De câte ori nu am stat în fața icoanei Ei, a candelei și nu aveam absolut nimic să-i spun. Gol, nimic, numai ochii, numai lacrimile...
Nu ieșea niciun cuvânt de pe buzele mele uscate. Niciun cuvânt din mintea mea tulburata.
Ca atunci când durerea te închide, când te îngheață în cea mai grea iarnă a inimii tale.
Tăcere, privire în gol, inimă paralizată.
Când te doare, nu vorbești, taci, iar strigătele tale sunt atât de puternice, încât pare că nu sunt auzite.
Am văzut buze care vibrau dar fără să vorbească. Glasuri care răgușeau dar fără să rostească niciun cuvânt. Tot omul devine numai ochi, tot trupul un strigăt, un strigăt fără sunet.
Tăcere, trupul în poziție de rugăciune, în stare de așteptare...
De câte ori nu m-am rugat în această stare de absolută tăcere. Pe aceste dușumele reci ale singurătății, în nopți ce păreau fără sfârșit.
Singura tovarășie, icoana Maicii Domnului, o îmbrățișare, o mângâiere de Mamă, o îmbrățișare caldă și un sunet în ureche: "ssssst, toate vor merge bine...."
Aceasta este Maica Domnului care aude rugăciunile celor tăcuți, care deși nu vorbești, știe ce spui, care fără sa explici știe ce simți și te înțelege.
Acestei mame a tăcerii m-am rugat și azi, ne-am rugat toți, chiar și cei care nu merg la Biserică.
A auzit tăcerile noastre, a simțit tânguirile noastre și lipsurile noastre. Tristețile și neliniștile noastre, fricile și panica noastră, deșertăciunile și deznadejdile noastre.
Și sa fiți siguri pentru un lucru, cu cât va rastignesc oamenii, Dumnezeu va înviază.
Cu cât oamenii va rănesc, Hristos o să va fie aproape, cu cât oamenii vă distrug visele, Maica Domnului va deveni cea care vă va umple inima voastră și în îmbrățișarea ei largă vom încăpea toți, trădători și trădați...
Sfantul Iosif Isihastul
