LEGENDA Lumânărica

 

Despre lumânărică

• Prof. Univ. Dr. Constantin Milică

• 

Lumânărica, buruiana de pe marginea drumului, era folosită din vechime ca leac împotriva durerilor de piept şi afectiunlor la plămâni. Efectele ei terapeutice vin din zecile de substanţe active pe care le conţine această plantă.

Verbascum phlomoides L., Verbascum thapsus L., Verbascum thapsiforme Schrad., sau lumânărica, fac parte din familia Scrophulariaceae.

Denumiri populare:

Coada-vacii, coada-boului, coada-lupului, corovăţică, cucuruz-galben, ceaiul-iernii, lumânarea-Domnului, rânzişoară.

Răspândire:

Creşte în zone de câmpie şi dealuri, pe locuri însorite, păşuni aride, margini de pădure, drumuri, căi ferate, văile râurilor, iazuri, bălţi, aşezări săteşti.

Descriere morfologică:

Plantă erbacee, bianuală; în anul I apare o rozetă de frunze păroase, iar în anul II apare tulpina floriferă, înaltă de 60-200 cm, neramificată, cu peri albi.

Frunzele sunt mari, oval-eliptice, catifelate, cu peţiol lung. Florile sunt mari, galbene-aurii, pe tipul 5, dispuse într-un racem terminal. Înflorirea are loc în lunile VI-VIII.

Organe vegetale utilizate:

Florile recoltate, eşalonat, pe măsura deschiderii, începând de la bază spre vârf; se adună, manual, dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Frunzele recoltate în lunile V-IX se usucă la umbră.

Conţinut biochimic:

- saponine, saponozide (verbascosaponina), rezine, fenoli;
- taninuri, aucubozidă, fitosteroli (verbasterol);
- flavonoizi (apigenol, luteolină), carotenoizi (crocetină, antoxantină);
- ulei eteric, mucilagii, glucide, lipide, acizi organici, săruri minerale.

Proprietăţi terapeutice:

- emoliente, expectorante, sudorifice, antiastmatice, antinevralgice;
- antispastice, antiinflamatoare, antimicrobiene, antivirale, bacteriostatice;
- antihistaminice, diaforetice, cicatrizante, antihemoroidale, diuretice.

Acţiuni terapeutice specifice:

- bronşită cronică, catar bronşic, pneumonie, pleurezie, congestie pulmonară, angine, tuse, guturai, gripă, răguşeală, laringite, traheită, tuberculoză; sub denumirea de „ceaiul iernii” este indicat iarna la bolnavii de plămâni;
- steatoză hepatică, gastroenterite, iritaţii ale stomacului, hemoragii interne, crampe digestive, colici, diaree, dizenterie;
- tulburări de ritm cardiac, palpitaţii pe fond nervos;
- boli renale şi genitale, catar urinar, nefrite;
- dermatite, arsuri, furuncule, abcese, panariţiu, ulcere, contuzii, hemoroizi;
- dureri de dinţi, inflamaţii ale gâtului, infecţii în urechi (oreon).

 

 Flora medicinală a României

*Materialele de pe acest site au caracter informativ. Înainte de a începe orice fel de tratament naturist trebuie să faceți un test de alergie la tipurile respective de produse. Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră, înainte de a începe o cură sau un tratament naturist.

Un vârf de… LumânăricăLumanărica cunoscută ca Lumanarica-domnului, Ciulinul-domnului, Lumânarea de câmp, sau Lumina-reginei are o prezență marcantă în tradițiile și legendele populare românești și europene.
Se spune că într-un regat de basm, regina zânelor a fost blestemată de o vrăjitoare să piardă strălucirea. Zânele supuse au căutat o modalitate de a păstra o parte din lumina ei. Au adunat raze de lună, lacrimi de stea și au țesut din ele o floare cu formă de lumânare. Astfel s-a născut Lumanărica, care strălucește chiar și în zilele cele mai întunecate.
O legendă românească spune că atunci când Dumnezeu a creat lumea, a vrut să lase oamenilor o lumină care să-i ghideze nu doar în întunericul nopții, ci și în întunericul sufletului. A coborât pe pământ o rază din „focul ceresc” și a transformat-o într-o plantă ,, Lumanărica,, care să lumineze cărările pustnicilor, ale celor pierduți în pădure sau în viață. Din acest motiv, planta era considerată sacră și nu trebuia ruptă fără un motiv binecuvântat.
În multe sate românești din zona Ardealului și a Bucovinei, se credea că Lumanărica putea fi folosită la Focul Viu — o practică rituală pentru purificarea oamenilor, a caselor și a animalelor. Planta era arsă în ritualuri de Sânziene sau Sântoader, ca să alunge spiritele rele, bolile și seceta. Se spunea că dacă o arzi cu rugăciune, fumul ei „luminează” drumul sufletelor rătăcite.
În tradiția populară, Lumanărica era agățată la streașina casei sau pusă în pod, pentru a proteja gospodăria de trăsnete și duhuri rele. Se spunea că „unde arde Lumanărica, nu intră răul”. Bătrânele o uscau cu grijă și o foloseau în ceaiuri, dar și în descântece de dragoste și de sănătate.
În medicina tradițională planta a fost folosită pentru a ameliora afecțiunile respiratorii. Calmează și protejează mucoasele, favorizează eliminarea secrețiilor și are acțiune antiinflamatoare. Lumânărică este o plantă asociată cu protecția și purificarea în practicile magice. Este adesea folosită pentru conexiunea sa percepută cu elementul Foc, considerat a fi protector și transformator. Se crede că energia arzătoare a plantei curăță și reînnoiește spațiile și spiritele.

 Ziua Urgiei 

      În listele cu plantele medicinale dacice se află și una cu două denumiri, identificată cu Lumânărica: DIESEMA, consemnată de Dioscorides, și DIESAPTER, pomenită de Pseudo-Apulleius. Amândouă denumirile, când se referă la planta respectivă, se traduc prin ”Șapte Lumini (Străluciri)”: la  DIE SEMA: cf. rom. zi; ziuă; zai ”polei”; latin. dies, engl. day ”zi, ziuă”; rus. semi ”șapte”; la DIE SAPTER: cf. rom. zi, ziuă; zai; latin. dies; engl. day; rom. șapte; șeptar; latin. septem ”șapte”. Acest tâlc vine de la gruparea în câte șapte flori galbene pe tulpina lumânărichii, așadar identificarea este exactă.

     Sensul de ”Șapte Lumini (Luminări” apare însă și pe o iconiță tracică reprezentându-l pe împăratul atlant Orfeus răstignit de Mainade, cele șapte stele de deasupra crucii fiind ideograme pentru zile, iar semiluna sugerează rangul eroului de Mare Preot al Lunii.

     De altminteri, DIE SEMA se traduce și prin ”Ziua Prăpădului”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. a-i face (cuiva) seama ”a omorî, a ucide pe cineva”; șiumă (reg.) ”ciumă”. La rându-i, denumirea DIE SAP TER este și mai explicită: ”Ziua Tăierii Împăratului (Superiorului)”; cf. rom. zi, ziuă; latin. dies; engl. day; rom. sapă; a săpa; a face zob; tare; tărie ”cer”; forță”; alban. ter ”taur”; slav. țar ”împărat; rege”. Totodată, DIE SAPTER a devenit ”Ziua Jertfirii (de Bătaie; de Doliu; de Rugăciuni)”; cf. rom. subțire (despre vânt) ”tăios; pătrunzător”; spătar ”mare dregător, care purta la ceremonii spada și buzduganul voievodului, iar în timp de război conducea oastea”; șoptire. Plantei i se mai zice  și lumânărica-Domnului.

     Datini luminoase, datini întunecate

     Multă vreme, Ziua a Șaptea a fost Sâmbăta, numărat astfel și astăzi de unii, cu denumirea de Sabat. Încă nu se știe cum împărțeau Atlanții timpul, dar, după uciderea lui Orfeus, această zi încheia săptămâna, cu îndeplinirea unor datini. În româna veche, sâmbătă însemna și ”săptămână”. La început, Sâmbăta a fost închinată morților, în amintirea sfârșitului marelui împărat și sfânt. Și în prezent, la Români se ține Sâmbăta Morților, când se pomenesc cei plecați pe Lumea Cealaltă și se dă de pomană pentru ei. Apa Sâmbetei este un râu primejdios, care înconjoară Raiul, și peste care nu pot trece decât cei a căror viață pe pământ a fost fără prihană. Actualmente, sunt câteva râuri și localități din România care se numesc Sâmbăta. A se duce pe Apa Sâmbetei înseamnă a pieri, a dispărea. A-i purta cuiva sâmbetele sugerează că-i dorești răul, ba chiar moartea! SAMBATIS era și numele unui Get din Tomis.

     Cu timpul, această a șaptea zi a devenit sărbătoare, când se dădea și de pomană. De la DIESEMA, albaneza a moștenit și dasme ”nuntă”, iar româna, de la îngrozitoarea faptă petrecută în străvechime, a păstrat tașmău ”bâtă; ciomag; măciucă”, dojană, a dojeni, precum și dușumea, cea călcată în picioare. De acolo vin și derivate ca dușman și dezmăț.

     În unele sâmbete aveau loc spectacole legate de viața și moartea lui Orfeus. Unul dintre acestea era Adunarea Menadelor, adică a preoteselor care-l omorâseră pe Sfântul Împărat. Acest ceremonial a străbătut Antichitatea, prin misterele orfice, și a durat în tot Evul Mediu, sub denumirea de Sabatul Vrăjitoarelor, când acestea pun la cale și înfăptuiesc toate blestemățiile, sub conducerea Diavolului.

     În mitofolclorul românesc, vrăjitoarele, strigoaicele și dracii se adună în ajunul unor mari sărbători, după miezul nopții, și încing o horă, care se încheie de obicei cu o încăierare între ei, fiind alungați de primul cântat al cocoșilor.

     După Învierea lui Zalmoxis s-a renunțat la sâmbătă ca zi de sărbătoare, iar Ziua Sacră a devenit DOMN-ICA ”Înălțarea (Ridicarea; Întremarea; Salvarea; Înviorarea) Domnului”; cf. rom. domn; uică ”nene; unchi”; agă; iugă ”vânt de Sud”; alban. aga ”chiabur”; ag ”zori”; ah ”fag”; ajke ”caimac”; iki ”a pleca; a scăpa; a ieși”; rom. Duminică; Domnica (n.).

     Astăzi, cei mai mulți Români socotesc că Duminica este cea de-a șaptea zi a săptămânii și o țin ca sărbătoare sfântă.

      Fata sprințară

     Într-o legendă românească, se spune că, înainte de a se ridica la ceruri, Maica Precista luase de suflet o fetiță săracă și necăjită, pe nume Lumânărica. Sosindu-I ceasul de a pleca în Împărăția Cerească, Maica Preacurată vru să-Și încredințeze fetița adoptivă cuiva. Uitându-Se în jurul Său, văzu un Rug de Mure, frumos și mare, și îl rugă să aibă grijă de fetița Ei. Rugul acceptă și o adăposti pe Lumânărică sub crengi, ferindu-se să nu o zgârie cu țepii lui. Rugul avea mare grijă de ea și o iubea de parcă i-ar fi fost tată, iar Lumânărica se făcu în curând o fată de toată frumusețea.

     Când Soarele ardea prea tare, Rugul o umbrea cu frunzele, iar când ploua, își strângea crengile deasupra ei, ca să nu o ude nicio picătură. Poame găsea din belșug prin apropiere, iar apa limpede și rece curgea la doi pași. Toată ziua Lumânărica zburda după fluturi sau își împodobea pletele cu flori ori alerga cu iepurașii și cu puii de căprioară.

     Între timp, Rugul mai îmbătrâni, iar Lumânărica nu prea mai asculta de el, plecând hai-hui pe dealuri și nemaiîntorcându-se cu zilele. Rugul, care era țintuit locului, tremura toată ziua de grijă și, când ea venea acasă, o dojenea și-i dădea sfaturi bune. Dar Lumânărica, nici gând să-l asculte. Ba, într-o zi, îi aruncă vorbe grele, azvârli cu pietre în el și apoi fugi de acasă pentru totdeauna.

     Rugul așteptă cât așteptă și, văzând că nu mai vine, o blestemă pe sprințara Lumânărică să prindă rădăcini și să se prefacă în floare, ca să nu mai umble de colo până colo. Dar nici ca floare Lumânărica nu s-a lăsat de apucăturile ei. Crește pe unde nu te aștepți, singuratică și rătăcită, prin locuri prăpăstioase ori pietroase.

      Bună de leac

     Pentru că a fost cândva fiica Maicii Preciste, Lumânărica e bună de leacuri, fiind invocată și în descântece:

Lumânărică,
Lumânărică,
Să te duci la vita lui N.
Și din (locul cutare) să cureți viermii,
Până în trei zile să nu fie!
Că dacă nu te-i duce,
Mă jur pe semnul crucii
Că te-oi lua și te-oi duce,
Ca Soarele să nu vezi,
În Mare gios să te așez,
Să te țiu 40 de zile
Fără aer și lumini.
Iar dacă ăi curăța,
La trei zile drumu ți-oi da.

 

     Lumânărichii i se mai spune și corovatic, pur, coada-boului, coada-vacii, coada-lupului sau coada-mielului. În medicina arhaică, se întrebuința împotriva nădușelii, ofticii, trânjilor, frigurilor și gălbinării. Există și o plantă asemănătoare, dar cu florile albastre sau albe, numită lumânărica-pământului.

     În Maramureș, fetele  fierbeau lumânărica în apă și se spălau pe cap, ca să le crească părul frumos. În alte ținuturi, din florile ei se pregătea o alifie, cu care fetele se frecau pe cap, tot ca să le crească părul frumos. Uscată și sfărâmată, se dădea vacilor, cu sare, în tărâțe, ca să aibă laptele gros și ”groscioros”.

     Vechii noștri vraci știau ei ce știau, fiindcă și astăzi medicii recomandă ceaiul de lumânărică împotriva mai multor boli.

Autor: Adrian Bucurescu, scriitor, poet, eseist, etnograf, publicist