. Acestea auzind episcopul l-a lăudat foarte, pentru isteţimea minţii, că nu numai că se lupta cu luptele de faţă, ci şi pe altele de la sine adăuga. Iar locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar şi dobitoacele dobândeau vindecări. Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înşelăciunea lor cea părintească şi au primit strălucirea dumnezeieştii lumini; iar sfântul folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, şi a ridicat o sfântă şi măreaţă biserică în cinstea bunilor biruitori mucenici. Şi astfel sihăstreşte nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Ştefan, cel ce a întemeiat gherocomia Armatiului, adică bolniţa de bătrâni, care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Ştefan, un fost curtean sub împăratul Mauricius (582-602), şi-a părăsit serviciul şi a înfiinţat un azil de bătrâni în Armatia (Constantinopol), dedicându-se în întregime ajutorării străinilor pe care îi primea în azil. S-a săvârşit în pace în anul 614.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nisiu, care, cu vine de bou fiind bătut, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuvioşilor părinţilor noştri Asclipiu şi Iacob, care în pace s-au săvârşit.

Sfinţii Asclipiu şi Iacob erau asceţi sirieni care au trăit în secolul al V-lea. Informaţii despre aceştia avem de la Teodoret din Cyr. Sfântul Asclipiu a dus o viaţă de înfrânare în satul său natal şi nu-l deranjau vizitele oamenilor. Mulţi dintre ei îl imitau şi îi urmau exemplul, printre care era şi sfântul Iacob. Acesta s-a închis într-o căsuţă lângă satul Nimuza, pe care n-a părăsit-o niciodată şi vorbea cu oamenii printr-o deschizătură în perete, tăiată astfel ca nimeni să nu-l poată vedea. El n-a aprins niciodată vreo lumină sau un foc în căsuţa lui.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Timotei cel din Cezareea, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Rafael (Rafail), episcop de Brooklyn (+ 1915).

Sfântul nostru părinte Rafail s-a născut în Siria în anul 1860 din părinţi ortodocşi evlavioşi, Michael Hawaweeny şi cea de-a doua soţie a lui, Mariam, fiica unui preot din Damasc. Nu se ştie data exactă a naşterii sale dar este undeva în jurul zilei lui onomastice, Sinaxarul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu toate Puterile cele fără de trup ale cerului (prăznuiţi în 8 noiembrie).  Datorită persecuţiilor violente împotriva creştinilor, în care au pierit martirizaţi şi preotul de parohie, Sf. Iosif al Damascului împreună cu tovarăşii săi, familia Hawaweeny a fost obligată să fugă în Beirut ca să se salveze. Acolo a văzut viitorul sfânt lumina zilei şi nu în oraşul părinţilor săi. Într-adevăr, după cum decurgea copilăria sfântului, el nu avea să-şi găsească locul lui în lume, căutând permanent un loc ce avea să-i fie hărăzit. (Evrei 13:14).

De Bobotează, în 1861, a fost botezat cu numele de Rafla, iar mai târziu în acea primăvară familia s-a putut reîntoarce în Damasc. Copilul a făcut clasele primare şi a învăţat bine, dar în 1874 Michael Hawaweeny nu a mai putut asigura financiar educaţia sa. Din fericire situaţia a fost salvată de diaconul Atanasie Atallah (mai târziu Mitropolit al Homsului), care l-a recomandat pe Rafla Patriarhului Hieroteus (Ierotei) al Antiohiei, să fie acceptat ca student la seminar din partea Patriarhiei, ca să devină preot.

El a fost un student atât de bun încât a fost selectat ca profesor-asistent în 1877, iar în următorul an a fost numit profesor de arabă şi turcă. În 28 martie, 1879 a fost tuns călugăr de către Patriarhul Hieroteus, fiind asistentul personal al Preasfinţitului.

Deoarece Seminarul Balamand a fost închis în anul 1840, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului l-a invitat pe Patriarhul Antiohiei să-i propună cel puţin un student merituos pe care să-l trimită cu bursă de studiu la Şcoala de Teologie din Halki. Cel selectat a fost chiar Sf. Rafail. În 8 decembrie a fost numit diacon la capela şcolii şi în iulie 1886 tânărul diacon a primit Certificatul de Teologie, întorcându-se acasă cu speranţa că va putea sluji în biserica de-acolo.

Patriarhul Gherasim al Antiohiei a fost impresionat de Diaconul Rafail şi deseori îl lua cu el în vizitele sale pastorale pe la parohii. Când Preasfinţitul lipsea, Diaconul Rafail ţinea predicile în faţa credincioşilor.

Diaconul Rafail nu era mulţumit de cunoştinţele acumulate, dorind să înveţe tot mai mult, dar nu din mândrie sau ambiţie ci din dorinţa de a-i ajuta pe alţii. Pe bună dreptate, am putea atribui cuvintele Regelui Solomon, Sfântului Rafail: "Dă o şansă omului înţelept şi acesta va deveni şi mai înţelept, sfătuieşte un om drept şi va sfătui şi el la rândul lui" (Proverbe 9:9). De aceea, l-a rugat pe Patriarhul Gherasim să-i îngăduie să continue studiile la o scoală în Rusia, promiţând că se va întoarce şi va fi secretarul de limbă rusă al Patriarhului. Preasfinţitul i-a dat binecuvântarea şi Diaconul Rafail a fost acceptat ca student la Academia de Teologie din Kiev.

În 1889 Patriarhul Gherasim i-a cerut tânărului diacon să preia conducerea bisericii din Moscova, reprezentantă a Antiohiei, fiind hirotonit preot de către Episcopul Silvestru, rectorul Academiei. La o lună, a fost ridicat la rang de arhimandrit de către Mitropolitul Ioanichie al Moscovei, fiind acceptat ca şi conducător al bisericii din Moscova. După doi ani, Arhimandritul Rafail a redus datoria reprezentanţei bisericii din Antiohia de la 65.000 de ruble la 15.000 de ruble şi a adus 24 de studenţi din Siria să-şi continue studiile în Rusia, în speranţa că se vor întoarce în ţara lor şi-i vor învăţa la rândul lor pe ceilalţi.

Când Patriarhul Gherasim a demisionat acceptând Scaunul din Ierusalim, Arhimandritul Rafail a considerat că ar fi momentul oportun de a scoate Biserica din Antiohia de sub dominaţia ierarhilor străini. Arzând de dragoste pentru Biserica din Antiohia şi dorind restabilirea administraţiei bisericii în mâinile clerului şi poporului băştinaş, Arhimandritul Rafail a început să trimită scrisori unor episcopi din Antiohia şi unor mireni influenţi. A mai scris şi articole în presă, atrăgând atenţia asupra soartei Antiohiei, însă eforturile sale îndrăzneţe nu au avut ecoul scontat şi arhimandritul avea să plătească un preţ pentru mediatizarea criticilor sale.

În luna noiembrie a anului 1891, Mitropolitul Spiridon, un grec din Cipru, a fost ales Patriarh al Antiohiei. Mulţi dintre arabi au crezut că a cumpărat alegerile prin împărţirea sumei de 10.000 de lire între mai mulţi oameni influenţi din Damasc. Arhimandritul Rafail refuza să-l pomenească pe noul Patriarh la sfintele slujbe în biserica reprezentantă, drept urmare Patriarhul Spiridon l-a suspendat din funcţiile sale preoţeşti. Sf. Rafail a acceptat suspendarea dar a continuat să scrie în presa rusă articole în care cerea apărarea cauzei Antiohiei. Ierusalimul, împreună cu Patriarhii Antiohiei, Constantinopolului şi Alexandriei au trimis o petiţie Ţarului de a interzice ziarelor ruse să mai publice articolele sale, lucru care a fost acceptat. Văzând acest drum închis, Sf. Rafail a început a-şi publica ideile în forma de cărţi.

În cele din urmă, Patriarhul Spiridon i-a scris unui Procurator asistent din Rusia, un prieten al Sf. Rafail, rugându-l să încerce să-l convingă să ceară iertare Patriarhului. Făcând acest lucru, i s-a ridicat suspendarea Sfântului Rafail, fiind lăsat să se transfere de la jurisdicţia Antiohiei la Biserica Rusă şi să se stabilească acolo. Sf. Rafail s-a angajat ca profesor de studii arabice la Academia Teologică unde a rămas până în 1895 când a fost invitat de Societatea Ortodoxă Siriană Non-profit din New York, să devină acolo pastorul comunităţii arabe ortodoxe.

Când Sf. Apostol Pavel a avut viziunea unui om care-l ruga să meargă în Macedonia să-I ajute (Fapte 16:10), acesta a pornit o amplă călătorie misionară. Tot aşa, când Sf. Rafail a auzit doleanţele semenilor săi împrăştiaţi într-un pământ străin, a traversat oceanul ca să muncească din nou într-o ţară străină.

Arhimandritul Rafail a ajuns în New York în 2 Noiembrie 1895, întâmpinat de o delegaţie de arabi creştini care-şi aşteptau păstorul din Rusia. În 5 Noiembrie, în prima sa duminica de la sosirea în America, sfântul a slujit împreună cu Episcopul Nicolae Sfânta Liturghie în biserica rusă din oraşul New York. La mai puţin de două săptămâni de la sosire, Arhimandritul Rafail a găsit un loc potrivit în suburbia Manhattan-ului pentru amenajarea unei capele cu odoare sfinte aduse de el din Rusia. Noua capelă a fost sfinţită de Episcopul Nicolae cu hramul Sfântului Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei.

Truditorul păstor a rămas în New York învăţând, predicând şi slujind sfintele slujbe pentru enoriaşii săi. Nu a durat însă mult până a auzit şi de alte comuniuni arabe creştine împrăştiate peste tot prin America de Nord, la care se gândea că neavând un păstor al lor, ar putea fi obligaţi să treacă la alte confesiuni, sau chiar să-şi neglijeze îndatoririle duhovniceşti. Aceasta era o preocupare permanentă a Sf. Rafail în decursul misiunii sale. Deşi nu era împotriva dialogului cu cei de alte confesiuni sau a relaţiilor de prietenie bazate pe convingeri reciproc împărtăşite, Sf. Rafail nu a pierdut nici o clipă din vedere linia clară de diferenţiere dintre ortodocşi şi heterodocşi, insistând ca orice biserică să-şi pună bazele în canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Spiritul ortodox al vieţii şi propovăduirilor Sf. Rafail s-a demonstrat necontenit prin cuvintele şi faptele sale. El a susţinut şi apărat întotdeauna Credinţa curată care era "dusă sfinţilor" (Iuda 3). Dacă la început nu a prea înţeles ideile heterodocşilor, mai târziu, înţelegând cât s-au depărtat aceştia de doctrina ortodoxă, a făcut tot posibilul să-şi ferească enoriaşii de influenţele nefaste. Sfântul îi învăţa să nu participe la adunările heterodocşilor, ca să nu fie răniţi de "diversele şi ciudatele doctrine" (Evrei 13:9). El era de părere că ar fi de preferat ca tatăl sau capul familiei să citească Ceasurile acasă din cartea de rugăciuni atunci când nu se pot duce la slujbă într-o biserică ortodoxă. În vara anului 1896, Sf. Rafail a întreprins prima din multele călătorii misionare de-a lungul continentului. El a vizitat 30 de oraşe între New York şi San Francisco, căutând oile pierdute ale Domnului în oraşe, sate sau ferme izolate. El a astâmpărat foamea spirituală a credincioşilor prin Cuvântul Domnului oriunde se oprea, oficiind căsătorii şi botezuri, ascultând mărturisiri şi slujind Sfânta Liturghie în casele enoriaşilor care nu aveau biserici. În alte cuvinte, sfântul şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea sa ca propovăduitor al Evangheliei, îndurând multe greutăţi şi obstacole şi fiind atent la toate aspectele legate de grija faţă de credincioşi. (2 Timotei 4, 5).

În vara anului 1898, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae, Sf. Rafail a publicat prima sa carte în Lumea Nouă, o carte de rugăciuni în limba arabă, numită CARTEA PĂCII ADEVĂRATE PRIN RUGĂCIUNILE DIVINE. Această carte de rugăciuni şi slujbe liturgice a fost foarte utilă preoţilor în săvârşirea sfintelor slujbe şi mirenilor în îndeplinirea canonului. Versiunea în limba engleză a fost publicată de Arhimandritul Serafim Nassar şi este folosită şi în ziua de azi.

În perioada mai-noiembrie 1898, Sf. Rafail şi-a început cel de-al doilea tur de călătorii misionare. În decursul acelei călătorii, sfântul s-a convins de necesitatea preoţilor ortodocşi arabi de a sluji în noile biserici ridicate de el.  La întoarcerea în New York, el a scris un raport Episcopului Nicolae în care-şi exprima aceste griji. Cu binecuvântarea Episcopului, Sf. Rafail a adus preoţi calificaţi din Syria, căutând şi mireni îmbunătăţiţi duhovniceşte pe care să-i îndrume spre hirotonisire. În timpul cât a fost arhimandrit dar şi mai târziu, pe când era episcop, Sf. Rafail nu numea preoţi fără binecuvântarea ierarhului rus, care conducea misiunea Americană.

Aşa stăteau lucrurile în America la acea vreme. Arh. Rafail l-a primit cu dragoste pe Episcopul Tihon când acesta i-a urmat Episcopului Nicolae în scaunul de episcop al Americii. În 15 decembrie Sf. Tihon a venit să slujească Sfânta Liturghie la biserica Sf. Nicolae din Siria. Rafail le-a spus oamenilor că noul lor păstor este cel care "a fost trimis să îndrume turma lui Hristos - ruşi, slavi, arabo-sirieni şi greci-care era împrăştiată de-a lungul continentului nord-american. Desigur, în acea vreme nu existau jurisdicţii paralele bazate pe naţionalitate. Biserica i-a unit pe cei de diverse origini sub omoforul Arhiepiscopului rus. Aceasta a fost regula, până când Revoluţia Rusă a deranjat viaţa religioasă din Rusia şi America.

În martie 1899, Sf. Rafail a primit permisiunea Episcopului Tihon de a strânge fonduri pentru construirea unui cimitir şi pentru o nouă biserică care să înlocuiască capela amenajată într-o clădire veche pe o stradă mizeră. În primăvară, el a pornit într-o nouă misiune pastorală prin 43 de locaţii, călătorind pe uscat şi pe apă, fără să lase obstacolele şi greutăţile să-l întoarcă din drum şi a petrecut 7 luni în regiunile de nord-est, sud şi vestul central al Statelor Unite. Sf. Rafail a muncit la greci şi ruşi, dar şi la arabi, oficiind cununii şi botezuri şi regularizând cununiile ortodocşilor care fuseseră făcute de clerici non-ortodocşi. De asemenea a miruit câţiva copii botezaţi de biserica catolică.

În Johnstown, PA el a împăcat pe cei a căror animozitate personală era să dividă comunitatea arabă. Chiar dacă tribunalele nu au putut face pace, Sf. Rafail a reuşit să readucă calmul şi să stopeze cearta. Când era încă în Johnstown, sfântul a fost înştiinţat printr-o telegramă că Mitropolitul Meletios (Doumani) a fost ales Patriarhul Antiohiei. Foarte bucuros la aflarea veştii, Sf. Rafail le-a spus oamenilor că, în sfârşit, după 168 de ani de aşteptare, un arab a fost ales suveran al Bisericii din Antiohia.

După instalarea noului Patriarh, Sfântului Rafail i s-a propus să fie succesorul lui Meletios ca Mitropolit al Latakiei. Dar Patriarhul a afirmat că Sfântul Sinod nu poate să-l aleagă pe Părintele Rafail deoarece are o misiune foarte importantă de finalizat în America. În 1901, Mitropolitul Beirutului i-a scris Arhimandritului Rafail rugându-l să accepte să fie episcopul său asistent, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu-şi poate părăsi turma din America. La început, el a vrut să construiască o biserică permanentă şi să achiziţioneze un loc de cimitir pentru parohie. Cea de-a doua dorinţă s-a împlinit în august 1901 când Părintele Rafail a cumpărat o parte din cimitirul Mt.Olivet din Long Island.

În decembrie 1901 Arhimandritul Rafail a fost numit Episcop al Zahleh-ului. Patriarhul Meletios i-a trimis o telegramă în care îl felicita şi îl ruga să se întoarcă înapoi. Părintele i-a mulţumit dar a refuzat din nou postul superior care i s-a oferit, spunând că trebuie să ducă la îndeplinire proiectul prin care urma să construiască o biserică creştină pentru comunitatea siriană din New York. În anul următor, a cumpărat o clădire bisericească deja existentă pe Str. Pacific în Brooklyn şi a remodelat-o după credinţa ortodoxă. Episcopul Tihon a sfinţit biserica spre bucuria credincioşilor prezenţi, astfel încât cel de-al doilea mare proiect pe care şi l-a propus Sf. Rafail, a fost îndeplinit.

Numărul parohiilor din cadrul diocezei nord-americane era în continuă creştere şi Episcopul Tihon nu le putea vizita pe toate. Astfel, dioceza trebuia reorganizată pentru o administrare mai eficientă. De aceea, Episcopul Tihon a trimis un plan Sfântului Sinod din Rusia de mutare a Scaunului din San Francisco la New York, deoarece cele mai multe parohii şi persoane erau concentrate în est. Deoarece mai multe grupări etnice necesitau o atenţie specială în îndrumarea duhovnicească, Episcopul Tihon i-a propus Arhimandritului Rafail să devină al doilea episcop vicar al său (deoarece primul episcop vicar era cel din Alaska).

În 1903, Sfântul Sinod al Rusiei l-a ales în unanimitate pe Arhimandritul Rafail ca Episcop al Brooklyn-ului, fiind, în acelaşi timp şi conducătorul misiunii ortodoxe arabo-siriene din America de Nord. Patriarhul Meletios anunţat de Sf. Sinod despre alegerea făcută, a fost foarte mulţumit. Episcopul Tihon i-a scris Sf. Rafail informându-l de alegerea sa şi acesta i-a trimis o scrisoare de accept. Între timp, părintele călugăr Innocent Pustynsky a fost sfinţit ca prim episcop asistent al lui Tihon la Catedrala Maicii Noastre din Cazan - St. Petersburg.

În a treia duminică din Postul Mare în 1904, Sf. Rafail a devenit primul episcop ortodox sfinţit pe pământ American. Episcopii Tihon şi Innocent au oficiat slujba la Catedrala Sf. Nicolae din Brooklyn. Noile haine episcopale au fost un dar din partea Ţarului Nicolae al II-lea. După sfinţirea sa, Episcopul Rafail a continuat să hirotonească preoţi şi să-i repartizeze la parohii, ajutându-l şi pe Episcopul Tihon în administrarea diocezei.

Spre sfârşitul anului 1904, Episcopul Rafail a anunţat intenţia sa de a scoate o revistă numită Al-Kalimat (Cuvântul), ca publicaţie oficială a misiunii arabo-siriene, care ar ajuta la o mai bună legătură între credincioşii şi parohiile din dioceza sa. Episcopul era conştient că nu va putea vizita personal pe toţi credincioşii ortodocşi din America de Nord, dar prin intermediul cuvântului scris, el ar putea predica cuvântul mântuirii şi celor pe care nu avea sa-i întâlnească niciodată. Conţinutul publicaţiei s-a dorit a fi spiritual, moral, religios, astfel încât să ajute la întărirea în credinţă a ortodocşilor. "Cuvântul" urma să se concentreze asupra temelor de bază: adevărul dogmatic, învăţăturile etice, subiectele ecleziastice istorice şi contemporane, o cronică a botezurilor, cununiilor şi slujbelor oficiale, etc. Primul număr a fost tipărit în ianuarie 1905, momentul fiind considerat de Sf. Rafail ca piatră de hotar la fel de importantă ca şi achiziţionarea Catedralei Sf. Nicolae şi a cimitirului parohiei.

În iulie 1905 Episcopul Rafail a sfinţit terenul pentru Mănăstirea Sf. Tihon şi a binecuvântat orfelinatul din Canaanul de Sud, PA. Peste trei zile, el a prezidat o conferinţă a clerului diocezei la Old Forge, PA, deoarece Arhiepiscopul Tihon era în San Francisco. Printre cei prezenţi erau şi oameni care ar putea fi socotiţi asemenea cu sfinţii: Mon. ALEXIS Toth, Mon. Alexander Hotovitzky şi Mon. John Kochurov (ultimii doi s-au săvârşit ca martiri în Rusia).

În următorii 10 ani, Episcopul Rafail şi-a păstorit turma care creştea tot mai mult. Mărindu-se populaţia comunităţii din New York, creştea şi numărul copiilor iar episcopul era preocupat de viitorul lor. El ar fi vrut să înfiinţeze o scoală serală pentru a-i educa în spiritul creştin, deoarece viitorul Bisericii în aceasta ţară depindea de educaţia tinerilor. Copiii care nu vorbeau araba frecventau deja biserici de alte confesiuni deoarece cursurile de duminică se ţineau în limba engleză. Astfel, Episcopul Rafail a considerat necesară introducerea limbii engleze în practicarea credinţei şi în educaţie pentru viitorul progres al misiunii arabo-siriene.

Luând ca exemplu cuvintele Sf. Pavel de a predica într-o limbă înţeleasă de oameni (1 Cor.14:15-19), Sf. Rafail a recomandat folosirea în toate parohiile sale a Liturghierului Sfintei Biserici Ortodoxe, Soborniceşti şi Apostolice (tradusă de Isabel Hapgood).

În martie 1907 Sf. Tihon s-a întors în Rusia şi a fost înlocuit de Arhiepiscopul PLATON. Din nou Sf. Rafail a fost luat în calcul pentru funcţia de Episcop în Siria, fiind nominalizat să succeadă pe Patriarhului Grigore ca Mitropolit al oraşului Tripoli în 1908. Sf. Sinod al Antiohiei a scos numele Episcopului Rafail de pe lista candidaţilor, citând diferite canoane care arăta că este interzisă mutarea unui episcop dintr-un oraş în altul.

În Duminica Ortodoxiei, în 1911, Episcopul Rafail a fost sărbătorit pentru cei 15 ani de misiune pastorală în America. Arhiepiscopul PLATON i-a înmânat o icoană din argint cu Iisus Hristos şi l-a felicitat pentru munca lui. În smerenia sa, Episcopul Rafail nu a înţeles de ce este felicitat pentru că şi-a făcut datoria (Luca 17:10). S-a considerat o "slugă nevrednică" deşi şi-a îndeplinit cu succes munca ce i-a revenit. (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Efeseni).

Către sfârşitul anului 1912, Episcopul Rafail s-a îmbolnăvit iar doctorii au spus că suferea de o boală de inimă care în final i-a cauzat moartea. După două săptămâni el s-a simţit destul de întremat ca să slujească Sfânta Liturghie în catedrala sa.

Între 1913-1914 acest episcop misionar a continuat cu vizitele pastorale în diferite oraşe. În 1915 s-a îmbolnăvit din nou şi a stat două luni acasă, ducându-şi crucea bolii cu răbdare.

În 14/27 februarie la 12.40 a.m., Sf. Rafail şi-a încetat misiunea. L-au strigat dar nu a mai răspuns. L-au scuturat dar nu mai era în viaţă.

Din tinereţe, Sf. Rafail era cel mai fericit când putea sluji pentru biserică. Când a ajuns în America, el şi-a găsit poporul împrăştiat în străinătăţuri şi i-a chemat să se reunească. Nu şi-a neglijat niciodată turma, ba chiar a călătorit prin America, Canada şi Mexic ca să-i găsească pe ai lui şi să-i adune laolaltă. I-a ajutat să nu se rătăcească în pajişti străine şi să nu-şi rănească sufletele cu erezii. El i-a hrănit şi i-a ajutat să crească în toţi acei 20 de ani de misiune dedicată. La momentul morţii sale, misiunea arabo-siriană avea 30 de parohii cu 25.000 de credincioşi.

Episcopul Rafail a fost un învăţat, autor al mai multor cărţi şi al aproape tuturor articolelor din revista "Cuvântul". El şi-a slujit comunitatea sa arabă dar nu i-a lăsat deoparte nici pe ruşi sau greci, vorbindu-le în limba lor. A învăţat să vorbească fluent engleza şi a încurajat introducerea acesteia în practicile bisericeşti şi în programele de educaţie.

Sf. Rafail a avut de a face cu multe feluri de oameni şi a fost ca un tată blând pentru toţi. A câştigat dragostea şi respectul lor, iubindu-i mai întâi şi apoi dezvăluindu-le personalitatea sa încântătoare şi caracterul frumos. Era întotdeauna blând, milos, condescendent cu alţii dar sever cu el însuşi. El a realizat multe lucruri bune în viaţa lui pământeană şi acum s-a alăturat îngerilor ca să-I cânte imnuri de rugăciuni şi laudă neîncetate lui Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Sfântului Episcop Rafail, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi cu Împărăţia Cerurilor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Mărturisitor Procopie Decapolitul

Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie Decapolitul, glasul al 8-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1

Glasul al 6-lea

Irmosul

Ca pe uscat umblând Israel cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind cuprins de dragostea dreptei credinţe şi de dumnezeiască dorire, ai alungat de la tine, cuvioase, întreitele valuri lumeşti, cântând lui Dumnezeu cântare de biruinţă.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Viaţa ta cea purtătoare de lumină, curăţia şi tăria sufletului, amestecându-se cu dreapta credinţă, au lucrat pe deplin lămurit icoana faptei celei bune, luminată întru tine, preacuvioase.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luminându-te cu Lumina şi cu Strălucirea cea peste fire a lui Hristos, ai nimicit năvălirile patimilor prin cumpătare, strigând cântare de biruinţă Atotţiitorului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Primind în pântece, Preacurată, pe Cuvântul întrupat cu dumnezeiască cuviinţă ai născut nouă, Fecioară, mai presus de fire, pe Cel Neîntrupat mai înainte şi după naştere ai rămas Fecioară.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sufletul tău cel insuflat de Dumnezeu, fericite, aprins fiind de râvna credinţei, cu putere ai risipit de tot nebunia şi mânia cea amară a celor fărădelege, de Dumnezeu purtătorule.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu însuşi sângele tău înroşindu-te, ai urmat întocmai pătimirile mucenicilor, de trei ori fericite, răbdând cu tărie şi cu suflet viteaz chinurile celor nelegiuiţi, Fericite Procopie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu înţelepciune ai suferit îndoite chinuri, cuvioase, înfruntând eresurile şi năvălirile leilor, bărbăteşte, cu cuget Dumnezeiesc, Preaînţeleptule Procopie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înţelepciunea, Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de veci, în vremile cele mai de pe urmă Întrupându-Se în chip de negrăit din Maică Neispitită de bărbat, a făcut-o pe Dânsa de Dumnezeu Născătoare.

Irmosul

Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Hristos este Puterea mea, Dumnezeul şi Domnul, cântă Cinstita Biserică cu dumnezeiască cuviinţă strigând cu cuget curat, întru Domnul prăznuind.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu revărsările lacrimilor adăpându-ţi inima ta, fericite, ai semănat sămânţa faptelor bune din cuget curat, Preacuvioase Procopie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Supus-ai, părinte, cugetarea cea pământească, Dumnezeiescului Duh; alegând viaţa sihăstrească şi unindu-te cu cetele mucenicilor, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un Dumnezeiesc şi adevărat mucenic ai înfruntat pentru dreapta credinţă nebunia ereticilor, că bărbăteşte ai defăimat sminteala celor fără de Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mai presus de rânduielile Legilor fireşti, Preacurată, zămislind fără de stricăciune pe Ziditorul L-ai născut şi te-ai făcut cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

 

Cântarea a 5-a

Irmosul

Cu dumnezeiască strălucireaTa, Bunule, sufletele celor ce aleargă la tine cu dragoste, luminează-le; ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Cel Ce chemi pe toţi la Tine din negura greşelilor.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine cel ce te-ai sfinţit prin sihăstrie şi te-ai desăvârşit prin sânge, după vrednicie te lăudăm, părinte, că pomenirea drepţilor pururea se săvârşeşte şi se pomeneşte cu laudă şi cu credinţă.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Domnul, Cel Ce preface toate şi le schimbă cu înţelepciune spre mai bine, precum Îi este voia, ţi-a adăugat la sihăstrie şi cinstea muceniciei, prin uciderea ta de către cei nelegiuiţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe umeri luând toată armura cea prin Cruce, ai urmat lui Hristos, uitând de cele de mai înainte şi aţintindu-ţi privirile către cele ce le aveai în faţă, părinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lăudăm, Preasfântă, pe Domnul, Cel Ce S-a îmbrăcat din tine cu Trup pătimitor şi muritor şi l-a îndumnezeit cu lucrarea neamestecată, cea după Ipostas.

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel Lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pururea pomenite, pornind cu adevărat de la mărirea sihăstriei, te-ai suit către bărbăţia şi cinstea mucenicilor, îmbrăcându-te cu porfiră înroşită în chiar sângele tău.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cugetând la nestatornicia celor trecătoare, cu suflet şi cuget Dumnezeiesc, te-ai într-aripat cu dreapta credinţă către bunătăţile cele pururea stătătoare şi fără de sfârşit, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Văzându-te Hristos că eşti îndestulat de înfrânare încordată şi de blândeţe, te-a primit cu iubire de oameni şi părtaş Slavei te-a arătat, purtătorule de Dumnezeu, pururea fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preacurată Stăpână, vindecă rănile cele cumplite ale sufletului mea, cu Tainice lucrări de mână, punându-ne drept doctorii puternice Patimile Fiului tău.

Irmosul

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel Lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

 

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipeşte toată negura relei credinţe, învrednicindu-te pe tine de cele Cereşti, Învăţătorule Procopie, pururea Mărite.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul cuvioşilor tineri. Iar pe haldei arzându-i Porunca lui Dumnezeu, pe chinuitorul l-a plecat a striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum a fost viaţa ta prealuminată prin sihăstrie, de Dumnezeu înţelepţitule, tot aşa s-a arătat aievea şi nevoinţa ta întărită. Căci ai slăvit pe Hristos, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind încins cu seninătatea înţelepciunii, Dumnezeiescule părinte, cu bărbăţie ai luat şi strălucita cunună a muceniciei prin har, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cei nelegiuiţi neînchinându-se Icoanei Tale celei Curate, Mântuitorule, băteau cu toiege cumplit pe robul Tău, care cânta şi striga către Tine: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Veselindu-ne de Cel pe Care L-ai născut, Preacurată, toţi te fericim. Că prin naşterea Lui cea Trupească izbăvindu-ne acum strigăm Lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

 

Cântarea a 8-a

Irmos

Din văpaie ai izvorât rouă cuvioşilor tineri şi jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mai înainte de moarte arătându-te, cuvioase, că eşti dezlegat de materie, te-ai mutat de aici la Viaţa Cea fără de stricăciune, având moartea ca o scară potrivită, înţeleptule de Dumnezeu, Sfinte Procopie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai plin de strălucirea Harului, părinte şi către Lumina Cea Neapusă ai mers, lepădând toată pofta cea trupească. Pentru aceasta te cinstim, insuflate de Dumnezeu, Sfinte Părinte Procopie.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Fiind înarmat cu Puterea Dumnezeiescului Duh ai pus pe fugă cetele duhurilor viclene. Drept aceea, fericite, Uşile cele Cereşti ţi s-au deschis ţie, cel ce lauzi pe Hristos în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fericimu-te pe tine Adevărată Maica Dumnezeului nostru, aducându-ţi ţie, împreună cu Îngerul; Bucură-te Preacurată şi fără prihană, Stăpână! Că prin tine neîncetat toate lucrurile laudă pe Domnul şi-L preaînalţă întru toţi vecii.

Irmosul

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Din văpaie ai izvorât rouă cuvioşilor tineri şi jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmosul

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat, pe Care slăvindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alegând înţeleptule, a te lupta după Lege, ţi-ai omorât prin înfrânare îmboldirile patimilor şi săltările trupului, slugă a lui Hristos. Pentru aceasta acum ai aflat desfătarea cea nemuritoare a nepătimirii, împreună cu Oştile cele fără de trup.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înaintea Judecătorului Celui Drept stând vesel ca un biruitor, care a primit cununi neveştejite, roagă-te neîncetat, Slăvite Procopie, pentru cei ce săvârşesc preacinstită pomenirea ta şi dumnezeiasca prăznuirea mutării tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luminat fiind acum de Cele Trei Raze care ies în chip nespus dintr-O Singură Dumnezeire, te-ai învrednicit de sfârşitul cel preafericit şi de bucuria cea plină de desfătare, veselindu-te împreună cu oştile cele mai presus de lume, Preacuvioase Părinte Procopie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cuvântul lui Dumnezeu Cel Nestricat luând chip stricăcios, a îmbrăcat pe oameni cu nestricăciune, Sălăşluindu-Se prin bunăvoirea Tatălui întru tine, cea Plină de har. Pentru aceasta te mărim, Preacurată, împreună cu Oştile cele cereşti.

Irmosul

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat, pe Care slăvindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

 

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Părinte al nostru, ca un fără de trup te-ai arătat în viaţă şi în trup împreună cu îngerii petrecând te-ai cunoscut, răstignindu-te lumii, precum zice Apostolul Pavel; şi lumea ţie cu adevărat s-a răstignit şi cu cugetul locuind în Locul cel Ceresc, tu cel pământean; Slavă Celui Ce bine I-a plăcut de tine; Slavă Celui Ce ţi s-a făcut cunoscut ţie; Slavă CeluiCe lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Dumnezeieştile tale mâini, cu care ai ţinut pe Făcătorul, Cel Ce din bunătate S-a Întrupat, Fecioară Preacurată, întinzându-le, roagă-L să izbăvească de ispite şi de patimi şi de primejdii pe cei ce te lăudăm cu dragoste şi strigăm ţie: Slavă Celui Ce S-a Sălăşluit întru tine; Slavă Celui Ce a ieşit din tine; Slavă Celui Ce ne-a slobozit pe noi, prin naşterea ta.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule...

Răstignit fiind pe Cruce de cei fărădelege şi cu suliţa coasta Ta fiind împunsă, Mântuitorul nostru, cea Preacurată se tânguia cu amar, cele dinlăuntru rupându-i-se ca unei Maici; şi de multa şi înfricoşata Ta îndelungă răbdare, înspăimântându-se a strigat; Slavă Părinteştii Tale iubiri de oameni; Slavă bunătăţii Tale; Slavă morţii Tale, prin care pe cei muritori, nemuritori i-ai făcut.

Cât durează până când corpul uman se descompune după moarte

 „Corpul uman după moarte:

- trei zile după moarte, unghiile încep să se desprindă de degete.
- patru zile după moarte, părul se desprinde de craniu și toate firele de păr cad.
- cinci zile mai târziu, creierul începe să putrezească, carnea se usucă și se descompune complet, insectele îți invadează organele genitale, fesele și sânii dispar complet.
- șase zile mai târziu, pielea devine neagră și se desprinde treptat de pe oase;
- șapte zile mai târziu, burta explodează și miroase foarte neplăcut

La 60 de zile de la moarte, întregul corp este redus la nimic, cu excepția sistemului osos.

Prea multă mândrie!
Prea egoiști!
Prea multă ură!
Prea răi!
Prea multă invidie !
Prea multă rivalitate!

De ce toate astea? De ce nu suntem smeriți unul față de celălalt și, astfel, sa trăim mai bine viața asta scurtă pe care trebuie să o trăim?

De ce nu suntem mai îngăduitori unul față de celălalt? De ce trăim copiind ceea ce face celălalt? Ai propria ta viață și nu o trăiești?

Să ne iubim aproapele, să fim mai generoși. Să fim schimbarea pe care vrem să o vedem la alții.

Viața e prea scurtă să o irosim prostește!” (Sursa: Institutul de Medicină Legală)

Când ești în pericol, citeste Cuvântul lui Dumnezeu ca să fii viu și călător spre Viața Veșnică!

 

În fiecare an vara, mama și tata își duceau fiul cu trenul la casa bunicii.

Apoi se întorceau acasă cu același tren a doua zi.

Băiatul, când a crescut, le-a spus părinților:

- Sunt mai mare, ce spun dacă anul acesta încerc să merg singur la bunica?

După o scurtă discuție, părinții au fost de acord. Acolo stăteau pe peronul gării, făcând cu mâna, dând ultimele recomandări de la fereastră, în timp ce el continua să repete:

- Da, știu, știu, au spus-o deja de o sută de ori ...!

Trenul era pe cale să plece și tatăl a spus:

- Fiule, dacă te simți brusc rău sau ți-e frică, asta este pentru tine! - și a pus ceva în buzunarul fiului său.

Băiatul era singur, așezat în vagon, fără părinți, pentru prima dată, privind curios de la fereastră. În jur, necunoscuții au împins, au făcut zgomot, au intrat în compartiment, au ieșit, controlorul a făcut comentarii despre faptul că era singur, cineva chiar l-a privit cu regret și dintr-o dată băiatul s-a simțit foarte incomod și trist, tot mai mult.

Lăsând capul jos, s-a cufundat în colțul scaunului și au început să curgă lacrimi.

În acel moment și-a amintit că tatăl său pusese ceva în buzunar.

Cu o mână tremurândă a bâjbâit și a găsit o hârtie, pe care avea scris acest lucru:

- Fiule, sunt aici , sunt în ultimul vagon ...

Acesta este modul în care în viață trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să plece, având încredere în ei, dar trebuie să fim mereu în ultimul vagon, astfel încât să nu se teamă.

.....

Noi suntem copiii lui Dumnezeu și călătorim în trenul vieții.

Tatăl nostru Ceresc ne' a pus in buzunarul sufletului o scrisoare : Noul Testament !

Când ești în pericol, citeste Cuvântul lui Dumnezeu ca să fii viu și călător spre Viața Veșnică!

Despre ascultarea de duhovnic

  A spus avva Ruf :

     Cel care şade în ascultarea unui părinte duhovnicesc are mai mare răsplată decât cei care se sihăstresc singuri în pustie.

   El zicea că spunea unul dintre părinţi astfel:

    Am văzut patru cete în cer.

    În cea dintâi era cel care este bolnav dar mulţumeşte lui Dumnezeu;

    În a doua ceată, cel primitor, care stăruie şi slujeşte într-asta;

  A treia ceată, cea a celor care râvnesc pustia şi să nu vadă om;

   În a patra ceată, cel care şade în ascultarea unui părinte şi i se supune pentru Domnul Dumnezeu.

    Pentru ascultare purta lanţ de aur şi pavăză şi avea mai multă slavă decât ceilalţi.

   Eu i-am spus părintelui meu:

– Cum de acesta mai mic are mai mare slavă decât ceilalţi?

– Fiindcă cel care râvneşte să fie primitor îşi face voia lui;

  cel din pustie s-a sihăstrit din voia lui,

   acesta care are ascultarea îşi părăseşte toate voile, atârnând de Dumnezeu şi de părintele său.

   De aceea şi are slavă mai multă decât ceilalţi.

    De aceea, fiilor, bună este ascultarea cea pentru Dumnezeu.
    Ascultarea de duhovnic viață este !

   Aţi auzit, fiilor, măcar în parte, o mică pildă a înfăptuirii acesteia.

    O, ascultare, mântuitoarea tuturor celor credincioşi!
    O, ascultare, izvorul tuturor virtuţilor!
    O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei!
   O, ascultare, care deschizi cerurile şi îi ridici pe oameni de pe pământ!
   O, ascultare, doica tuturor sfinţilor, de la care au supt şi prin care s-au desăvârşit!

   O, ascultare, care locuieşti cu îngerii !
   (Patericul egiptean)

    Ascultarea este viață !
  Neascultarea este moarte !

     Candela ascultării în perioada Triodului fie Lumina lui Hristos !
 

PR. ARSENIE PAPACIOC – CUM SĂ NE RUGĂM?

 

Unde-i iubirea autentică? Ne întreabă Pr. Arsenie Papacioc. Ni se cer rugăciuni scurte sau lungi? Dumnezeu cere în primul rând să nu ne rugăm cu nepăsare. Să nu Îl tratăm cu nepăsare. PR. ARSENIE PAPACIOC – CUM SĂ NE RUGĂM?

Iubire și nepăsare

Eu sunt întrebat toată ziua: Cum să ne rugăm, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiţi. Eu vă iau, eu vă fericesc, eu vă judec, nu vă gândiţi şi la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea ţâţă. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă.

Unde-i iubirea autentică? Deci întrebarea este: De ce n-ai iubit? Răspunsul e limpede: Pentru că am urât, am duşmănit. Și asta este ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină.Din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne.

Rugăciuni lungi sau scurte?

Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa.

Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni Tatăl nostru, ai psalmi.

Şi dacă nu taci, ai vorbit faţă de tine însuţi, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: De unde e puterea aceasta?

Despre Rugăciunea inimii – Sângele Duhului

Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mâna, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic.

Rugăciunea inimii e viaţa ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinţi acest lucru, intri într-o intimidate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluiește-mă pe mine păcătosul! Dar eu am redus-o până la să zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieţii, sângele nevăzut. Nu sângele roşu, sângele duhului. Să-mi spuneţi unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bate clopotele? Te întreb: De ce bat?… Cheamă viii, plânge morţii şi opreşte viforniţa.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 10)

 

CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…”  

• Sfaturi ortodoxe: Dialog cu Parintele Arsenie

– Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

– Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

– Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

– Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

Parintele Arsenie - Un suspin poate fi o rugaciune

Mareste imaginea.

Parintele Arsenie Papacioc "Un suspin poate fi o rugaciune!"

Asistam la o indepartare a laicatului de Biserica. Oamenii nu mai vin la slujbe, nu mai tin legatura cu preotul. Practic, desi unii se autodefinesc crestini, ei nu se comporta ca atare. Cum vedeti situatia acestei categorii, destul de numeroasa din pacate?

Pr. Arsenie Papacioc: Mai intai de toate, aceste constatari nu trebuie sa fie o preocupare in sine: "ca nu vine lumea la biserica". Cel mai bine este sa va ocupati de persoana dumneavoastra, tot asa cum fiecare trebuie sa se preocupe de persoana lui. Toti cei care sunt ispititi sa observe astfel lucrurile, sa se ocupe, mai intai, de ei insisi.

Intr-adevar, este un fenomen ca, acum, nu vine lumea la biserica. Sunt niste momente istorice, psihologice prin care trece acum societatea. Exista prea multe preocupari.

Dar eu sunt foarte sigur - si ma gandesc aici, mai ales, la romani, la crestinii nostri romani - ca, atunci cand aud "bataia clopotelor care cheama viii, plange mortii si imprastie viforile", atunci cand romanul aude clopotele batand, chiar daca nu este un traitor al legii, se inchina, totusi, instinctiv, pentru ca simte ca acest sunet este o chemare, o chemare sufleteasca. Acest moment de tresarire interioara este foarte important. Aceasta clipa ne intereseaza de fapt: clipa ce vadeste starea ascunsa a fiecaruia.

Mersul la biserica este si in functie de preocuparile oamenilor, care sunt, evident, specifice momentului istoric de astazi. Dar, orice clipa poate fi un timp de traire si orice suspin poate fi o rugaciune. Tocmai de aceea importanta este clipa de care vorbeam, cand omul are, in sinea lui, o tresarire. Trist este daca nu exista tocmai aceasta tresarire de moment. Asta este, pe de o parte, si consecinta a 40 de ani de ateism organizat; nu doar un simplu ateism publicat si difuzat, ci un ateism atent organizat.

Dar, cu sabia in mana, cu lanturi la maini si la picioare, am trecut si peste acesti 40 de ani. Acum, insa, traieste o generatie nascuta in ateism, o generatie a carei traire nu este limpezita. Asa ca problemele acestea la care faceati referire, pot fi explicate rational, dar nu este bine sa se faca atata caz, pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzie. Din cauza greselilor multimii, ajunge fiecare om sa se scuze in sinea lui: "Ce numai eu fac? Vad ca toti fac!"

Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri, sa ne rugam pentru oamenii acestia. Redactor: Prin urmare exista rele pe care esti dator sa le observi si sa le arati si celorlalti, dar exista si lucruri pe care, punandu-le in lumina mai mult decat e cazul, le amplifici si le alimentezi?

Pr. Arsenie Papacioc: Sigur ca da! Si oamenii nu-si dau seama de asta. Trebuie sa ne rugam pentru lume.

Fiindca vorbeati despre rugaciune: sfintia voastra spunea: "daca nu e timp suficient pentru rugaciunea limbii, nu trebuie sa inceteze nicicand rugaciunea mintii". Insa, parinte, oamenii s-au schimbat mult: ca vor sau ca nu vor, se gandesc tot timpul la posibilitati si, cei mai multi, din pacate, la lipsa de posibilitati. Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui - asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce nc-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat "chipul si asemanarea" care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu Ie-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca "fara Dumnezeu nu se poate face nimic". Daca "fir de par nu se misca fara voia Lui", dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: "Doamne iarta-ma!", "Doamne-ajuta!". Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, Ia iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau ... poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: "Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!" Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare "Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!" si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. "De ce n-ai venit pana acum?" l-a intrebat calugarul. "Am venit cand M-ai chemat cu adevarat."

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

Omul de azi isi limiteaza viata - gandirea si trairile - doar ta cele de aici fi de acum. Credeti ca, atata timp cat omul traieste pentru ce-i aici si nu pentru ce-l asteapta acolo, se mai gandeste la mantuire in masura in care ar trebui sa o faca?

Scopul vietii nu mai este mantuirea, ci realizarea in viata de aici. Scara valorica a omului, fata de care ar trebui sa raporteze totul, se rastoarna, existenta sa limitandu-se de la "ceilalti" la "mine", de la "vesnic" la "acum", de la absolut la prozaic. In aceste conditii, mai poate vedea omul, mai departe de el, spre mantuire?

Pr. Arsenie Papacioc: Asa este, trebuie sa fim mereu preocupati de mantuirea noastra. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat: mantuirea. Si de aceea trebuie sa fugim de obiceiuri si de rutina. Totul in viata trebuie sa plece din aceasta fiinta a vietii noastre: inima.

E adevarat ca problemele sunt multe, dar nu trebuie sa dai drumul la sfoara care te leaga de cer. Daca iti dai drumul cazi in neant, cazi in pacate, cazi in iad. Trebuie sa te tii de aceasta sfoara orice ar fi, oricat de puternice ar fi vanturile. Tine-te cum poti, in felul tau, dar tine-te!

Si sa nu credeti ca Dumnezeu nu ne intelege in momentul istoric prin care trecem. Sigur ne-ntelege.

Cel mai bun program de rugăciune, recomandat de către Părintele Arsenie Papacioc

• Arhimandritul Arsenie Papacioc

  Atunci când ai o meserie, fie că ești medic, că ești elev, că ești student, că ești profesor, acolo fă-ți datoria creștinește și astfel împlinești cuvântul lui Dumnezeu! Și când scapi de acolo, când nu te ocupă nimic, îți zici și rugăciunile.

  Vorbiți-ne de un program de rugăciune. Cum să ne ordonăm, cum să ne disciplinăm?

  Da, programul acesta este: Permanent!

  Dar atunci cand trebuie să învățăm pentru școală, cum să ne mai facem rugăciunile?

  Atunci când ai o meserie, fie că ești medic, că ești elev, că ești student, că ești profesor, acolo fă-ți datoria creștinește și astfel împlinești cuvântul lui Dumnezeu! Și când scapi de acolo, când nu te ocupă nimic, îți zici și rugăciunile.

  Știm că este foarte bine să citim Psaltirea, dar sunt psalmi în care nu ne regăsim și nu-i înțelegem. Este bine totuși să-i citesc mai departe, neînțelegându-i?

  Da! Nu este nevoie să-i înțelegi imediat. Îi înțelegi în timp. Este bine să-i citești, chiar dacă nu te regăsești în ei și nu-i înțelegi! Pentru că s-ar putea întâmpla să se vorbească în ei de dușmanul nevăzut, diavolul, și tu să interpretezi. Citește-i mai departe. Și va veni o zi când Dumnezeu, prin te miri cine sau personal, te va lămuri despre ce e vorba, că nu a rămas nimic nelămurit din Sfânta Scriptură.

  (Ne vorbește părintele Arsenie, volumul II, text îngrijit de Arhimandrit Ioanichie Bălan, ediția a II-a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2010)

 

„Sufletul omenesc se poate odihni în Dumnezeu și doar în Dumnezeu.
Indiferent care ar fi căile pe care oamenii merg în lume, ei nu își pot găsi pacea până când nu se apropie de Dumnezeu și nu încep să spere în ajutorul Său.”
Sfantul Isac Sirul

Sănătatea este darul lui Dumnezeu, iar noi suntem responsabili de ea

• Sfântul Teofan Zăvorâtul

  Nu este păcat să ne rugăm pentru însănătoşire. Trebuie să adăugăm, însă: „Dacă vrei, Doamne!”. Deplina supunere faţă de Dumnezeu, cu primirea supusă a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Cel bun, dă pace sufletului, şi pe Domnul Îl pleacă spre milostivire... Şi El fie că ne va însănătoşi, fie că ne va sălăşlui mângâiere în suflet, oricât de tristă ar fi situaţia.

  A cere ajutorul doctorului atunci când eşti bolnav nu este păcat, cu toate că boala e de la Dumnezeu – pentru că şi priceperea doctoricească tot Dumnezeu o dă, şi doctoriile tot Dumnezeu le-a zidit. Aşadar, când ne folosim de doctor şi doctorii, nu ne folosim de ceva aflat în afara căilor şi rânduielilor dumnezeieşti. Descântecele, nu ‒ acestea nu sunt calea lui Dumnezeu, pe acolo n-avem de ce să mergem!

  Sănătatea este dar al lui Dumnezeu. Trebuie păzită. Dumnezeu a făcut doctorul şi doctoriile pentru cazul când omul nu o păzeşte. A te folosi de aceste mijloace nu înseamnă a te abate de la rânduielile Lui.

  Domnul să o ajute pe fiica dumneavoastră să capete folos de pe urma tratamentului. Să se roage Domnului, cerând ca El să le dea doctorilor pricepere, încât să pună şi diagnosticul corect, să prescrie şi doctoriile necesare. Pentru că Domnul e Cel ce vindecă. Doctorii sunt numai unealta Lui. A-ţi fi silă de doctor şi doctorii este ca şi cum I-ai face reproşuri lui Dumnezeu.

  Nu este păcat să ne rugăm pentru însănătoşire. Trebuie să adăugăm, însă: „Dacă vrei, Doamne!”. Deplina supunere faţă de Dumnezeu, cu primirea supusă a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Cel bun, dă pace sufletului, şi pe Domnul Îl pleacă spre milostivire... Şi El fie că ne va însănătoşi, fie că ne va sălăşlui mângâiere în suflet, oricât de tristă ar fi situaţia. (Sfântul Teofan Zăvorâtul – Extrase din scrisori către bolnavi cuprinşi de akedie)

  (Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 144-145)Boala si tratamentul

  A ne ruga pentru insanatosire nu este pacat. Dar trebuie sa adaugam daca voiesti, Doamne! Supunerea deplina fata de Domnul alaturi de primirea docila a celor trimise ca a unor bunuri de la Domnul cel bun si pace sufletului daruiesc ... si pe Domnul Il milostivesc si El: fie insanatoseste, fie umple de mangaiere, in pofida situatiei triste. [1, 35] A va trata sora sau a alerga la sfinti sunt doua lucruri care nu se exclud reciproc. Pe doctor Dumnezeu l-a facut si doctoriile sunt creatiile lui Dumnezeu. Doctorul nu el insusi trateaza, ci Dumnezeu trateaza prin el. Dumnezeu ii insufla doctorului si el prescrie medicamentul potrivit. Dar, cand Dumnezeu nu ii ajuta pe doctori, nu stiu daca atunci vreunul dintre ei ajunge sa prescrie medicamentul potrivit. Adresati-va medicului, dar in acelasi timp rugati-va mai mult Domnului si sfintilor Lui ca sa-i invete pe acesta sa prescrie corect medicamentul. Si la sfintii placuti sa alergati si sa faceti tot ceea ce fac oamenii binecredinciosi in aceste cazuri (numai la descantatoare sa nu mergeti) ...

  Numai Dumnezeu stie totul. Boala nu este un jug, nici nu este semnul lepadarii lui Dumnezeu. Dimpotriva, este mila lui Dumnezeu. De la Dumnezeu tot mila este: fie ca e boala, fie ca e saracie, fie ca e nenorocire. Sa se roage sora dumneavoastra cu mai multa ravna lui Dumnezeu, dar, rugandu-se, sa nu spuna: "Da-mi sanatate", ci "Fie voia Ta, Doamne! Slava Tie, Doamne! Daca Tu voiesti, Doamne, izbaveste-ma, iar daca nu voiesti, fie voia Ta! Cred ca si aceasta (boala) este buna, asa cum buna este sanatatea ... " [1, 38]

  Starea bolnava sau sanatoasa a trupului Dumnezeu o trimite in vederea mantuirii. [1, 39]

  Primiti aceasta boala ca fiind trimisa de Dumnezeu spre mantuirea dumneavoastra. Si, rabdand cu blandete starea dumneavoastra bolnava, aflati ca mergeti pe calea ce duce direct in rai ... Calea intr-acolo este si stramta si dureroasa ... Si, iata, tocmai pe ea va aflati. Fiti atenta sa nu lasati sa treaca sau, mai simplu, sa nu scapati din vedere mantuirea. [1, 40]

  Toate sunt de la Dumnezeu: si bolile, si sanatatea; si tot ceea ce este de la Dumnezeu ni se da spre mantuirea noastra ... Prin ce anume cele trimise de Dumnezeu slujesc la mantuire, putem sa nu cautam sa clarificam, deoarece nici nu vom afla. Dumnezeu trimite unele spre pedeapsa, ca si canon; altele, spre cumintire, ca omul sa-si vina in fire; altele, ca sa-l izbaveasca pe om de nenorocirea in care ar fi cazut daca ar fi fost sanatos; altele, ca omul sa aiba rabdare si prin aceasta sa merite rasplata mare; altele, ca sa-l curateasca de anumite patimi, si pentru multe alte motive ...

  A ne trata, insa, nu este pacat, chiar daca de la Dumnezeu este boala: caci si ratiunea medicala tot Dumnezeu o da si medicamentele tot Dumnezeu le-a creat. [1,42]

  Rugaciunea cu rugaciunea si doctorii cu doctorii. Si pe doctori tot Dumnezeu i-a dat si voia lui Dumnezeu este sa apelam la ei. Domnul vine cu ajutorul Sau atunci cand mijloacele firesti, tot de El randuite, nu sunt de ajuns. De aceea, de rugat, sa ne rugam, dar mijloacele firesti tot nu trebuie sa le neglijam. [III, 455]

  Totul este de la Dumnezeu, El stie ce ii este mai de folos fiecaruia ... si pe doctori sa nu va suparati. Nu ei vindeca. Dar vindeca atunci cand Dumnezeu binecuvanteaza. Dumnezeu, insa, despre starea bolnava si cea sanatoasa are cu totul alte ganduri fata de noi si intre ele si cele ale noastre exista o distanta ca de la cer la pamant. Se intampla ca Dumnezeu prin boala sa-i apere pe unii de nenorocirile care nu i-ar fi ocolit daca ar fi fost sanatosi ...

  A apela la medicamente nu este pacat, caci si doctorul este al lui Dumnezeu si medicamentele sunt ale lui Dumnezeu si retetele sunt ale lui Dumnezeu. Intrebati-i pe doctorii smeriti. Va vor spune deschis ca nici ei nu stiu cum prescriu retetele care vindeca ... Dumnezeu a binevoit sa ne inconjoare in afara de mijloacele firesti si cu mijloace suprafiresti. Si nimanui nu ii este inchisa calea de acces catre aceste izvoare. Cheia pentru ele este credinta. Si Dumnezeu, cand voieste sa vindece in acest fel, El Insusi da si putere credintei, si atrage acolo unde binevoieste sa dea vindecarea. Noi suntem orbi. Si nestiind unde este ascunsa de Dumnezeu vindecarea noastra, umblam dupa toate mijloacele date de Dumnezeu - si firesti, si suprafiresti ... [III, 458]

  Caci nu atat profunzime a gandirii ne chinuie mintea, cat ne obsedeaza grijile si ne chinuie inima, iar din inima chinul trece in minte ... Reteta mea spre aceasta si este indreptata, anume: sa nu se chinuie inima prin obsesii si griji, ci toata durerea si grija sa fie lasate in mainile lui Dumnezeu asa incat inima sa ramana cu desavarsire libera. Atunci mintea, oricat ar aprofunda, tot nu se va istovi. [III, 463]

  Boala ii smereste pe toti, dar pe unii ii invata sa carteasca impotriva lui Dumnezeu ... Paziti-va ... Sentimentele smerite vrajmasul le poate spulbera si le poate inlocui cu cele mandre. Totusi a apela la doctor in timpul bolii nu este pacat. Sanatatea este darul lui Dumnezeu. Trebuie sa va paziti. Iar pentru atunci cand nu va paziti, Dumnezeu i-a creat pe doctori si doctoriile. Intrebuintarea lor nu inseamna iesirea din randuielile lui Dumnezeu. [III, 476]

  Ce este cu homeopatia?! Unde alopatia [sistemul obisnuit de tratament numit astfel in opozitie fata de homeopatie] timp de cinci saptamani nu a avut succes, ea a avut efect simtitor in jumatate de zi. Trebuie sa-i ridicam un monument. [IV, 580]

  Boala, totusi, ne invata smerenia si supunerea fata de voia lui Dumnezeu. [IV, 644]

  Aceasta-i boala! Ce sa faceti? Indurati si multumiti lui Dumnezeu, zicand in sinea dumneavoastra: "Boala aceasta este pentru pacatele mele cele mari si nenumarate. Domnul mi-a luat puterile ca macar asa sa ma cuminteasca. Nici El nu mai stie cum sa ma indrepte. Si milele, si necazurile - pe toate le-am incercat si tot nu mi-au priit. Iar ceasul mortii se apropie; si, cand va veni, ce voi face atunci cu blestematiile mele? Doamne, Dumnezeul meu! Ai mila de neputincioasa Ta faptura!" [IV, 718]

  Faptul ca adresarea launtrica inaintea lui Dumnezeu in timpul bolii nu mai este aceeasi este urmarea slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu, acela nu-si ingaduie sentimente nedrepte nici in timpul bolii. [IV, 745]

  Rugaciunea cu rugaciunea si doctorii cu doctorii. Si pe doctori tot Dumnezeu i-a dat si voia lui Dumnezeu este sa apelam la ei. Domnul vine cu ajutorul Sau atunci cand mijloacele firesti, tot de El randuite, nu sunt de ajuns. De aceea, de rugat, sa ne rugam, dar mijloacele firesti tot nu trebuie sa le neglijam. [III, 455]

  Totul este de la Dumnezeu, El stie ce ii este mai de folos fiecaruia ... si pe doctori sa nu va suparati. Nu ei vindeca. Dar vindeca atunci cand Dumnezeu binecuvanteaza. Dumnezeu, insa, despre starea bolnava si cea sanatoasa are cu totul alte ganduri fata de noi si intre ele si cele ale noastre exista o distanta ca de la cer la pamant. Se intampla ca Dumnezeu prin boala sa-i apere pe unii de nenorocirile care nu i-ar fi ocolit daca ar fi fost sanatosi ...

  A apela la medicamente nu este pacat, caci si doctorul este al lui Dumnezeu si medicamentele sunt ale lui Dumnezeu si retetele sunt ale lui Dumnezeu. Intrebati-i pe doctorii smeriti. Va vor spune deschis ca nici ei nu stiu cum prescriu retetele care vindeca ... Dumnezeu a binevoit sa ne inconjoare in afara de mijloacele firesti si cu mijloace suprafiresti. Si nimanui nu ii este inchisa calea de acces catre aceste izvoare. Cheia pentru ele este credinta. Si Dumnezeu, cand voieste sa vindece in acest fel, El Insusi da si putere credintei, si atrage acolo unde binevoieste sa dea vindecarea. Noi suntem orbi. Si nestiind unde este ascunsa de Dumnezeu vindecarea noastra, umblam dupa toate mijloacele date de Dumnezeu - si firesti, si suprafiresti ... [III, 458]

  Caci nu atat profunzimea gandirii ne chinuie mintea, cat ne obsedeaza grijile si ne chinuie inima, iar din inima chinul trece in minte ... Reteta mea spre aceasta si este indreptata, anume: sa nu se chinuie inima prin obsesii si griji, ci toata durerea si grija sa fie lasate in mainile lui Dumnezeu asa incat inima sa ramana cu desavarsire libera. Atunci mintea, oricat ar aprofunda, tot nu se va istovi. [III, 463]

  Boala ii smereste pe toti, dar pe unii ii invata sa carteasca impotriva lui Dumnezeu ... Paziti-va ... Sentimentele smerite vrajmasul le poate spulbera si le poate inlocui cu cele mandre. Totusi a apela la doctor in timpul bolii nu este pacat. Sanatatea este darul lui Dumnezeu. Trebuie sa va paziti. Iar pentru atunci cand nu va paziti, Dumnezeu i-a creat pe doctori si doctoriile. Intrebuintarea lor nu inseamna iesirea din randuielile lui Dumnezeu. [III, 476]

  Ce este cu homeopatia?! Unde alopatia [sistemul obisnuit de tratament numit astfel in opozitie fata de homeopatie] timp de cinci saptamani nu a avut succes, ea a avut efect simtitor in jumatate de zi. Trebuie sa-i ridicam un monument. [IV, 580]

  Boala, totusi, ne invata smerenia si supunerea fata de voia lui Dumnezeu. [IV, 644]

  Aceasta-i boala! Ce sa faceti? Indurati si multumiti lui Dumnezeu, zicand in sinea dumneavoastra: "Boala aceasta este pentru pacatele mele cele mari si nenumarate. Domnul mi-a luat puterile ca macar asa sa ma cuminteasca. Nici El nu mai stie cum sa ma indrepte. Si milele, si necazurile - pe toate le-am incercat si tot nu mi-au priit. Iar ceasul mortii se apropie; si, cand va veni, ce voi face atunci cu blestematiile mele? Doamne, Dumnezeul meu! Ai mila de neputincioasa Ta faptura!" [IV, 718]

  Faptul ca adresarea launtrica inaintea lui Dumnezeu in timpul bolii nu mai este aceeasi este urmarea slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu, acela nu-si ingaduie sentimente nedrepte nici in timpul bolii. [IV, 745]

  Bolnavul are privilegiul ca moartea, daca ii este randuit sa vina, nu vine pe neasteptate. In aceasta privinta bolnava are un avantaj din boala. Se poate gandi mult la ea si se poate pregati crestineste pentru plecare. [V, 857]

  Domnul tocmai de aceea trimite bolile, ca sa ne aducem aminte de moarte, iar de la aceasta amintire bolnavul sa treaca sa se ingrijeasca, in cele din unna, si de pregatirea pentru moarte. [V, 861]

  Cum ceasurile vietii nu sunt in mainile noastre, iar gandurile lui Dumnezeu se afla fata de ale noastre ca cerul fata de pamant, a avea in timpul bolii in minte plecarea nu este potrivnic nici lui Dumnezeu, nici nadejdilor noastre. [V, 881]

  V-ati trudit mult de dragul bolnavului si ati slabit.

  Va puteti mangaia cu faptul ca nu din vina dumneavoastra ati slabit. Domnul in mila Sa si de dragul iubirii dumneavoastra de mama si pentru rabdarea fata de cel ce va ocaraste va primi ingrijirea pe care i-ati dat-o acestuia ca pe o ingrijire acordata Lui: bolnav am fost (Matei 25, 36). [V, 887]

  Daca tot mai sunteti bolnav, indurati. La patul de boala este treieris. Cu cat mai multe sunt loviturile, cu atat mai multe grane sunt batute si cu atat mai bogata este cantitatea de cereale trei erata. Apoi, trebuie sa puneti granele sub piatra de moara, dupa aceea faina in amestecul aluatului si sa o lasati sa creasca, apoi sa o coaceti sub forma de paini si, in cele din urma, sa o puneti pe masa lui Dumnezeu. [VI, 991]

  De proprietatea curativa a artosului cu aghiasma mare am auzit si eu. Totusi fie voia Domnului. Dar medicamente de ce nu folositi?! Si unele si altele le puteti folosi - si pe cele dumnezeiesti, si pe cele omenesti ... Si in mijloacele omenesti actiunea curati va este de la Dumnezeu. Potrivit acestei credinte si cele omenesti trec in cele dumnezeiesti ... sau cele dumnezeiesti vin prin cele omenesti. [VI, 994]

  Si pe medici si medicamentele tot Dumnezeu le-a creat, nu pentru ca ele doar sa existe, ci pentru ca de ele sa se foloseasca cei bolnavi. Toate sunt de la El: El ingaduie sa ne imbolnavim si tot El ne inconjoara cu mijloace de vindecare. Daca avem datoria de a pazi dumnezeiescul dar al vietii, trebuie sa ne si tratam atunci cand suntem bolnavi. Putem sa nu ne tratam in asteptarea ca Dumnezeu ne va vindeca, insa acest lucru este foarte indraznet. Putem sa nu ne tratam pentru a exersa in rabdare, in devotamentul fata de voia lui Dumnezeu, insa acest lucru este foarte inalt si in acest timp fiecare "of!" va fi spre invinuirea noastra, caci potrivita este numai bucuria plina de recunostinta ... [VI, 1012]

  Exista boli in vindecarea carora Domnul pune oprelisti cand vede ca boala este mai necesara pentru mantuire decat sanatatea. Nu pot spune ca acest lucru nu a avut loc in privinta mea. [VI, 1018]

  A ne trata nu este pacat si fata de acest lucru nici nu trebuie sa existe vreo problema. Insa faptul ca multi nu s-au folosit de acest mijloc datorita credintei si pentru rabdare nu este lipsit de valoare. Trebuie numai ca apoi sa si rabdam cu blandete pentru a nu ajunge la cartire. Cartirea este pacat. Cine nu simte curajul, precum facem noi toti pacatosii, mai binc sa apeleze la doctori, asteptand in acelasi timp ajutor de la Dumnezeu: caci El ii invata pe doctori. [VII, 1080]

  Bolnavii au avantajul ca nu simt indemnul de a fi in societate; stand acasa, vrand-nevrand se roaga lui Dumnezeu. [VIII, 1239]

  Sa se roage si sa-I ceara Domnului sa-i invete pe doctori ca si boala sa o recunoasca, si medicamentele cuvenite sa le prescrie corect. Caci Domnul vindeca. Doctorul este instrumentul Lui. [VIII, 1258]

  Durerea de cap sa o indurati cu blandete. Ea arata ca exista Cineva care va iubeste si care va aminteste despre Sine. [VIII, 1291]

  Daca simtiti si vedeti ca singur sunteti vinovat, incepeti sa va caiti si sa regretati inaintea lui Dumnezeu pentru faptul ca nu ati pazit darul sanatatii, pe care El vi l-a dat. Iar apoi reduceti totul la faptul ca boala este de la Domnul, caci fiecare curs al imprejurarilor de la Domnul este si nimic nu este intamplator. Si dupa aceea multumiti-I iarasi Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si ii usureaza greutatea obisnuita datorata multelor griji. [VIII, 1298]

  In timpul bolii invatati smerenia, rabdarea, blandetea si recunostinta fata de Dumnezeu. Faptul ca va vine nerabdarea este un lucru omenesc. Cand vine, trebuie sa o alungati. De aceea si exista sentimentul greutatii situatiei, ca sa rabdam. Daca nu se simte greutatea, nici rabdare nu exista. Dar, cand vine sentimentul greutatii si este insotit de dorinta de a o lepada, atunci nu este nici un pacat. Este un sentiment firesc! Pacatul incepe cand in urma acestui sentiment sufletul se deda nerabdarii si incepe sa se aplece spre cartire. A venit sentimentul, trebuie sa-I alungati. Iar lui Dumnezeu sa-I multumiti. [VIII, 1343]

  Linistirea sufleteasca este un mare ajutor pentru insanatosire. [VIII, 1350]

  Ce inseamna boala - acest lucru este mai bine sa nu-l aprofundam. Ea inseamna mila lui Dumnezeu, nevazuta pentru noi, dar nu mai putin lucratoare. [VJII, 1351]

  Homeopatia poate ajuta in toate bolile, dar trebuie sa nimereasca medicamentul potrivit. Si il poate nimeri dupa simptome sau dupa felul in care se manifesta boala. Prin homeopatie te poti vindeca, fara sa-I vezi pe doctor, prin intermediul corespondentei. [VIII, 1402]

  Durerea de cap ... este cea mai puternica. De ce o aveti ... Nu cumva din cauza stomacului? Nu din cauza sederii in spatiu inchis? (Iesiti mai des la aer). Nu din cauza iritarii nervilor prin neplaceri? Ultima nu se poate vindeca prin nimic, in afara de lasarea desavarsita in voia lui Dumnezeu ... [VIII, 1412]

  Ma intrebati cum sa va purtati fata de boli. Sa va bucurati ... de boli ... si sa-I multumiti lui Dumnezeu sincer: caci toate sunt de la Dumnezeu si toate sunt spre binele nostru. Daca sa va tratati? De ce sa nu va tratati? Si pe medici si medicamentele tot Dumnezeu le-a facut. Oare degeaba le-a facut? Nu; ci pentru ca ele sa vindece bolile. Evitarea medicului si a medicamentelor este un repros adus lui Dumnezeu. Puteti sa nu va tratati, hotarandu-va spre rabdare, dar trebuie sa va temeti ca nu cumva sa vi se strecoare increderea prea mare in sine si sa ziceti: "Sa se trateze cei slabi, eu sunt puternic". In urma unei asemenea pareri despre sine vine cartirea. Mai bine este asa: daca a venit boala, sa va tratati; daca va trece durerea datorita medicamentelor, slava lui Dumnezeu, iar daca nu va trece, sa rabdati si lui Dumnezeu sa-I multumiti. [IX, 70]

  Socotiti ca boala dumneavoastra este pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele savarsite ... Asa este, chiar daca nu intotdeauna se vede. Caci toate sunt de la Dumnezeu si toate sunt spre binele nostru sufletesc si vesnic. [XII5, 3]

  Sfantul Teofan Zavoratul