Cu sufletul în palmă:

 Când durerea celuilalt devine povara noastră

~ Despre traumatizarea secundară și grija de sine a celor care salvează vieți ~ Există oameni care ating zilnic suferința. Unii o ascultă în tăcere, în cabinetul de psihoterapie. Alții o privesc în ochii unui copil adus la urgență, o simt în trupul unui pacient aflat între viață și moarte, o cară în brațe coborând o vale abruptă, o însoțesc sub foc, sub ploaie, în întuneric. Psihoterapeuți, psihologi, medici, asistente, infirmieri, paramedici, pompieri, salvatori montani, polițiști, jurnaliști de teren, asistenți sociali, consilieri spirituali, profesori, voluntari – toți acești oameni stau zilnic în prima linie a suferinței umane, fie ea fizică sau psihică. Și uneori, fără să-și dea seama, încep să o poarte în ei. Așa se naște traumatizarea secundară, numită și traumatizare vicariantă: o transformare tăcută și profundă care se strecoară în ființa celor care ajută, în urma contactului empatic și prelungit cu durerea altora. Nu este o simplă oboseală, ci o schimbare de fond în felul în care percepem lumea, siguranța, umanitatea și sensul. Laurie Anne Pearlman și Karen Saakvitne (1995) au descris această realitate ca pe o „transformare internă a sistemului de sensuri și valori” în urma expunerii continue la povești traumatice. • Ce este traumatizarea secundară Traumatizarea secundară se referă la impactul psihologic al expunerii indirecte la traumă, atunci când o persoană este martor, ascultător sau intervenient constant în situații de suferință profundă. Este o formă de stres traumatic secundar, documentată științific de Charles Figley (1995), care arată că profesioniștii din domeniul ajutorului pot dezvolta reacții similare celor ale persoanelor traumatizate. Ceea ce se modifică nu este doar energia sau dispoziția, ci întreaga structură a credințelor despre sine și lume: convingerea că oamenii sunt buni, că lumea este sigură, că viața are sens. Cei care ajută pot începe să se simtă fragili, cinici sau neputincioși, deși continuă să își facă meseria cu aceeași responsabilitate. Traumatizarea secundară afectează deopotrivă profesioniștii din sănătate, psihologi, terapeuți, asistenți sociali, personalul din secțiile de primiri urgențe, pompieri, paramedici, salvatori montani, polițiști sau jurnaliștii care relatează tragedii. Oricine stă aproape de durerea altuia este expus riscului de a o interioriza. • Cum ajungem acolo: când empatia devine punte și povară Empatia este inima oricărei profesii de ajutor. Ea face posibilă apropierea, înțelegerea și alinarea. Dar atunci când este neîntreruptă, intensă și nefiltrată, se transformă într-un canal prin care suferința altuia pătrunde în propriul nostru sistem psihic. Cercetările din neuropsihologie arată că, în contactul empatic profund, neuronii oglindă activează aceleași circuite cerebrale implicate în trăirea durerii reale (Decety & Jackson, 2006). Cu alte cuvinte, corpul celui care ascultă „simte” ceea ce celălalt trăiește, chiar dacă doar la nivel implicit. Este ca și cum, ascultând povestea unui incendiu, ai simți miros de fum în propria respirație. În relațiile terapeutice, în îngrijirea medicală sau în intervențiile de urgență, se activează frecvent mecanisme inconștiente de identificare proiectivă. Cel care ajută devine, fără să-și dea seama, containerul emoțiilor neexprimate de celălalt. Fără spațiu de descărcare (supervizare, reflecție, suport de echipă), povara rămâne în el. Această acumulare lentă erodează în timp sistemul intern de sens și credință în bine. Pearlman vorbea despre „eroziunea sistemului de sens”: lumea pare mai periculoasă, oamenii mai imprevizibili, iar încrederea în viață începe să se clatine. Când vezi prea multă suferință, începi să te îndoiești de umanitate. Când o simți zilnic în tine, începi să te pierzi. • Cum se manifestă: semnele tăcute ale oboselii profunde Traumatizarea secundară nu apare brusc. Ea se instalează treptat, prin semne subtile, adesea confundate cu oboseala obișnuită.Pe plan emoțional: – neliniște, anxietate, iritabilitate, hipervigilență; – sentiment de neputință, vinovăție („N-am făcut destul”), rușine; – amorțire emoțională sau detașare; – plâns inexplicabil după cazuri grele. Pe plan cognitiv: – gânduri intruzive legate de cazuri; – dificultăți de concentrare, tulburări de somn, vise recurente; – reinterpretarea realității prin lentila fricii („Lumea este un loc nesigur”). Pe plan somatic: – tensiuni musculare, dureri cronice, tulburări digestive; – oboseală persistentă, migrene, dereglări hormonale și imunitare. Pe plan relațional și profesional: – retragere socială, iritabilitate, cinism, detașare afectivă; – scăderea empatiei, pierderea motivației și a sensului profesional. Aceste manifestări nu indică slăbiciune, ci semne de supraîncărcare a sistemului nervos, confirmate în studii clinice asupra stresului traumatic secundar (Bride, 2007; Stamm, 2010). • Nu este doar „burnout” Burnout-ul este o formă de epuizare profesională cauzată de stresul cronic și lipsa resurselor. Oboseala compasiunii (compassion fatigue), concept introdus tot de Figley (1995), reprezintă reducerea empatiei după expunerea la suferință intensă. Traumatizarea secundară, însă, merge mai departe: ea schimbă sistemul de valori și percepția asupra lumii. Este o rană tăcută a celor care rămân prezenți în fața durerii altora. Aici, problema nu este doar „cât muncim”, ci „cât ne atinge ce trăiesc ceilalți”. • Factorii de vulnerabilitate: rădăcinile subtile ale expunerii 1. Istoricul personal de traumă: traume din copilărie sau evenimente dureroase nerezolvate care rezonează cu poveștile altora. 2. Sensibilitatea empatică ridicată: capacitatea profundă de a simți emoțiile celuilalt, fără capacitatea de autoreglare. 3. Identificarea puternică cu rolul profesional: tendința de a-ți lega valoarea de succesul ajutorului oferit. 4. Toleranță scăzută la ambiguitate: dificultatea de a accepta că nu poți controla sau repara totul. 5. Mecanisme de apărare rigide: tendința spre control, negare sau raționalizare excesivă. 6. Supraimplicarea afectivă: pierderea granițelor între empatie și absorbția emoțională a celuilalt. 7. Nevoia inconștientă de salvare: motivația de a vindeca la ceilalți propriile răni nevindecate. 8. Lipsa autoreglării emoționale: dificultatea de a reveni la starea de calm după stres. 9. Stima de sine condiționată de performanță: valoarea de sine bazată exclusiv pe rezultate. 10. Absența unui spațiu personal de regenerare: lipsa activităților care aduc plăcere, liniște, reconectare. Acești factori nu sunt slăbiciuni, ci puncte sensibile care, în lipsa conștientizării, pot deveni porți prin care durerea altora pătrunde prea adânc. • Factorii de risc: ce favorizează instalarea traumatizării secundare 1. Expunerea frecventă și intensă la suferință (cazuri grave, tragedii colective). 2. Lipsa suportului de echipă și a supervizării. 3. Istoric personal de traumă nerezolvată. 4. Perfecționism și supraresponsabilitate („Trebuie să salvez pe toată lumea”). 5. Empatie excesivă fără granițe clare. 6. Lipsa grijii de sine: somn insuficient, neglijarea corpului, mâncat haotic. 7. Cultură organizațională care glorifică eroismul și minimalizează vulnerabilitatea. 8. Lipsa recunoașterii muncii și a sensului profesional. 9. Condiții de muncă extreme: ture lungi, contact direct cu moartea, dezastre, urgențe. 10. Absența pregătirii psihologice pentru intervenții traumatice. 11. Mecanisme de apărare rigide: negare, disociere, evitare emoțională. 12. Izolarea profesională: lipsa comunității de sprijin. Aceste riscuri sunt confirmate de cercetările lui Bober & Regehr (2006), care arată că lipsa suportului și a autoreglării emoționale sunt predictorii principali ai traumatizării secundare. • Factorii de protecție: ce ajută la prevenție și echilibru1. Supervizare constantă și intervizare regulată. 2. Sprijin de echipă și coeziune profesională. 3. Terapie personală și autocunoaștere. 4. Educație emoțională și formare continuă în trauma-informed care. 5. Compasiune față de sine și acceptarea vulnerabilității. 6. Limite clare între muncă și viață personală. 7. Odihnă, alimentație, mișcare, igienă a somnului. 8. Ritualuri de detensionare: plimbări, respirație conștientă, artă, rugăciune, meditație. 9. Suport social: prieteni, familie, comunitate. 10. Cultură organizațională sănătoasă și programe de prevenție. 11. Contactul cu natura și ritmurile lente. 12. Reamintirea sensului profesiei: „De ce am ales să fiu aici”. • Cum se iese din traumatizarea vicariantă: drumul înapoi spre sine Vindecarea începe prin recunoaștere. A conștientiza impactul emoțional al contactului cu suferința altuia nu înseamnă slăbiciune, ci o expresie a empatiei mature și a responsabilității profesionale. Este un act de luciditate și de grijă față de echilibrul interior, care susține capacitatea de a rămâne prezent și autentic în procesul de a ajuta. Urmează observarea semnelor timpurii – corpul știe primul: tensiune, respirație superficială, vise încărcate și tensionate, oboseală, dorință de izolare. Supervizarea, intervizarea profesională și terapia personală sunt esențiale. Ele oferă spațiu de decantare și claritate, așa cum arată studiile lui Stamm (2010) privind prevenția stresului traumatic secundar. Apoi, îngrijirea corpului – prin somn, alimentație, mișcare, respirație conștientă – restabilește reglarea neurofiziologică. Și, în cele din urmă, regăsirea sensului. A ajuta nu înseamnă a te sacrifica. Înseamnă a fi prezent și echilibrat, capabil să însoțești fără să te pierzi. • Dincolo de epuizare: renașterea sensului Cei care au trecut prin traumatizare secundară și au ales conștient să se reconecteze la sine descoperă o formă de compasiune matură, ancorată în discernământ și blândețe. Asemenea unui copac care a înfruntat furtuni și și-a adâncit rădăcinile, ajutătorii care s-au ridicat din epuizare învață să ofere lumină fără să ardă. În această renaștere se naște o prezență mai profundă: o empatie care nu se consumă, ci se regenerează. Din eroism se naște echilibru. Din durere, înțelepciune. Din fragilitate, umanitate. Traumatizarea secundară este o realitate tăcută a profesiilor care ating suferința umană. A avea grijă de tine nu este un gest de egoism, ci o condiție de siguranță profesională și existențială. Pentru ca empatia să rămână vie, ea are nevoie de rădăcini: un corp odihnit, o minte lucidă și o inimă ancorată. Sufletul care ascultă durerea altuia are nevoie, din când în când, să fie ascultat și el. Numai așa putem continua să aducem lumină în locurile în care altora le este prea greu să o caute. "Intalnim tot felul de oameni toata viata si invatam de la fiecare cate ceva atata timp cat exista deschiderea pentru invatare. Observ cum multi oameni prin incapatanare (care este de fapt frica de a pierde Controlul ! Culmea, cand de fapt nu detinem niciun control absolut de la nivelul de Frica!) efectiv isi pierd insasi evolutia la nivel de auflet, se blocheaza si nu vor putea depasi nivelele de constiinta de baza cu care s-au incarnat si care ii mentin- din pacate- in roluri de supravietuire. Acesti oameni traiesc cu multe frici, sunt tot timpul aproape nemultumiti si se opun continuu celorlalti. Genul acesta de persoane pierd energie vitala rapid si consuma energia vitala a celorlalti, sunt un tip de oameni care fac rau efectiv celorlalti consumandu-le energia. Pot fi persoane care fie vorbesc mult, fie vorbesc de rau pe ceilalti si se compara des cu oricine, pozitionandu-se in postura de superioaritate, considerand ca ceilalti nu stiu, nu fac, nu sunt buni sau nu se pricep ca ei si mereu au ceva de zis negativ. Acesti oameni sunt adesea foarte capabili pentru ca toata viata pun presiune pe ei si sunt obsedati de perfectiune si de corectarea, indrumarea si controlarea celor din jur! Ori este ca ei, ori iese cu scandal. Oamenii acestia se intorc la spiritualitate, la credinta, Iubire fie printr-un soc, fie printr-o pierdere sau printr-o separare. Genul acesta de om nu se vede niciodata aproape pe sine, ci doar pe ceilalti si adesea cu ochi rai. Acesti oameni de fapt sunt cu ranile deschise, cu blocaje si traume majore si au o suferinta interioara teribila pe care o manifesta in exterior prin acuzatii, critici si forme de razbunare. Nu incerca sa salvezi tu un astfel de om, chiar daca este un membru al familiei, vindecarea si eliberarea pana nu vrea omul cu tot sufletul lui, nu se va produce. Oamenii de acest tip se manifesta cu multa furie, agresivitate, invinovateste pe ceilalti, se pedepsesc pe ei si pe ceilalti si traiesc cu dependente, vicii sau excese de munca. Sunt oameni aproape imposibil de multumit si cad usor in deznadejde, depresie, ura, nemultumire si ingrijorare."

Ce înseamnă trezit în conștiință?

 Cei care motivează necredința lor prin faptul că nu a venit nimeni de dincolo să ne spună cum este viața de după moarte, sunt asemenea celor care susțin că pământul este plat și nu cred că pământul este rotund.

Cei care se laudă că au citit toată Biblia, știu că în pilda bogatului nemilostiv se spune că și dacă ar învia morții și profeții, cei care nu ascultă de Dumnezeu tot nu vor deveni credincioși. Sunt multe exemple în Biblie cu cei care au văzut oameni înviați din morți, au văzut minuni mari, dar ei tot în rândul trădătorilor au rămas, începând cu apostolii care s-au lepădat de Hristos când El a fost arestat, deși văzuseră minuni nenumărate, și mergând până la poporul evreu care a văzut minunea trecerii prin Marea Roșii când au fost salvați de egipteni, dar tot nu au împlinit poruncile lui Dumnezeu. Oamenii smeriți nu au nevoie de minuni pentru a fi milostivi, pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu. Cei pe care îi trezește conștiința, să își facă programare la duhovnic.Când începi să ai pretenții mai mari de la tine însuți, cercul tău inevitabil se restrânge. Conversațiile superficiale se împuținează, mesajele inutile devin tot mai rare și rămâne doar ceea ce contează cu adevărat. A-ți ridica standardele înseamnă să prețuiești timpul, energia și relațiile tale. Nu toți vor fi dispuși să te urmeze și e perfect așa. Mai bine câteva legături de calitate decât o mulțime care nu îți aduce valoare.

Aroganța pe care o deghizăm în securitate, invidia pe care o camuflăm în admirație, furia pe care o îngropăm sub un zâmbet: toate acestea ne hrănesc umbra.

 Umbra este acea parte din noi înșine pe care o respingem, o negăm sau o ascundem, atât de ceilalți, cât și de propria noastră conștiință.

Sunt acele trăsături, impulsuri și emoții pe care le considerăm inacceptabile în funcție de educația, cultura sau imaginea noastră ideală de sine.
Aroganța pe care o deghizăm în securitate, invidia pe care o camuflăm în admirație, furia pe care o îngropăm sub un zâmbet: toate acestea ne hrănesc umbra.
Marea problemă nu este să avem o umbră - o avem cu toții - ci să pretindem că nu există.
Ceea ce este reprimat nu dispare; Câștigă putere în întuneric și se manifestă în moduri distorsionate: în proiecții (văzând în alții ceea ce nu vrem să vedem în noi înșine), în acte eșuate, în auto-sabotaj și într-o deconectare de la puterea noastră personală.
O persoană care își neagă capacitatea de cruzime poate deveni crudă fără să-și dea seama.
Integrarea umbrei nu înseamnă să acționăm asupra tuturor impulsurilor noastre întunecate.
Înseamnă, cu curaj și compasiune, să luminezi acele colțuri ascunse și să spui: "Și eu sunt". Recunoașterea invidiei noastre ne permite să o transformăm în inspirație pentru a crește.
Acceptarea furiei noastre ne oferă acces la energia lor pentru a stabili limite sănătoase.
Îmbrățișarea vulnerabilității noastre ne conectează la umanitatea noastră comună.

Această călătorie a cunoașterii de sine este cea mai curajoasă pe care o putem întreprinde. Făcând pace cu întunericul nostru, încetăm să mai cheltuim energie enormă pentru a ne ascunde și devenim mai autentici, mai întregi și mai liberi.
Umbra nu este dușmanul tău; Ea este o profesoară severă care deține cheile întregimii tale.
Cei care integrează umbra sa nu mai merg prin viață pe jumătate orbi, ci cu ochii deschiși la textura complexă și bogată a propriei ființe.

Sine

Cine suntem?

„O, moarte! Mai bine te-aș numi viațăˮ

 Am citit în cartea Oglinda inimii cum Sfântul Înger aduce un cap de mort și spune unui Sfânt Părinte: „O, moarte! Mai bine te-aș numi viațăˮ.

De câte ori cuget la moarte, de atâtea ori sufletul meu se trezește din împrăștiere. Și de câte ori uit de moarte și mintea mea se împrăștie la cugetările, la lucrurile veacului acestuia, atunci diavolul mă poate birui prin ispite.

Am observat un lucru: când călugărul vrea să se nevoiască și a făcut rugăciune cum a putut el și a adormit din rugăciune, atunci diavolul îi aduce unele ispite ca să-l poată birui și măguli ca atunci când se va trezi să aibă cugetare la lucrurile pe care i le-a arătat.

Și atunci, Duhul cel Sfânt, imediat îți luminează mintea ca să deosebești binele de rău. Și îți dai seama că trebuie să faci voia lui Dumnezeu și începi a zice rugăciunea în somn, că Duhul Sfânt te ajută numai dacă ai bunăvoință.

Extras din cuvântul Pr. Proclu Nicău din Revista Atitudini, nr. 51.

Sfinte Părinte Proclu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Mari Duhovnici

Sfântul Mucenic Achepsima, episcopul 3 Noiembrie

 Viața Sfântului Mucenic Achepsima, episcopul

Sfântul Ierarh Achepsima, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.

În părțile Persiei, în cetatea ce se numește Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.

Dar mai multă nevoință a arătat aproape de sfârșitul său, când a răbdat bărbătește până la sânge pentru Domnul său; pentru Care și-a pus și sufletul cu osârdie, după grele și îndelungate chinuri. Însă cu câțiva ani înainte de nevoința sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:

Odată, șezând în casă, un copil al său umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și a zis: „Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!”. Iar el, bucurându-se pentru acea prorocie, a zis: „Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”.

Lângă Achepsima ședea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăți din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zâmbit și i-a zis acestuia: „Spune-mi, o, fiule, dacă știi ceva și despre mine!”. Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: „Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat”. Și s-a împlinit proorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

Savorie, împăratul perșilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor din ținutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulțime de creștini au fost uciși de necredincioși fără cruțare, prin sate și prin cetăți; căci slujitorii idolești și vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor și cu sârguință căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case și de prin locurile cele ascunse și îi omorau prin cumplite munci. Iar alții, din cei credincioși, se predau singuri în mâinile păgânilor și cu osârdie își vărsau sângele.

Deci mulți din cei ce erau în palatele împărătești au fost uciși pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis și Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos și mărturisitor al preasfântului Său nume. Înștiințându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; și a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii și învățătorii credinței creștine să-i caute spre a fi omorâți.

Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor și fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguință, căutând pe episcopii și pe preoții creștini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins și Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: „Poruncește ceva pentru casa ta!”. Iar el, arătând cu mâna spre casă, a zis: „De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus”.

Iar pe când se afla în cetatea Avril și fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: „Cine ești tu?”. Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creștin. Atunci Adrax a zis către dânsul: „Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculți porunca împărătească și că propovăduiești un singur Dumnezeu?”. Iar Sfântul a răspuns fără temere: „Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască și să creadă în El, împreună cu mine”.

Și a zis Adrax: „Noi am auzit de tine, că ești mai înțelept decât alții, dar acum vedem că, cu nimic nu ești mai înțelept decât copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotrivești poruncii împăratului și să nu te închini prea luminatului soare și focului, cărora însuși împăratul se închină?”. Iar Sfântul a răspuns: „Și împăratul vostru și voi împreună cu dânsul ați înnebunit, căci, lăsând pe Ziditorul, vă închinați făpturii!”.

Atunci Adrax a spus cu mânie: „O, bătrân mincinos! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim și ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază și le luminează? Tu ești nebun cu adevărat și dacă nu te vei supune poruncii împărătești, apoi bătrânețile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mâinile noastre”.

Iar Sfântul a spus: „Să se astupe necurata ta gură care hulește pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu amenințarea ta voiești a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteștile așezăminte, cu care m-am învățat din tinerețe și în care am ajuns la căruntețe? Deși te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrânețile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mâinile voastre, să știi însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puține zile, să fiu liber din mâinile voastre? Mai degrabă și fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obște a morții. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu râdă cineva de bătrânețile mele și să nu socotească cineva că mai mult iubesc viața decât pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atâtea bunătăți cerești, pentru viața aceasta atât de scurtă”.

Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ și să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Și atât de mult a fost bătut peste tot trupul, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. După îndelunga bătaie, iarăși punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: „Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mâinile mele?”.

Sfântul a răspuns: „O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul și pământul și poate să mă scoată din mâinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârșit, să dobândesc cununa vieții. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ și cenușă, de ce fel de chin și moarte ești vrednic? Cu adevărat ești vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci”. Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuțit cu mânie și a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanțuri grele și să-l închidă în temniță.

A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea șaptezeci de ani. Asemenea și Aitala diaconul, amândoi bărbați drepți și sfinți, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită și cuvântul lor ca o sabie ascuțită de amândouă părțile, tăind necredința. Aceștia au fost aduși înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie și cu ochi groaznici, a zis: „O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înșelați cu învățăturile voastre cele nedrepte?”. Preotul a răspuns: „Noi nu înșelăm poporul, ci de la înșelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn și Ziditor al soarelui și al focului și a toată făptura cea văzută și nevăzută; și nu este nedreaptă învățătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept”.

Vrăjitorul a zis: „Care învățătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ține împăratul și toți voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proști, cei lepădați, cei săraci și de nimic, precum sunteți și voi?”. Răspuns-a preotul: „Cu adevărat, noi suntem oameni proști și lepădați numai în lumea aceasta; căci nu în bogăția cea vătămătoare de suflet și în mândria vieții, ci în sărăcia și smerenia noastră binevoiește a ne ține Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulți dintre noi se fac de bunăvoie săraci și smeriți, împărțindu-și averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăției, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogățit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine și răpești averile altora, nedreptățind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură și să ajutăm și pe frații cei neputincioși. Căci știm că este anevoioasă calea bogaților în împărăția cerului și cei ce vor să se îmbogățească lesne cad în ispite”.

Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: „Lasă minciună la o parte și te închină focului și soarelui!”. Preotul a răspuns: „Să nu nădăjduiești niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul și soarele, nici nu mă voi închina zidirii”. Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ și cu bețe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuțiți ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui și carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele”. Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanțuri de fier și aruncat în temniță lingă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre ușurința durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

Preotul Iosif, fiind aruncat în temniță, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: „Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare și gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăvești de nevoia ce-ți stă asupra sau vei rămâne aspru și neplecat ca și ceilalți?”. Iar Sfântul diacon a răspuns: „Lucrul acesta este al necuratelor tale căruntețe, ca să bei sânge și, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufletești, precum ești tu, și nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul”.

Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi și să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor și șase ostași să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruțare. Deci sărind peste dânsul ostașii, i s-au desfăcut încheieturile și, bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: „Te veselești, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâșiat, precum se veselește câinele său corbul când vede stârvul și așteaptă să se sature dintr-însul. Însă să știi, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea”. Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt și mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele și i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniță; dar nu putea nici să pășească, din cauza rănilor celor cumplite și, aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

După ce au trecut cinci zile, sfinții au fost aduși din temniță la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau paginii perși. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către sfinți: „Spuneți-mi degrabă, veți rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veți fi una cu noi?”. Sfinții au răspuns: „Spre știință să-ți fie ție, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela și acum suntem și până în sfârșit tot în el vom petrece; și nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu și Domn a toate știm și mărturisim și Lui Unuia credem și ne închinăm”.

Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea și coapsele și fluierele picioarelor, și să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; și astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat sfinților cumplită chinuire și durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau și cei ce stăteau departe de acea priveliște cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânșii: „Vă mai împotriviți voii împărătești?”. Dar ei răspundeau: „Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu”. Și așa au fost chinuiți sfinții de la al treilea ceas până la al șaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță, dar sfinții nu puteau să meargă, de aceea au fost duși ca niște saci și aruncați acolo unde au fost și mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânșii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniță trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame și de sete și de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar și străjerii se umileau văzând nevoia lor și de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo ușurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânșii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puțină apă; și așa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perșilor și împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toți vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înștiințat despre Sfinții Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care erau în temniță, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa și, când au ieșit sfinții din temniță, erau ca niște trestii clătinate de vânt, așa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiți cu foame și cu sete, se uscaseră ca finul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduși de alții la Ardasabor domnul; și aveau sfinții o înfățișare minunată, căci era chipul lor ca al morților celor ce zac în morminte, cu ochii duși în fundul capului și oasele acoperite numai cu piele.

Văzându-i, domnul a zis: „Creștini sunteți?”. Sfinții au răspuns: „Da, suntem creștini, credem în Dumnezeul cel viu și ne închinăm Lui”. Iar domnul a zis: „Vedeți în ce nevoie v-a adus credința voastră, în ce fel de strâmtorare și scârba? Căci din cauza chinurilor și a legării îndelungate ați pierdut înfățișarea omului celui viu și arătați ca morții cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinați-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veți asculta, apoi cu cumplită moarte veți muri”. Iar sfinții toți cu o gură se lepădau de păgânătate și mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci și toată făptura a zidit-o; și se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostași să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate și pe pântece; iar vrăjitorul striga: „Supune-te poruncii împăratului și vei fi viu!”. Dar Sfântul, până când îi era cu putință, răspundea: „Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârși cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul”. Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap și s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: „Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!”. Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creștinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creștinii acea comoară de mult preț și au îngropat-o cu cinste.

Canon de rugăciune către Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Achepsima, episcopul, Iosif, preotul şi Aitala, diaconul

Troparul Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Achepsima, episcopul, Iosif, preotul şi Aitala, diaconul

Glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Cântarea 1

Glasul 1

Irmos: Dreapta Ta cea purtătoare...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind luminaţi, mucenicilor, cu strălucirile Celui în Trei Lumini, izbăviţi-ne de întunericul păcatului şi de patimi, pe noi cei ce cinstim cu dreaptă credinţă această preasfinţită pomenire a voastră.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiindu-vă gândul plecat, preasfinţilor, cu legile Stăpânului şi Dumnezeului, bărbăteşte v-aţi abătut de la legile care poruncesc a face fărădelege. Drept aceea pătimind, după lege, aţi câştigat mărire.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Adusu-v-aţi jertfe preacurate lui Hristos, cu junghiere de bunăvoie, preafericiţilor mucenici, făcându-vă slujitori sfinţiţi şi jertfitori Celui Ce cu a Sa junghiere de bunăvoie a înviat lumea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai născut pe Dumnezeul Cel Necuprins, cuprins în Trup, făcându-Se trup din multa bunătate, Fecioară, roagă-L să mântuiască din primejdii pe robii tăi.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Însuţi Cel Ce ştii neputinţa...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Achepsima, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arzând patimile cu focul strălucirii, Preasfinţite Achepsima, mai înainte de încercarea luptei, ai fost jertfit de cei fărădelege ca un berbec preaales, sfinţind mulţimile credincioşilor cu curgerile sângiurilor tale.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fără drept fiind chinuit, înţelepte şi zdrobit cu toiege şi cumplit sfâşiat cu chinurile, nu te-ai lepădat de Dumnezeiescul nume, n-ai jertfit focului, Sfinte Iosif, Preaalesule, fiind înfierbântat cu râvna credinţei.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Aitala, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Bătut fiind pe spate şi pe piept fără de milă, răbdai Sfinte Aitala, ca şi cum ar fi pătimit altul, căci cu gândul desăvârşit priveai, mucenice, către Dumnezeu, Cel Ce poate să mântuiască pe cei ce cred cu tot sufletul în El, prealăudate.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din tine ne-a Răsărit nouă Soarele Cel Neapus, Ceea ce eşti fără prihană, cu străluciri luminătoare luminând lumea, cea biruită de întuneric, care era la pierzare de înşelăciunea vrăjmaşului, Preasfântă Fecioară, Mireasa lui Dumnezeu.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Munte umbrit cu darul...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Achepsima, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvintele Dumnezeieştii cunoştinţe, tare ai biruit pe vrăjmaşii cei biruiţi de întunericul necunoştinţei, Înţelepte Achepsima, neînspăimântându-te de chinurile la care aceia supuneau sfântul tău trup, fericite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin viclenire te sileau cu foc cei ce se închinau focului, să-i aduci cinste lui. Iar tu, fiind cu gândul înfierbântat de dragostea lui Dumnezeu, te-ai lepădat cu totul a sluji focului, luând mângâierea, care te întărea pe tine, Sfinte Iosif.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Aitala, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind plin de Dumnezeieştile ape ale Duhului, Sfinte Aitala, ai scăpat de apele cele tulburi şi amare ale necredinţei; şi în curgerile sângiurilor tale cele vărsate, mucenice, ai înecat pe vrăjmaşii cei nevăzuţi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Podoabă Sfinţită te-ai arătat sfinţilor mucenici, Fecioară, cu adevărat şi Scăpare credincioşilor, Zid şi Întărire şi Izbăvire Desăvârşită. Pentru aceea cu mare glas, te mărim.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Cel Ce ai luminat...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fericiţi v-aţi arătat, că aţi propovăduit cu bărbăţie pe Cuvântul Cel Fericit în privelişte, pururea pomeniţilor, pe Cel Ce v-a împreunat cu cetele fericiţilor, căci aţi biruit cu toată lauda.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Turnuri neclătinate v-aţi arătat credinţei, meşteşugirile vrăjmaşului cu totul pierzându-le, Sfinte Iosif Preaminunate, Sfinte Achepsima, sfinţite tăinuitorule şi Sfinte Aitala Preasfinţite.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfărâmându-se de bătăi trupurile mucenicilor, au sfărâmat puterea cea neputincioasă a necredinţei, arătând foarte bine dragostea sufletului cea tare către Stăpânul şi Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce te-a păzit, Fecioară, Nestricată ca şi înainte de naştere, pe tine cea fără de prihană, sălăşluindu-Se în pântecele tău mai presus de fire a ieşit Dumnezeu şi Om, îndumnezeind firea, pe care a luat-o pentru bunătatea Sa.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Înconjuratu-ne-au pe noi...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înălţandu-se tare, valurile chinurilor nu au acoperit bărbăţia voastră şi buna tărie, înţelepţilor. Căci cu Dumnezeiască cârmuire aţi ajuns la limanul cel lin al mântuirii, veselindu-vă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu picăturile sfinţitelor voastre sângiuri, sfinţilor, roşindu-vă Dumnezeiasca haină, fericiţilor şi cu cuviinţă îmbrăcându-vă cu ea, împărăţiţi împreună cu Împăratul Cel Nemuritor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Frumoşi v-aţi făcut cu podoabele luptelor şi împreună aţi mers înăuntru în cămara cea de mire, sfinţilor; îndumnezeindu-vă luminat, v-aţi arătat fii după aşezare cu toată lauda, ai Tatălui luminilor, cei ce sunteţi vrednici de minuni.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Omorâtu-s-a vrăjmaşul cu naşterea ta cea purtătoare de viaţă, Fecioară Curată şi a înviat Adam, fiind omorât de demult din neascultare, gustând din pom. Pentru aceea te laudă şi te fericeşte pe tine, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

 

CONDAC

Glasul al 2-lea

Podobie: Cântând cele de sus...

Cele Dumnezeieşti de Taină le-ai învăţat, înţelepte, cu cinste, jertfă primită ai fost, de Dumnezeu fericite. Că paharul lui Hristos ai băut cu mărire, Sfinte Achepsima, cu cei împreună pătimitori cu tine, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Pe tine, Născătoare de Dumnezeu...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind din pământul persienesc, ca nişte stele luminoase, Sfinţii Iosif şi Aitala cu strălucirile luptelor au luminat lumea, cu dreaptă credinţă strigând: Dumnezeul Cel Prealăudat al Părinţilor şi Preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu multe osteneli aţi câştigat viaţă fără de osteneală, mucenici ai lui Hristos. Pentru aceea, cu rugăciunile voastre, uşuraţi toată osteneala şi supărarea totdeauna, de la cei ce strigă, prealăudaţilor: Dumnezeul Părinţilor Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Sfântul Achepsima cel acum preasfinţit şi pe Minunatul Iosif şi pe Marele Aitala, pe sfinţiţii mucenici, cu cuvinte sfinţite acum să-i lăudăm, strigând: Dumnezeul Părinţilor Cel Lăudat şi Preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dumnezeiască Podoabă a ierarhilor şi Cunună pătimitorilor celor cu bună laudă, te-ai făcut cu adevărat, Preacurată şi întărire celor ce cântă totdeauna: Dumnezeul Părinţilor Cel Lăudat şi Preaslăvit.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: În cuptor tinerii lui Israel...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind socotiţi înaintea vrăjmaşilor ca nişte urâţi, înţelepţilor, vă mutaţi din loc în loc, pentru ispita multor biciuiri, strigând: toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe trupul gol luând voi răni, aţi rănit pe vrăjmaşul cel fără de trup, prealăudaţilor, cu suliţa răbdării, cântând: toate lucrurile Domnului pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind ucişi cu pietre, ca odinioară cel întâi între mucenici, nu v-aţi lepădat de Piatra Cea cu adevărat Nesfărâmată, Hristos, cei ce sunteţi cu nume mare, cântând: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca pe o Unime după Fire Neamestecată, iar după Feţe Treime, să slăvim pe Tatăl Cel mai înainte de veci fără de început, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, cântând: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Iacob te-a văzut odinioară Scară, Fecioară, prin care Cel mai presus de fiinţă S-a pogorât pe pământ, iar pe noi ne-a suit către Înălţime. Pe Acesta neîncetat Îl lăudăm, Născătoare de Dumnezeu şi-L preaînălţăm întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Chipul naşterii tale...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca nişte suişuri şi scări, suindu-vă pe voi către cer, s-au arătat mulţimile pietrelor, Fericite Iosife şi Sfinte Aitala, Preamăriţilor, prin care fiind omorâţi, v-aţi învrednicit de nemurire, prealăudaţilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Să stăm cinstind cu dreaptă credinţă pe minunatul Sfânt Mucenic Achepsima, pe preaalesul lucrător de cele sfinte, Sfântul Iosif şi pe slujitorul Tainelor lui Hristos, pe Marele Mucenic Aitala, pe slujitorii lui Dumnezeu cei cu bună laudă.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Acum fiind sălăşluiţi aproape de Dumnezeu şi învrednicindu-vă de lumină negrăită şi unindu-vă cu Cetele îngereşti şi fiind împreună cu oştile mucenicilor, cu aceştia, purtătorilor de lupte, împreună rugaţi-vă totdeauna pentru noi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Taina cea înfricoşătoare a naşterii tale nu poate nicicum limba să o spună, că ai Întrupat pe Domnul cerului şi a toată zidirea, sărăcindu-Se cu Trup, Maică Fecioară Curată; pentru aceea, cu un glas împreună, te slăvim pe tine.

 

SEDELNA

Glasul al 8-lea

Podobie: Pe Înţelepciunea şi...

Sfântul Iosif viteazul luptător, Sfântul Achepsima pierzătorul înşelăciunii şi Sfântul Aitala strălucitul luptător cel nebiruit, stelele cele luminoase ale credinţei, să fie lăudate astăzi în cântări, cu adevărat după vrednicie. Că aceştia au întunecat înşelăciunea perşilor, neslujind soarelui, nici închinându-se focului, către care cu credinţă să strigăm: rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dea iertare de greşeli celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 8-lea

Podobie: Pe Înţelepciunea şi...

Laudă de mulţumire după datorie aduc ţie, Stăpână, ca văduva doi bani, pentru toate harurile tale. Că tu te-ai arătat Acoperământ şi Ajutor, scoţându-mă întotdeauna din încercări şi din necazuri. Pentru aceea, ca din mijlocul cuptorului celui cu văpaie izbăvindu-mă de cei ce mă necăjesc, strig către tine din inimă: Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi, rugându-te Fiului tău şi Dumnezeu să mi se dea iertare de greşeli, că pe tine te am Nădejde, eu, nevrednicul robul tău.