Pomenirea Sfinţilor Mucenici din Persia (16 februarie)

 Cuviosul Marut episcopul, şi cei din Martiropoli, fiind trimis de către dreptcredinciosul împărat grec Teodosie cel Mare la împăratul Persiei pentru împăcare, a tămăduit acolo pe fiica împăratului de diavoleasca chinuire. Aflînd mare mulţumire de la împăratul acela, a cerut trupurile sfinţilor mucenici, celor ce au pătimit în Persia, atunci. Aducîndu-le în pămîntul grecesc, a zidit o cetate în numele mucenicilor, numind-o Martiropoli şi a pus într-însa trupurile muceniceşti, cele aduse din Persia, cu cinste. Apoi, el singur s-a odihnit acolo, întru Domnul.

Pătimirea celor doisprezece Sfinţi Mucenici: Pamfil preotul, Valent diaconul, Pavel, Porfirie şi ceilalţi (16 februarie)

 

Aceşti 12 sfinţi mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc şi apostolesc, dar şi de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întîi, cu numărul şi cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrîn, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu rîvna dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osîndiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sînt şi de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valens şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgînului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînşii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul şi despre prietenii săi că sînt creştini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădînd aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînţelegînd numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: "Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor". Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: "V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc". Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre şi cu ţărînă şi punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întîi.

Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflînd că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigat din popor: "Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pămînt". Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd şi aflînd că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia şi cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.

Înfigînd un par şi legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.

Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfîrşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzînd aceea şi cunoscîndu-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.

După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrîneţile sale, pentru că el a trăit pînă şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creştin. Întrebîndu-l ighemonul şi aflînd adevărul, s-a mîniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfîrşite de la Hristos. Ostaşii care pîndeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate şi sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Onisim, unul din cei şaptezeci de apostoli (15 februarie)

 

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpînului său şi temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul şi s-a dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dînsul sfînta propovăduire şi, învăţînd sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfîntul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol Pavel, trimiţînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dînsul şi pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrşitul epistolei: "Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici".

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: "Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea". Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".

Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, pînă la sfîrşitul lor. Apoi a fost pus de dînşii episcop pentru bunăvestirea cuvîntului, iar după sfîrşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei şi după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel: "În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta". Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredinţat că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrîn, a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Onisim a răspuns: "Sînt creştin". Eparhul a zis: "Din ce orînduială eşti?" Onisim a răspuns: "Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al bunului Stăpîn Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul: "Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?" Răspuns-a Onisim: "Cunoştinţa Adevărului şi urîciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cît preţ te-ai vîndut Stăpînului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sînge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos".

Eparhul l-a întrebat: "Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deşartă viaţă este: desfrînarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea şi vînarea; mîndria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrînată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrînarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gîndul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvîntul". Acestea toate ce s-au zis, sînt viaţa cea deşartă.

După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gîndirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sîrguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trîmbiţelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecînd praznicele sale şi prin vărsarea sîngelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrşeşte prin ucideri şi desfrînări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

Văzînd o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscînd adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mîntuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul: "Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfîntul: "Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind dus a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfîntul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţîndu-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebîndu-l şi aflîndu-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfîntul său trup în raclă de argint şi săvîrşea pomenirea mucenicului, cîştigîndu-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o cîştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Viaţa Cuviosului Părinte Isachie, închisul de la Pecersca (14 februarie) (Din Patericul Pecerscăi)

 

Cu neputinţă este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atît mai mult îndrăzneşte a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, aşa şi omul cel lămurit prin ispitele vrăjmaşului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înştiinţat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguţător bogat în viaţa mirenească. Dar, cugetînd a se face monah, şi-a împărţit toată averea la săraci şi la mănăstiri, apoi s-a dus în peşteră la Cuviosul Antonie, rugîndu-se să-l primească întru rînduiala monahicească.

Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.

Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: "Isachie, noi sîntem îngeri".

Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: "Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui". Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: "Al nostru eşti, Isachie!" Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: "Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace". Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.

A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: "Binecuvîntează, părinte Isachie". Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: "Oare acum a murit?" Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: "Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta". Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.

În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.

Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.

Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: "Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: "Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire". Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.

Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: "Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde". El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.

Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.

Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: "Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat". Iar el le zicea lor: "Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi". Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: "Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm". Dar unii ziceau către dînsul: "Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe". Iar el le zicea: "De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric". Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.

Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: "O! Isachie, ne-ai biruit". Iar el răspundea: "Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi". De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.

Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Avxentie (14 februarie)

 

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde". Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească - căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: "Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt". Iar el a zis către cei ce erau acolo: "Sînt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osîrdie pentru dînsa". Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi a zis: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată". Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici care împărţeau pîinea ce se aducea.

Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.

Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul: "Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?" Ei, închinîndu-se lui, au zis: "Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim". Sfîntul le-a răspuns: "Aceasta vi s-a întîmplat, o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie". Ei, auzind aceea, s-au spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare, zicînd: "Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos". Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: "Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea". Sfîntul le-a răspuns: "Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta". Ei ziseră: "Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu". El le-a răspuns: "Să fie după credinţa voastră". Şi, luînd untdelemn sfînt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!". Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: "Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!". Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: "Sfîntul părintele nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!" Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.

Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mîntuire, a trecut către Domnul.

Hotărăște-te!

 Dragu' meu! Vremea vorbelor pentru și despre credință a trecut de mult!
Este, imperios necesar, vremea faptelor, vremea alegerii, vremea schimbării, vremea cotiturii.
Vremea punerii în răspăr mărturisitor cu toate ale lumii, inclusiv și, chiar, special, cu toate ale lumii zise bisericești, dar moarte pentru HRISTOS.
Cine nu-L găsește pe HRISTOS în viața aceasta, este imposibil să-L găsească după moarte.
Cele "bisericești" actuale, dacă nu ți-L descoperă pe HRISTOS, sunt doar înșelare și moarte!
Ce ai putea să cauți altceva, decât să găsești pe HRISTOS Viu, nu teoretic?
Să nu-ți treacă viața degeaba, amăgindu-te..
Lasă-le pe toate, ca să poți cumpăra comoara ascunsă în țarină!!
Diavolul șoptește la ureche: "încă puțin", "mai sunt de rezolvat niște treburi", "nu așa brusc, ci încet - încet", "gândește-te la cutare și la cutare", "ce-ai să faci", etc..
Îți șoptește așa, până la moarte..
Și te-a câștigat..
Iar tu ți-ai câștigat despărțirea veșnică de HRISTOS..
Chiar nu vrei pe HRISTOS?
Chiar nu pricepi că lui HRISTOS nu poți să îi oferi rămășițele preocupărilor tale, rămășițele interesului tău, și să te numești creștin, adică al lui HRISTOS?
HRISTOS te vrea integral al Lui, trup, suflet, inimă și duh! Nu există altă cale, decât înșelare întunecată și moarte.
Alege-L pe HRISTOS!
Leapădă-te, acum, de omul cel vechi!
Omul cel vechi este cel al trupului, al materiei, al lucrurilor, al banilor, al "siguranței" vieții, al formulelor, al tiparelor, al obiceiurilor, al literei.
Omul cel nou, este cel al duhului și al DUHULUI, cel al scuipării pe toate cele ale lumii, cel al aruncării în Brațele lui HRISTOS, cel al nebuniei!

Lui HRISTOS îi spui tu: mai târziu, DOAMNE??
Iar, lumii, trupului, materiei, banilor, îi spui: acum, acum??

Câtă nebunie este să spui: HRISTOS mai târziu, HRISTOS încet - încet??
Chiar nu înțelegi? Nu vezi?
Cui slujești?? Cui??
Unei închipuiri, unei înșelări, unei minciuni??
Cui? Pentru ce?
Cât te mai lași condus de logica putredă și puturoasă a lumii, și nu de Evanghelia lui HRISTOS?
HRISTOS te așteaptă, prietene!
Nu sta cu spatele la HRISTOS!
Hotărăște-te!
Cineva a întrebat pe sf Serafim de Sarov: ce să fac ca să mă Mântuiesc? Sfântul a răspuns: doar Hotărăște-te!

Dar, gândește-te, dacă tu ești consumatorul transformă-te în dăruitor și vei primi mult mai mult decât în starea actuală.

 În afara karmei

Dacă ești un dăruitor, găsește un alt dăruitor pe care să-l iubești. Pentru că dacă ești un dăruitor, probabil că ai fost cu mulți consumatori, ceea ce doare. Așa că e bine să găsești pe cineva care prețuiește generozitatea la fel de mult ca tine. Cine iubește să dăruiască înseamnă că este natura lui, la fel ca și natura ta, nicidecum karma lui. Pentru fiecare dăruitor există daruitorul lui.

În foarte multe relații karmice unul dintre parteneri oferă și celalalt doar se hrănește din ce primește, și așa se ajunge la un schimb inechitabil în care unul dintre parteneri suferă de pe urma pierderii sufletului, pentru că în momentul în care dăruiești, o faci din tine, din ceea ce ai în interiorul tău, din ce ai acumulat în timpul experiențelor proprii.

Pentru ca relația să fie una sănătoasă și să treacă pragurile karmei, este bine ca ambii parteneri să fie dăruitori, motiv pentru care energiile se vor echilibra și niciunul nu va rămâne secat de forța vitală.

Indiferent că sunteți într-o asemenea relație nu înseamnă că trebuie să va despărțiți. Aceste lucruri se pot regla prin comunicare și înțelegere.

Din punctul meu de vedere, o karmă, dacă ambii parteneri sunt deschiși, se poate rezolva prin multă iubire și acceptare, fără suferință și fără prea multă pierdere de suflet.

Dar, gândește-te, dacă tu ești consumatorul transformă-te în dăruitor și vei primi mult mai mult decât în starea actuală.

clopoţeii de vânt

 Se povesteşte că odată, demult, trăia retras în munţii din China un maestru. Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieşeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat într-o zi:
– Maestre, de unde acest zâmbet continuu pe chipul tău?
– De la clopoţeii de vânt, răspunse maestrul.
– Cum aşa?
– De fiecare dată când sună clopoţeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Şi sosirea cuiva, fie şi doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire…
Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoţeii. Îi duse în casa lui, îi aşeză la poartă şi aşteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simţi nimic când aceştia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoţeilor începu să îl enerveze din cale afară!
Când totul deveni insuportabil, cuprins de remuşcări, se duse înapoi la maestrul său să-i înapoieze clopoţeii. Îşi ceru de nenumărate ori iertare, şi când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa:
– De ce la mine nu se întâmplă nimic atunci când sună clopoţeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine?
– Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai aşezat tu clopoţeii?
– La poarta casei mele, maestre!
– Ei, vezi? Trebuia să-i aşezi la poarta sufletului tău…

“Dacă sufletul e atât de bucuros, voi de ce nu sunteţi? Răspunsul se află în mintea ta. Trebuie “să-ţi ieşi din minţi” pentru ca să fii bucuros, dacă vrei să eliberezi veselia şi bucuria care se află în inima ta. Inima voastră este coridorul dintre suflet şi minte. Veselia şi bucuria din sufletul vostru trebuie să treacă prin inimă, altfel nu va intra niciodată în minţile voastre.
Sentimentele sunt limbajul sufletului. Dacă aveţi o minte închisă, ele se vor retrage în inimă. De aceea, când sunteţi foarte, foarte trişti, spuneţi că vi se rupe inima. Şi de aceea, când sunteţi foarte foarte fericiţi, spuneţi că vă plesneşte inima de fericire.
Deschideţi-vă minţile, permiteţi sentimentelor voastre să fie exprimate, să fie împinse în afară, iar inima voastră nici nu se va rupe şi nici nu va plesni, ci va fi un canal prin care energia vieţii va curge liber în sufletul vostru.”

 Neal Donald Walsch

Copiii sunt mai fericiți decât noi pentru că:

 

🧸🎈Copiii sunt mai fericiți decât noi pentru că: 🔥

🟡
Ei nu se gândesc prea mult,
🟡
Nu se așteaptă prea mult,
🟡
Ei nu se agață de trecut,
🟡
Ei acționează doar în prezent și nu își fac niciodată griji pentru viitor.

Sa atingi

 "Sa atingi viata unui om este un privilegiu.
Sa atingi inima unui om este o binecuvantare.
Sa atingi mintea unui om este o onoare.
Sa atingi sufletul unui om este un triumf."(Jeff Mullan

Ce devenim cu toții în timp?

 Oameni Mască
Ce devenim cu toții în timp? O mască. Ne ascundem după ea, ca să se simtă bine ceilalți. Să creadă că și noi ne simțim bine. Să credem că și ei se simt bine.
Seara, înainte de culcare, număram banii. Și facem planuri. Pe urmă, când suntem doar noi, ne dăm masca jos. Cu ochii deschiși în întuneric, numărăm câți oameni am îmbrățișat cu sufletul. Sau câți ne-au îmbrățișat pe noi. Cei mai norocoși, avem ce număra. Ceilalți, oftăm nepunticioși: nimeni nu ne-a strâns în brațe. Nimănui nu i-a păsat de noi. Sau lăcrimăm, pentru că am pierdut chiar și amintirea unor îmbrățișări speciale. Cei care ne-au întors spatele, sau au plecat de tot, le-au luat cu ei.
- Fir-ar ea de mască! O arunc!
Dar ne este teamă, nu o aruncăm. Știm bine că măine dimineață, ca în fiecare dimineață, o punem înapoi pe față. Și ca de obicei, a doua zi, ne sufocăm, dar nu o dăm jos. Chiar dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, nu spunem. Înghițim sentimente, lacrimi. Și masca râde. Suportăm oameni abjecți, falși. Și masca tace. Doar ochii strigă, dar cine să-i audă…puțini se uită în ochii noștri, doar cei care ne iubesc din inimă.
Și mai trece o zi, și mai vine o seară. Iar numărăm bani, iar facem planuri, iar dăm masca jos. Unii zâmbesc cu inima, au strâns în brațe cea mai dragă persoană. Și adorm fericiți, așteptând cu nerăbdare ziua de mâine, fără să știe că acea persoană le va fi cea mai cruntă lecție de viață. Unii, atât de obosiți sunt de viață, că adorm cu masca pe față. La ce bun să o mai dea jos, mâine va fi la fel. Și poimâine tot așa. Nu i-a îmbrățișat nimeni. Nu i-a păsat nimănui de ei.
Câteodată, măștile se lipesc atât de tare, încât nu mai pot fi date jos. Sub ele, sunt oamenii care au pierdut toate îmbrățișările. Sunt oamenii cărora le-au fost smulse toate iubirile. Sunt oamenii care nu mai au putere să lupte. Sunt oamenii pe care nu îi ține nimeni de mână. Sunt oamenii care, fără vina lor, au suferit atât de mult, încât doar masca îi mai ține, sec, în viață. Abia mai respiră, sub ea.
Ce poți face tu?
Strânge amintiri, nu bani. Nu banii îi vei lua cu tine!
Umple sufletul cu îmbrățișări, nu cu răutate. Răutatea nu te lasă să fii fericit!
Adună trăiri de momente, nu timp. Timpul nu-l poți strânge!
Iubește oamenii frumoși, nu pe cei falși! Cei falși, nu se iubesc nici pe ei înșiși!
Și masca, încearcă să o ții cât mai puțin pe față. Poate cineva vrea să te îmbrățișeze, așa cum ești!

Iată 8 moduri de a-ți crește stima de sine. 🆒

 

Iată 8 moduri de a-ți crește stima de sine. 🆒


🟡
Să aibă o atitudine pozitivă. ...
🟡
Nu-ți fie rușine să vorbești cu prietenii. ...
🟡
Ridică-te și mișcă-te. ...
🟡
Fă ceva cu un scop. ...
🟡
Amână lucrurile până a doua zi. ...
🟡
Ascultă-ți corpul. ...
🟡
Asigurați-vă că mâncați corect. ...
🟡
Pune timp deoparte pentru tine.

Mai bine să recunoști că ai trecut pe ușa greșită decât să-ți petreci viața în camera greșită.👍

 

Mai bine să recunoști că ai trecut pe ușa greșită decât să-ți petreci viața în camera greșită.👍

«În momentele noastre cele mai întunecate, nu avem nevoie de sfaturi.
Ceea
 ce avem cu adevărat nevoie este prezența cuiva, care să se așeze în 
umbra noastră, care să recunoască durerea noastră fără a încerca să o 
repare. În aceste momente, tăcerea și înțelegerea vorbesc mai puternic 
decât cuvintele, oferind o forță tăcută, care ne amintește că nu suntem 
singuri. Nu căutăm soluții, ci conexiune.»

Doar pentru a asculta și încuraja

 

🌷Nu am voce pentru a cânta, nu pot face un discurs; 
Nu am darul pentru muzică, știu că nu pot preda. 
Nu mă pricep să conduc, nu mă pot „organiza” 
Și orice aș scrie nu va câștiga niciodată un premiu. 
Se pare că singurul meu talent nu este nici mare, nici rar... 
Doar pentru a asculta și încuraja și pentru a ocupa un scaun liber. 🌸

Doar 1 minut pe zi și vei fi uimit de ceea ce se întâmplă cu corpul tău

 Ca societate, am fost învățați că medicii și oamenii de știință sunt superstaruri și că trebuie să credem orice spun.

Am fost învățați că au făcut toate cercetările necesare și că sfaturile lor nu ar trebui puse la îndoială, fiind considerate la fel de sigure precum cuvântul lui Dumnezeu.

Din păcate, adevărul este departe de această percepție, iar această mentalitate a dus la suferința multor oameni care au urmat orbește sfaturi greșite.

Această concepție greșită, conform căreia toți medicii sunt inteligenți, competenți și respectabili doar pentru că au o diplomă și câteva inițiale după nume, este rădăcina problemei.

În realitate, tot ce îți trebuie pentru a obține un doctorat este timp.

Ca să-l citez pe prietenul meu Tom Barnett: *„O diplomă este alcătuită dintr-o serie de unități fără legătură între ele, puse laolaltă pentru a crea un certificat.

Dacă vrei un masterat sau un doctorat, trebuie doar să faci câteva unități în plus (eventual la fel de irelevante), să scrii o teză de 80.000 de cuvinte despre un subiect obscur – pe care probabil nimeni nu-l va citi vreodată – și gata! Ești doctor.”*

Și Tom are dreptate.

A învăța mecanic și a repeta informații pe care cineva ți-a spus să le citești, în loc să îți folosești propriul creier și intuiția ca să vezi dacă au sens, nu te face inteligent și nici nu îți dă abilitatea de a vindeca oameni.

De aceea, pentru mine, nu contează ce diplomă are cineva sau câte inițiale are după nume.

Ceea ce contează este câți oameni au ajutat să-și recapete sănătatea și dacă le pasă cu adevărat de pacienți.

(Unii dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc nu au avut niciodată o educație formală… și unii dintre cei care au multiple diplome nu i-aș lăsa nici măcar cu o lingură, darămite cu un bisturiu.)

Ca să fie clar, nu spun că medicii sunt „proști”. Pot fi geniali și își au locul lor.

Însă acest loc nu este în promovarea dietelor la modă sau în oferirea de sfaturi despre sănătate și nutriție, deoarece programa pe care au studiat-o – creată de companii interesate doar de profit – i-a învățat doar cum să prescrie medicamente, să facă injecții, să ardă sau să taie lucruri. Nu au învățat nimic despre cum să creeze sănătate.

(Dacă lucrurile nu s-au schimbat recent, medicii fac doar o oră de educație nutrițională. O SINGURĂ ORĂ!

Și aceasta este despre piramida alimentară depășită și generatoare de boli, creată de medicii plătiți de Consiliul Agriculturii.)

Totodată, medicii nu sunt nici modele de bun simț. Această „pandemie” a demonstrat-o clar.

De aceea, când am trecut prin criza mea de sănătate acum 16 ani, după 5 ani de tortură la mâinile medicilor și „specialiștilor” – cu steroizi orali, nenumărate injecții cu steroizi, operații și cantități uriașe de medicamente, care doar m-au înrăutățit, nu îmbunătățit – am început să caut adevărul despre sănătate și vindecare.

Am început să caut oameni care mă puteau ajuta.

Când căutam medici și terapeuți alternativi, nu mă uitam la diplomele lor, ci la rezultatele lor și la ceea ce pacienții lor spuneau despre ei.

Pe scurt, mă interesa doar un lucru: rezultatele. Pentru că rezultatele sunt tot ce contează cu adevărat.

Așadar, dacă vrei să-ți recapeți sănătatea, începe să gândești pentru tine și nu mai accepta automat sfaturi, articole și videoclipuri create de oameni cu inițiale pompoase după nume, care doar repetă și promovează ceea ce i-au învățat angajatorii lor să spună.

În schimb, începe să-ți asculți instinctul, să cauți oameni care demonstrează prin fapte că pot ajuta și care au un istoric real de succes.

Fă asta și îți garantez că viața și sănătatea ta se vor schimba în bine.

Din minunile Sf. Ioan Rusul

 

Câteva din minunile Sfântului Ioan Rusul în România
Aceste mărturisiri au fost preluate de pe situl
Mânăstirii "Sfântul Ioan Rusul" din comuna Slobozia, jud. Giurgiu:
http://sfantulioanrusul.ro/marturisiri/ 

"Vă cunosc: Sunteţi Sf. Ioan Rusul!"

“Mă numesc Tudoriţa, născută în Giurgiu, dar din anul 1982 sunt venită în Valcea cu serviciul, cu soţul meu şi doi copii.
Soţul meu a decedat în 2007 iar eu, după o grea suferinţă, făcând nişte analize aflu de la medic că această durere se datorează unei tumori la colon. Doctorul specialist din Valcea m-a îndemnat să fac imediat operaţie deoarece tumora era mare.
M-am rugat tot timpul la Sf. Nectarie, Sf. Ioan Rusul, şi la Părintele Arsenie Boca, foarte mult, cărora le citeam şi Acatistele. Băiatul meu, cu un suflet foarte bun (Gabriel Ionuţ), m-a dus imediat la Spitalul Militar unde am fost operată imediat.

Operaţia a fost foarte grea – a durat şase ore. Pe la ora 20 când s-a terminat operaţia, m-au dus la reanimare. După un timp, au început nişte dureri foarte mari –  insuportabile. Mă rugam de asistentă să îmi dea calmante că nu mai puteam respira. Asistenta mi-a spus că medicul a facut tot ce e a fost posibil, important era ca eu să pot rezista, apoi a plecat în altă camerăa. Nu prea aveam cum să văd că era întuneric, se zărea numai de la lumina de afară, de la un bec ce se zărea pe geam. Simţeam că mă sufoc de dureri şi nu mai puteam să adorm de dureri. La un moment dat văd că se deschide uşa şi întră trei medici îmbracaţi în halate albe lungi, se opresc în dreptul meu că eram cu patul cu rotile, după uşă, aşa cum mă aduseseră. Se opresc în dreptul meu – eu crezând ca au venit şi noaptea la vizită, că mai erau mai multe persoane operate, m-am gândit să le spun că nu mai pot să suport atâta durere. Uitandu-mă mai bine – că acel medic din mijloc se vedea  foarte clar – era tânar, subţire, înalt şi foarte frumos la chip, l-am recunoscut era Sf. Ioan Rusul. Atunci am strigat foarte tare – “Vă cunosc: Sunteţi Sf. Ioan Rusul!” de vreo trei ori . “Vă cunosc din Icoana şi chiar după coperta cărţilor pe care le-am citit!”- aveam de mult în casă o icoană cu Sf. Ioan Rusul -. Dânsul s-a aplecat puţin cu capul, şi-a pus mâinile încrucişate pe piept aşa cum este în icoana şi mi-a dat de înţeles că dânsul este, dar nu a vorbit nimic. M-am uitat foarte bine la dânsul şi uimită de ceea ce am văzut, nu am mai putut vorbi. Ceilalţi doi sfinţi erau mai în etate, dar nu i-am putut vedea. S-a luminat foarte tare faţa Sfântului Ioan Rusul şi a plecat mai departe prin secţia de reanimare. Mi-am dat seama după aceea că de fapt uitasem sa să-i spun de boala mea, dar am gândit că o să se întoarcă.  Am tot asteptat până când am adormit. Când ma-am trezit nu mă mai durea nimic. A venit un asistent de m-a trezit, m-a intrebat ce fac – dacă mă mai doare ceva, dacă mă simt bine. I-am răspuns că nu mă mai doare nimic şi m-a dus la salonul de terapie.

După operaţie am mai avut câteva crize, dar cineva nevăzut mă strângea de mână şi nu dura mult şi venea un medic sau o asistentă şi mă salva. Prima dată m-am speriat. Cine imi atinge mâna? Mă întrebam. După aceea mi-am dat seama că cineva nevăzut îmi dadea speranţă – era Sf. Ioan Rusul. A venit medicul care m-a operat şi mi-a spus că operaţia e reusită sută la sută şi printr-o minune am scăpat de cancer. Am făcut şi nişte şedinţe de citostatice timp de şase luni. Nu am avut nimic deşi ele sunt foarte greu se suportat.

În timpul când făceam tratamentul mi s-a arătat în vis Sf. Ioan Rusul. Era tot în halat de medic şi mi-a spus să stau acolo, în spital, că dânsul pleacă să ocrotească o mănăstire, la Giurgiu, si se va ruga pentru mine, iar când va veni de acolo eu voi fi vindecată complet. După ce am terminat tratamentul am facut analizele de marcări care au ieşit foarte bine, ca la un om sănătos.
Îi mulţumesc Sf. Ioan Rusul şi celorlalţi doi sfinţi pe care nu i-am putut vedea la faţă, Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, şi Maicii Domnului care m-au ajutat şi mi-au dat putere de a trece peste toate. Sora mea din Giurgiu a venit la mine la Râmnicu-Vâlcea şi mi-a spus de Mănăstirea Sf. Ioan Rusul.

Oameni buni, rugaţi-vă!
Prin post şi rugăciune, milostenii dar şi smerenie, vom primi ajutor. Vă spune o femeie de 65 de ani care a trecut o cumpănă foarte grea şi am revenit la viaţă cu ajutorul Sf. Ioan Rusul. ”

Tudoriţa
(Rm. Valcea)

"Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu!"

Sunt Andrei, am 30 de ani, m-am născut şi locuiesc în Bucureşti. În urmă cu un an mă confruntam cu un diagnostic foarte sever, oligo asteno terato spermie severa, pe româneşte sterilitate, aplicându-mi-se o sentinţă foarte dură: “nu vei putea face copii pe cale naturală niciodată!”. În urma a trei analize consecutive efectuate în laboratoare diferite diagnosticul a fost confirmat.

Aşa cum sunt date marile întâlniri din viaţa omului, şi eu am auzit de Sfântul Ioan Rusul.  În iunie 2011, aflându-mă în vacanţă în Corinthos -Grecia, vizitam într-o după-amiază o superbă mănăstire de langă oraş, întinsă pe un munte cu o perspectivă de vis asupra Marii Egee, Marii Ionice si a canalui ce le leagă (canalul Korint), închinată Sfântului Patapie. Acolo am întâlnit o calugariţă româncă, maica Nicodima, pe care nespus a bucurat-o graiul românesc şi care ne-a rugat în mod expres ca la intoarcerea în ţară, prin Giurgiu, să trecem pe la Mănăstirea Sfântului Ioan Rusul din comuna Slobozia, la 5 km de Giurgiu, pentru a lăsa, din partea dânsei, un pachet călugărilor de acolo. Acesta a fost primul contact pe care l-am avut cu Sfântul Ioan Rusul, acum citind pentru prima dată despre minunile şi viaţa pe care a închinat-o pentru şi întru Hristos.

Înca din primele clipe m-au fascinat şi impresionat viaţa, minunile Sfântului. În aceeaşi vară, la o lună după ce aflasem de sfântul, am plecat la biserica din Prokopie, casa Sfântului Ioan Rusul de pe insula Evvia din Grecia.
M-am rugat cu toată fiinţa şi cu toată puterea mea launtrică la racla lui pentru vindecare şi pentru a mă ajuta să zămislesc în această viaţă prunci sănătoşi, frumoşi şi de Dumnezeu iubitori, făcând în acelaşi timp o promisiune Sfântului, aceea că voi încerca şi eu, prin puterile mele, să ajut la zidirea, în Romania, a unei biserici închinate Lui.

La finalul lunii iulie m-am întors din Grecia, având deja o programare pentru o nouă analiză (trecuseră deja 6 luni de la primele analize care imi confirmau sterilitatea severă). În toate zilele întoarcerii din Grecia de la racla Sfântului şi până în ziua primirii rezultatelor analizei, am avut o convingere nestramutată că Sfântul m-a ajutat şi lucrurile vor fi bune, deşi nu luasem niciunul din medicamentele care ar fi trebuit să-mi fie administrate. Eram mânat de un sentiment şi de o siguranţă grozavă că Sfăntul m-a vindecat. Rezultatul analizei mi-a confirmat convingerea, spre mirarea familiei şi a apropiaţilor.

La o săptămână după această analiză aveam programare la o mare somitate în urologie, profesorul Calamfirescu, pe care o facusem cu 3 luni înainte, încă din primavară. Am zis că deşi sunt vindecat, să nu renunţ la programare, dacă tot asteptasem 3 luni primul loc liber şi să văd ce are de spus şi profesorul.
Mare i-a fost mirarea domnului profesor la punerea în oglindă a analizelor. Întrebarea firească a fost: “Ce aţi făcut în aceste 6 luni?”. I-am răspuns că nu am luat nici un medicament, ci doar m-am rugat la racla Sfântului Ioan Rusul. Profesorul a rămas pe gânduri. Mi-a spus că în 35 de ani de activitate nu a văzut niciodată aşa ceva. La sfârşit mi-a spus: “iniţial, văzând ultima analiză, am crezut că aţi venit să îmi irosiţi timpul de pomană, dar acum vă mulţumesc că aţi venit pentru că m-aţi făcut să îmi schimb un pic optica… Vă rog să fiţi sigur că ceea ce vi s-a întamplat dumneavoastră, medical vorbind, este imposibil, şi practic transcende ştiinţa”. Am plecat de acolo fară ca profesorul să îmi ia vreun ban pe consultaţie.

În ziua în care scriu aceste rânduri, marţi 22 Mai 2012,  soţia mea este pe cale de a naşte doi băieţi gemeni, Matei Andrei şi Ştefan Ioan. Iar sorocul se apropie, doctorii spun că se poate întâmpla din zi în zi. Eu am convingerea că ei vor veni chiar pe 27 mai, de ziua Sfântului, pentru că lui îi datorăm ajutorul pe care l-a mijlocit pe lângă bunul nostru Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Maica Domnului, cărora ne închinăm şi le mulţumim cu lacrimi pentru tot ajutorul şi bunătatea cu care ne-au blagoslovit.

P.S.:  S-au născut cu bine şi sunt frumoşi şi sănătoşi!

Andrei F
(Bucureşti)

"Darul lui Dumnezeu"

Slavă lui Dumnezeu pentru tot ce am primit în viaţa aceasta, bune şi rele, îi mulţumesc pentru tot, dar cel mai mult pentru îngeraşul la care mă uit acum cum doarme.
Din totdeauna mi-am dorit să fiu mamă şi aceasta s-a împlinit în data de 1 octombrie 2010, când cu ajutorul Sfântului Ioan Rusul, am născut un prunc. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea atunci când, pentru prima dată, am luat copilaşul meu în braţe nu pot să spun în cuvinte ce am simţit atunci.
Îmi cer scuze pentru că nu ştiu prea bine cum să povestesc totul, dar am să scriu aşa cum ştiu:
Am postit tot postul Naşterii Domnului, în anul 2009. Pe tot parcursul postului am citit în fiecare zi Acatistul Sfântului Ioan Rusul, carte pe care am găsit-o la părintii mei, ei locuiesc în Sântana, jud. Arad, iar eu în oraşul Arad. M-am  rugat cum am ştiut eu la bunul Dumnezeu să-mi dăruiască un copilaş.

În ianuarie 2010 am rămas însărcinată. De atunci, de fiecare dată când mă uit la copilaşul meu, Mihnea, stiu că nu o să pot niciodată să mulţumesc bunului Dumnezeu şi Sfântului Ioan Rusul pentru darul pe care l-am primit. Mă rog mereu ca Sfântul Ioan Rusul să aibă grijă de el şi să îndrepte paşi lui pe drumul cel drept oricât de greu ar fi, iar mie să-mi dea putere, rabdare şi înţelepciune să-l îndrum pe calea cea bună. De atunci citesc de câte ori pot şi am timp acatistul Sfântului Ioan Rusul şi mă rog să mai îmi dăruiască şi alţi copii.

A uitat sa vă spun că mă numesc Manuela Martin din Arad si am 33 de ani.

"Doctorul pansează rana dar numai Dumnezeu o vindecă"

Înainte să  încep să scriu despre minunea Sfântului mulţumesc bunului Dumnezeu pentru faptul că mi-a acordat şansa să-l descopăr.
Mă numesc Titus, am 38 de ani, sunt din Bucureşti. Sunt absolvent al Facultăţii de Psihologie, sunt de profesie subofiţer  şi  cea mai recentă minune a Sfântului Ioan Rusul sunt eu.
În luna mai 2009 am început să mă simt rău. La început am crezut că este o simplă răceală  şi nu am băgat-o în seamă,  dar în mai puţin de 2 săptămâni am slabit 6 kg.  M-am internat (12.05.2009) la Spitalul Matei Balş unde în urma învestigaţiilor efectuate s-a constatat că nu sufar de nicio afecţiune; s-au eliminat pe rând suspiciunea de a avea borellia şi letospiroză. Am fost externat cu recomandarea de vitaminizare şi odihnă. Zis şi făcut! Totuşi, starea de rău continua si pierdeam tot mai mult în greutate. Boala s-a accentuat într-un ritm galopant, pierderea în greutate a încă 8 kg (într-o săptămână!), o stare febrilă, însoţită de dureri musculare şi articulare pusese stăpânire pe organismul meu. Au  urmat investigaţii la Spitalul Militar, unde am fost suspectat de contactarea virusului HIV (analizele au infirmat acest lucru); s-a ridicat suspiciunea de o afecţiune hematologică (boală a sângelui). Aceste investigaţii le-am efectuat în ambulatoriu.

De Rusalii (08.06.2009), durerile musculare şi articulare deveniseră insuportabile. În plus, o insuficienţă respiratorie îşi făcuse apariţia peste noapte, aşa că am fost internat în regim de urgenţă, suspectat  de TBC, la Spitalul de Pneumo-fiziologie Marius Nasta (Filaret). Pus pe oxigen şi antibiotic, starea de rău se mai ameliorase puţin. Investigaţiile au eliminat suspiciunea de TBC, dar arătau că ar fi vorba de dermatomiozită (boala autoimună) foarte gravă însoţită, de regulă, de cancer. După ce s-a infirmat existenţa cancerului, am fost transferat la Spitalul Sfanta Maria (Secţia Reumatologie). Aici, alte investigaţii, alte analize (unele) facute în Franţa care nu arătau existenţa dermatomiozitei, (electromiogramă, biopsie musculară, etc.). Totuşi, s-a pus diagnosticul de dermatomiozită (sunt 5 elemente constituitive ale bolii, la mine existau 3). Am început tratament de specialitate cu imunosupresoare. Uşor, uşor îmi recăpătam încrederea. Durerile dispăruseră; rămăsesem doar cu oboseala.

În tot acest timp m-am rugat la Dumnezeu să aibă grijă de mine. M-am spovedit (lucru pe care nu-l mai făcusem din copilărie), m-am împărtăşit; a fost bine. Am fost externat (08.07.2009) cu continuarea tratamentului  acasa. Mi-am luat concediu si am plecat într-un tur al mănăstirilor cu destinatia  Prislop, la mormântul părintelui Asenie Boca.  Am ajuns  şi l-am rugat să-mi arate calea pe care trebuie să o aleg.  Au urmat, pe lângă tratamentul medicamentos,  cel spiritual (Sf. Liturghie, Sf. Maslu şi multă rugăciune) că doar se ştie “doctorul pansează rana dar numai Dumnezeu o vindecă”  cine se îngrijeşte numai de trup riscă să ajungă la biserică când este prea târziu.  Am reluat serviciul. Mă simţeam mai bine – sau aşa credeam eu. În septembrie  am revenit la control  la Spitalul Marius Nasta – starea de rău revenise, dispnea  (oboseala la efort) se accentuase,  aveam pe zi  ce trece o paloare cadaverică. Aici am fost internat (02.10.2009) pentru reluarea investigaţiilor. Din nou bronhoscopie (două într-o săptămână), tomograf, etc.

În seara zilei de 22.10.09 a fost apogeul nu mai puteam să respir nici conectat la tubul de oxigen (TLCO era 38%: SPO2-78% în repaus) am închis ochii şi m-am rugat: “Doamne, Doamne dacă vrei să mă iei la Tine să ai grijă de baieţelul meu Dennis Ştefan ( în vârstă de  6 ani). Dacă imi mai acorzi încă o şansă să mă trimiţi unde crezi că este mai bine pentru mine. Amin!” Apoi  totul a devenit negru, simteam cum totul se scurge din mine.

M-am trezit dimineaţa, furtunul de la  instalaţia de oxigen nu-l mai aveam la nas, iar eu puteam să respir (nu vă imaginaţi că respiram normal, dar o făceam fără ajutorul tubului de oxigen chiar dacă oboseam la cel mai mic efort). A urmat tratamentul intravenos cu citostatic si imunosupresor. Eram suspect de 4 cancere, soţia mea i-a surprins pe medici când discutau despre  cazul meu.  După terapie am fost externat cu recomandarea de a face oxigenoterapie şi  să nu mă astept la minuni. Îmi rămăsese doar rugaciunea! În paralel cu tratamentul medicamentos, am urmat şi terapie alternativă. Cineva mi-a recomandat să mă rog la Sfântul Ioan Rusul, acesta fiind militar ca şi mine. Aşa că am cautat pe internet şi am găsit Mănăstirea “Sfântul Ioan Rusul” din localitatea Slobozia, judetul Giurgiu, singura din ţară care deţine moaştele Sfântului. A doua zi am rugat un prieten să mă ducă acolo convins că Sfântul mă va ajuta. Am ajuns la mănăstire, care este amplasată într-o fostă unitate militară. Este un loc parcă rupt din rai. Este o manastire mică, cu puţini călugări, de o smerenie tipică feţelor monahale. M-am rugat la Sfântul să mă redea vrednic de toată trebuinţa familiei mele şi vieţii de zi cu zi.

Am citit acatistul Sfântului Ioan Rusul  seară de seară şi acum, la un an de la primul meu pelerinaj la moaştele Sfântului, sunt un om sănătos, acest lucru îl arată şi analizele medicale. Doctorii au decis că este cazul să oprim tratamentul şi să mergem până într-acolo în a-l scoate de tot. Asta doar pentru că am crezut în minunile Sfântului Ioan Rusul. Pe parcursul acestui an, cand am putut am mai fost la Sfântul Nectarie şi  încă o dată la Prislop să-i mulţumesc şi părintelui Arsenie Boca .
Dumnezeu m-a trimis la Sfântul Ioan Rusul care a lucrat prin doctori şi prin toţi oamenii care m-au ajutat să trec peste această grea încercare din viaţa mea.
Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a dat, ceea ce imi dă în fiecare zi şi pentru tot ceea ce o să-mi dea de acum încolo.

Titus
(Bucureşti)

Vindecarea dăruită de Sf. Ioan Rusul şi Sf. Nectarie

Şi pe noi ne-a ajutat şi ne ajută Sf. Ioan Rusul şi Sf. Nectarie în continuare. În luna iulie a anului 2009, am aflat că soţul meu are o tumoare în gat neoperabilă şi netratabilă. După 2 săptămâni de la aflarea veştii, în noaptea de 21 iulie s-a sufocat şi am ajuns cu ambulanţa la Spitalul Universitar din Bucureşti. Au reuşit să-l intubeze la camera de gardă. În spital soţul meu a facut stop cardiac şi a intrat în comă. A fost mutat la terapie intensivă. Ne-au spus că nu va trece noaptea, iar dacă se va mai trezi din comă va fi problematic deoarece în timpul stopului cardiac, creierul nu a mai fost oxigenat.
M-am rugat Măicuţei Domnului, Sf. Ioan Rusul şi Sf. Nectarie să ne ajute şi să mijlocească pentru soţul meu înaintea bunului nostru Mântuitor. Rugăciunile ne-au fost ascultate! A trecut noaptea şi a doua zi soţul meu s-a trezit din comă fără să aibă cea mai mică sechelă. A urmat o operaţie cu 10% şanse de supravieţuire (trebuia să i se facă o traheostomă prin tumoare pentru a-i asigura respiraţia).

M-am rugat Sfântului Ioan Rusul şi m-am dus şi la Mănăstirea Radu Voda unde se află o particică din moaştele Sf. Nectarie si m-am rugat ca împreună cu Sf. Ioan Rusul să indrume mâna doctorului care va efectua operaţia. M-am întors la spital cu o mare linişte în suflet şi nu m-am îndoit nicio clipă că nu va ieşi cu bine din operaţie. Şi chiar aşa s-a întâmplat: operaţia a fost un succes! Sfinţii au îndrumat mâna medicului. În timpul operaţiei i s-a luat biopsie şi s-a descoperit că tumoarea este un limfom, o formă de cancer care răspunde la tratamentul cu citostatice. A început în regim de urgenţă la terapie intensivă prima cură de chimioterapie şi după două săptămâni petrecute la terapie intensivă a fost mutat într-un salon de la secţia de chirurgie toracică.

În urma traheostomei i s-a introdus o canulă prin care să poată respira, dar cu care nu putea vorbi. În ziua în care a terminat de citit cartea cu viaţa Sf. Nectarie a mangaiat icoana Sfântului de pe copertă şi în momentul în care a luat mâna de pe carte a început dintr-odată să vorbească. Au venit asistentele, medicii … nu îşi puteau explica cum poate vorbi cu acea canulă pe care o avea în gât. Nimeni nu mai reuşise asta. Dar noi ştim cel mai bine explicaţia: înca o minune a Sf. Nectarie şi a Sf. Ioan Rusul.

A urmat o a doua operaţie prin care i s-a înlocuit canula cu un stent pentru a putea veni acasă. Soţul meu s-a dus pe picioarele lui în sala de operaţie unde toţi au rămas uimiţi de cât de repede şi-a revenit. S-au hotărât să îi pună stent-ul fără anestezie. Soţul meu s-a rugat în continuu Sf. Ioan Rusul şi Sf. Nectarie. Nu a simţit nicio durere, nici cea mai mică jenă, absolut nimic. Sfinţii tămăduitori au fost alături de el tot timpul operaţiei.
Până şi doctorii recunosc că ceea ce s-a întâmplat din noaptea de 21 iulie şi până în prezent este o minune.

A continuat tratamentul cu citostatice până când tumoarea şi ganglionii s-au retras. Am făcut în continuare acatistul Sf. Nectarie, al Sf. Ioan Rusul si acatistul Maicii Domnului Pantanassa, s-a uns  cu untdelemn de la Sf. Maslu si ne-am rugat să ne ajute în continuare, să-l vindece complet. Răspunsul lor nu a întarziat să apară: în luna martie 2010, a facut autotransplant şi la analiza din luna iulie a aceluiaş an nu i-a mai ieşit nicio urmă a bolii. La fiecare trei luni face analize şi îi ies de fiecare data bune. Boala este în remisie totală!

Măicuţa Domnului, Sf. Nectarie şi Sf. Ioan Rusul veghează asupra lui si ne ocrotesc cu rugăciunile lor.
Acum că s-a vindecat ne rugăm să ne dea Domnul copilaşi, când va fi voia Lui.
Slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfinţilor care mijlocesc pentru noi înaintea Domnului!

Mărturisirea următoare a fost preluată din cartea "Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul",
de Preot Gheorghe Nicolae, Editura Andreas, pag. 86-87

Am botezat-o cu numele Ioana

Ştefania, o tânără din localitatea Roşiori, judeţul Ialomiţa, însărcinată în luna a noua, în postul Adormirii Maicii Domnului, vine la Capela Maternităţii Polizu, o roagă pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Rusul să o ajute să nască un copil sănătos.

Rugămintea ei nu era ca a oricărei femei însărcinate care doreşte să nască uşor şi să aibă un copil sănătos, ci era izvorâtă din temerea, din disperarea pe care i-o provocase diagnosticul, care nu dădea nici o şansă bebeluşului că o să trăiască, iar dacă va trăi, nu va trăi mai mult de câteva zile... şi va avea malformaţii.

Starea ei deosebită a remarcat-o părintele Gheorghe Florin Nicolae, care a întrebat-o:
- Crezi în ajutorul lui lisus sau în diagnosticul medicilor?
Răspunsul n-a întârziat:
- Cred în Domnul nostru lisus Hristos, în Minunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Rusul.
- Dacă aşa crezi, atunci, spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu.

Ştefania s-a spovedit, s-a împărtăşit cu trupul şi sângele Domnului lisus Hristos, a căpătat tăria şi încrederea că nu este singură, că va fi ajutată.

Vineri, 20 august, are loc operaţia de cezariană. Se naşte o fetiţă sănătoasă, care trăieşte, spre bucuria părinţilor, a bunicilor şi a întregii familii.
A fost botezată cu numele de Ioana, în cinstea minunii săvârşite de Sfântul Ioan Rusul.

Ştefania îşi creşte fetiţa înconjurată de mila şi iubirea lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.

August 2004




Câteva din minunile Sfântului Ioan Rusul în Grecia

"Sfinte Ioane, mă urăşti?"

Au trecut 8 ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghiorgos K. şi soţia să sa le vină pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, intristat şi el, încearcă sa-i dea curaj: "Ai răbdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi suparare nu poţi sa schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu ".

Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toata puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea, adevaraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea ii înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. Dupa căsătorie se ruga adesea:

"Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa intunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta raspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viata intreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane..."

Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea sa plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului Ioan şi izbucneşte în lacrimi: "Ce ţi-am facut eu, Sfinte Ioane, de ce ma urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi dea aceasta bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?"

Noaptea urmatoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, şi ea şi sotul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan:

"Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai facut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobindeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie".

A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut de fericire casa şi inimile părinţilor.


"Aşa sunt uitaţi prietenii?"

De fiecare dată când îmi amintesc sau aud aceste cuvinte, povesteşte preotul bisericii, mă cuprinde veselia şi râd impreună cu bătrânul pensionar Nicolae, fost muncitor la o fabrică din zona Pireului. Moş Nicolae (purtând de mai bine de 20 de ani nişte ochelari cu lentile groase şi vechi, aproape fara nici un fir de păr in cap), în discuţiile lui, în rugăciunile lui, îl numeste pe Sfântul Ioan prieten şi, într-adevăr, îl are ca pe un prieten. Este aşa de copilarească simplitatea şi naivitatea lui!

"Am venit şi anul ăsta, părinte, am venit să-l salut pe Prietenul meu. De ani de zile suntem prieteni! Şi cum să nu fie aşa, dacă îmi împlineşte imediat tot ceea ce ii cer?"

Într-un an bătrânul Nicolae a venit supărat, cu o adâncă mâhnire în suflet. A intrat în biserică, nu ne-a salutat, ci s-a dus direct la racla cu sfintele moaşte. Când şi-a terminat de spus "of"-ul către Sfântul a venit şi mi-a zis: "Ce vreţi, azi am mare supărare, adică ce zic eu astăzi, ca o am de ieri dimineaţă. Ieri, pe la ora 10, am cumpărat o bucată de ficat de miel şi i-am spus nevestei să-l pună la tigaie, iar eu am alergat la băcănie să cumpăr puţin vin. La semafor, unde m-am oprit şi aşteptam să se facă verde, am auzit în spatele meu un glas:
- Asa sunt uitaţi prietenii?
Eram singur. Mă uit în spate - nimeni. Sus la balcoane - nimeni; glasul însă îl auzisem foarte aproape de mine. S-a aprins lumina verde, am traversat, am intrat in băcănie; aici se auzeau nişte cântări bisericeşti minunate.
- Frumoasă casetă cu cântări - ii zic vânzătorului.
- Nu-i casetă, moş Nicolae, se transmite Sfânta Liturghie la radio. Astăzi este sărbătoarea Sfântului Ioan Rusul, în Evvia, slujesc acolo 6 arhierei, dupa cum a spus prezentatorul.

N-am mai cumparat nimic. Am ieşit, am traversat pe roşu. Şi acum am în urechi claxoanele, frânele, strigătele şoferilor. Am ridicat amândouă miinile în sus şi le-am făcut semn să oprească toţi, să pot traversa.
Ce să fac? N-am mâncat de ieri nimic, nici nu vreau sa mănânc. Puţin lucru este să-ţi spună un sfânt că l-ai uitat?
Pot să-i mai zic acuma prieten?

Da, moş Nicolae, i-ai fost şi ii vei fi prieten. Măcar să ajungem şi noi la simplitatea şi la curăţia inimii tale.

11 aprilie 1985


Sfântul Ioan Rusul iubeşte copiii

Într-unul din cele două spitale pentru copii din Atena, o mamă stă zi şi noapte la căpătâiul copilului său pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afecţiunea cronică a acestuia - paralizia membrelor inferioare - s-a agravat în ultimele zile. La spital însă, de ani de zile, se aplică permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)

Într-o după-amiază, când soarele era aproape de apus şi foarte puţine raze mai luminau salonul spitalului, mama şi-a amintit cum mergea la o bisericuţă a Maicii Domnului, pe o înălţime afară din Patra, şi se ruga aprinzând candelele, câteodată cu soţul, câteodata cu copiii. Mintea ei zboară la bisericuţă şi se roagă:
"Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică dulce care şi tu ai suferit, ajută-mi copilul. Trimite un sfânt, vezi-l pe sărmanul meu cum se chinuieşte, neputând sta pe picioarele lui. Ajută-l, Preasfintă, pe copilaşul meu chinuit".
- Mamă, ce spui, cu cine vorbeşti?
- Gheorghiţă, copilul mamei, îţi amintesti cum citeai la religie că Domnul nostru când trăia acolo, în Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizaţi şi-i făcea sa meargă, învia morţi? Spune-i, Gheorghiţă, că pe tine te ascultă, că tu eşti copil bun, spune-i lui Hristos să te facă bine.

Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovată la mama, la soarele care apune; priveşte sus şi privirea i se pierde către ceruri. Noaptea următoare Gheorghiţă a văzut în vis un cavaler frumos, călare pe o mândreţe de cal. S-a oprit în faţa lui şi i-a spus:
- Ridică-te, fă un salt şi urcă pe calul meu!
- Dar eu sunt paralizat, nu mă pot ridica şi nu mă pot ţine drept pe picioarele mele.
- Dă-mi mâna, Gheorghiţă, urcă pe calul meu. Eu sunt Sfântul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul să-ţi aduc harul Său şi puterea Lui să te vindeci.

Pe jumătate adormit, copilul se chinuie să se ridice în picioare. Se trezeşte mama şi-l prinde în braţe ca să nu cadă de pe pat.
- Mamă, ţine-mă, Sfântul Ioan din Rusia mi-a spus să mă ridic.

Dimineaţa, asistenta care fusese de serviciu în acea noapte îi spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum păşeşte. Doctorul vine, il examinează: loveşte cu ciocănelul genunchii copilului, îi inţeapă picioarele cu acul şi organismul reacţionează exact. Copilul era vindecat.
"Mergeţi, le-a spus profesorul, şi Dumnezeu să fie cu voi".

Rugăciune către Sfântul Ioan Rusul, care se citește la vreme de boală

 Bucurându-mă de dumnezeiasca mărire la care te-ai înălțat, o, Sfinte Ioane, îndrăznesc să alerg la ajutorul tău pentru tămăduire. Știu, Părinte, că încercările vin din rânduiala lui Dumnezeu. Știu că prin boala trupului sufletul se curățește și că răbdarea este răsplătită de Dumnezeu. Dar de multe ori norii negri ai deznădejdii îmi tulbură mintea și mă depărtează de rugăciune.

De aceea, dar, o, Sfinte, găsesc alinare în cugetarea la vindecările tale minunate. Tu ai tămăduit mulțimea de copii, spre bucuria părinților lor. Tu ai îndreptat spatele bătrânei gârbove, tu ai dat sănătate femeii bolnave, spre bucuria copiilor ei. Tu l-ai vindecat pe bătrânul Atanasie care s-a uns cu untdelemn din candela ta. Tu ai îndepărtat cheagurile de sânge din capul Vasulei și l-ai tămăduit pe doctorul necredincios.

Știind grabnica ta mijlocire, te rog, o, Sfinte Ioane, ia viața mea în mâinile tale și mijlocește precum știi mântuirea mea. Dacă voia Domnului este să duc cu răbdare crucea bolii, dă-mi putere și ajută-mă să nu cârtesc din cauza neputințelor. Dar dacă Bunul Dumnezeu se va milostivi de mine pentru rugăciunile tale, atunci să mă tămăduiești fără șovăială, noule doctor fără-de-arginți, ca văzând aceasta să-ți mulțumesc ție și să-L laud în vecii vecilor pe Doctorul sufletelor și al trupurilor, prin cântarea: Aliluia!

Rugăciune către Sfântul Ioan Rusul

 

O, Sfinte Ioane, întru tot lăudate și de minuni făcătorule, primește această umilă rugăciune de la noi, nevrednicii tăi robi, căci către tine ca la un grabnic folositor alergăm noi, chemându-te cu evlavie: vino, Sfinte, și vezi rănile și durerile noastre. Ia aminte la suspinele noastre, că știm, Sfinte al lui Dumnezeu că deși ai pătimit greu pentru dragostea lui Hristos, dar prin viețuirea ta ai aflat dar de la Dumnezeu, fiindcă ne-am încredințat că și după mutarea ta la viața cea veșnică cine a năzuit la ajutorul tău și ți s-a rugat cu credință nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine s-a rugat ție și nu l-ai auzit?

Minunile și ajutorul tău, Sfinte, ne-au făcut și pe noi, păcătoșii, să alergăm la ajutorul tău. Am auzit de minunea pe care ai făcut-o trimițând prin rugăciune o farfurie de mâncare din Procopie până la Mecca. Am aflat de vindecările tale minunate, de mulțimea de bolnavi care au aflat izbăvire din suferințele lor. Credem că Dumnezeu te-a proslăvit prin minuni fără de număr. Oare pe noi ne vei lăsa fără ajutor? Să nu fim noi lepădați de la dragostea ta, Sfinte, chiar dacă viețile noastre sunt pline de fărădelegi.

Aducându-ne aminte de mijlocirile tale binecuvântate, credem că tu același ești, Sfinte, astăzi ca și atunci, și că nimeni din cei ce se roagă ție nu rămâne fără ajutor. Pentru aceea și noi, fiind scârbiți și în pagube, alergăm la tine cu credință și lacrimi, îngenunchind, și ne rugăm ție, Sfinte Ioane, să te rogi pentru noi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Celui Ce n-a trecut cu vederea rugăciunea ta cea jertfelnică, ci te-a ascultat și te-a întărit și te-a primit în cereștile locașuri. Roagă-L să depărteze de la noi dreapta Sa mânie, să apere orașele, satele și toată țara noastră de secetă, de foamete, de furtuni năpraznice, de cutremur, de boli și răni aducătoare de moarte, de năvălirea asupra noastră a altor neamuri și de războiul cel dintre noi.

Mijlocește, Sfinte Ioane, păstorilor noștri râvna fierbinte către Dumnezeu, purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a păstoriților, înțelepciune în purtare și învățătură, cucernicie și tărie în ispite; tuturor cârmuitorilor purtare de grijă față de supuși, iar supușilor îndeplinirea cu sârguință a tuturor îndatoririlor lor, ca astfel, în pace și cu cucernicie, să petrecem veacul acesta, să ne învrednicim de împărtășirea bunătăților celor veșnice în Împărăția Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, împreună cu Tatăl Cel fără de început și cu Preasfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune către Sfântul Ioan Rusul – Preot Ioan Istrati

 

Preacinstite și dumnezeiescule Ioane, sfinte și de Dumnezeu păzite sunt căile Tale. 

Tu cu îndrăzneală și cu smerenie ți-ai zidit Raiul în inimă prin rugăciune, și sufletul ți l-ai făcut Biserică prin jertfa de sine pe Altarul iubirii lui Dumnezeu. 

Tu ai răbdat cu bucurie umilințele și batjocurile vrăjmașilor lui Hristos și te-ai adăpostit într-un grajd, făcând acolo peșteră a Betleemului prin lumina rugăciunilor de toată noaptea. 

Tu ai îngrijit cu dragoste animalele, învățând smerenia, firescul și ascultarea lor către Dumnezeu. 

Iar în ceruri fiind acum, asculți rugăciunile tuturor, și cutreieri pământul și durerile le alini, și mâna doctorilor ții în tăierea răului.

Cu umilință te rugăm, ca pe un mare vindecător, pe care te-am câștigat, poartă de grijă viața noastră și ne învrednicește de sănătate,  de credință curată, de dragoste nefățarnică și de veșnica Împărăție a Stăpânului nostru Dumnezeu, Căruia ne închinăm, Tatălui si Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preot Ioan Istrati