Cunoaște-te pe tine însuți!

 
Nu se naște gând bun, care nu este de la Dumnezeu, nici viclean, care nu este de la diavol. Orice lucru bun faci sau zici sau lupți sau biruiești sau ți-amintești, toate sunt darul lui Dumnezeu. Al nostru nimic nu avem. Oricine, deci, dorește și cere să-i dea Dumnezeu Har ca dar, trebuie mai întâi să-și cunoască bine propria existență. „Cunoaște-te pe tine însuți!” Și acesta este cu adevărat adevărul.

Cuviosul Iosif Isihastul
Un cuvânt pentru fiecare zi a anului din înțelepciunea Cuviosului Iosif Isihastul

SĂ PĂSTRĂM NESCHIMBATE SFINTELE CANOANE ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SFINȚILOR PĂRINȚI!

 
,,Câte s-au spus dumnezeiește din vechime de bărbații cei sfințiți și au ajuns până la noi transmise prin succesiune, acelea trebuie să le credem și să le ținem ca legi și canoane neschimbate în veac. Să ne întemeiem pe ele cu tot dinadinsul, căci fără ele nu este cu putință să dobândim leacurile mântuitoare. Iar când va sosi vremea și vom fi chemați să pătimim pentru ele, se cuvine să pășim cu vitejie împotriva primejdiilor, ca să nu Se întoarcă Dumnezeu de la noi și să pierdem cununile gătite nouă - care se află înăuntrul poruncilor dumnezeiești -, din pricină că am iubit viața noastră.

Iată câte nu conglăsuiesc, nu se acordă și nu se potrivesc de fel cu dogmele cele mântuitoare, acelea "să le aruncăm la corbi" (să le disprețuim), ca să nu ne facem noi înșine hrană corbilor celor văzuți și celor nevăzuți".

Cuviosul Iosif Kalothetos, Epistola a treia, cap. 3.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!

 N-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem.

Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil.

Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta?

Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem, ţinând seamă de aceste două porunci.

Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.

Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!

Dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine.

Când trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.

Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem?

Fricoşii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta.

Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127.

O veche rugăciune pentru împlinirea sufletească descoperită și îngrijită de Arhiepiscopul Ioan Șahovski

 Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă să fiu unealta păcii Tale,

Pentru ca să aduc dragoste acolo unde este ură,

Pentru ca să iert acolo unde se face supărare,

Pentru ca să fac unire acolo unde se iscă ceartă,

Pentru ca să spun adevărul unde domnește înșelarea,

Pentru ca să înalț credința acolo unde apasă îndoiala,

Pentru ca să trezesc nădejdea întru cei munciți de deznădăjduire,

Pentru ca să aduc lumină întru întuneric,

Pentru ca să pricinuiesc bucurie acolo unde sălășluiește amărăciunea.

Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă nu să fiu mângâiat, ci să aduc mângâiere,

Nu să fiu înțeles, ci să-i înțeleg eu pe alții,

Nu să fiu iubit, ci să-i iubesc eu pe alții,

Căci cel care dă, acela primește,

Cel care se uită pe sine, acela se găsește,

Cel care iartă, acela va fi iertat,

Cel care moare, acela se trezește la viața veșnică. Amin.

Parastasul.

 

Când se dă de pomană si ce anume. Cand se face parastas dupa deces. Când nu se fac.

Tradițiile și obiceiurile referitoare la pomenirea celor dragi trecuți în neființă, mai ales prin parastase și pomeni, ocupa un loc foarte important în viața romanilor.
Sunt tradiții străvechi care s-au păstrat și au evoluat de-a lungul secolelor, având o semnificație profundă pentru creștini.

1. PARASTASUL ȘI POMANA

Slujba de Parastas se poate tine la biserica sau acasa.

Parastasul este o slujba de pomenire a morților (“adormiti”), având scopul sa mijloceasca sufletului omenesc lor în fața lui Dumnezeu. Termenul are la origine cuvantul “parastasis”, care în greaca veche înseamnă a mijloci pentru cineva.

Slujba de parastas este de fapt o prescurtare a slujbei înmormântării, rugăciunile de dezlegare si cele de iertare fiind urmate de „Veșnica pomenire””.

Cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, care dedica slujbe, obiceiuri sau chiar anumite zile de pomenire a celor “adormiti”, creștinii ortodocși își pot face mai mult timp pentru a-și aminti persoanele dragi plecate, încearcând să facă ceva pentru sufletul acestora.

După moarte, când sufletele celor adormiți nu mai pot să se îngrijească singure, cei vii preiau responsabilitatea rugii pomenindu-i în rugăciunile lor.

1.1. POMENIREA MORȚILOR

Se organizează prima data la 3 zile dupa ziua morții, în cinstea Sfintei Treimi și in amintirea Învierii Domnului in a treia zi. Această comemorare este esențială pentru sufletul celui răposat, care începe astfel călătoria sa în lumea sufletelor. Sufletu-i a ajuns prima dată la Dumnezeu și e bine să ne rugăm ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu linişte şi cu pace şi cu darul Sfântului Duh.

Parastasul are un rol terapeutic incontestabil în timpul doliului, in vindecare și acceptare a pierderii, oferind alinare sufleteasca odata cu rugăciunile, milostenia si toate randuielile bisericesti pentru sufletul decedatului.

Pomana reprezintă o altă tradiție importantă în Biserica Ortodoxă Română.

Chiar si astazi, in anul 2023. Biserica ne învață că dăruirea către cei nevoiași este o dovada a iubirii, compasiunii pentru ceilalți, fiind chiar văzută ca inchinare la Dumnezeu.

Practica milosteniei își are rădăcinile în învățăturile biblice ale lui Hristos, care i-a îndemnat pe urmașii săi să dea săracilor, celor care au nevoie.

În Biserică, milostenia ia mai multe forme.

O modalitate sa oferi milostenia este prin oferirea banilor sau bunurilor celor nevoiași. Mai ales familiilor nevoiase, cu multi copii. Acest lucru se poate face prin intermediul Bisericii sau altor organizații caritabile.

2. SLUJBA DE POMENIRE

Preoti la slujba parastasului.

Scopul acestei practici este sa onoreze memoria celor decedati ajutandu-i totodata sa ajunga cu bine in lumea cealalta.

Slujbele de pomenire includ rugaciuni speciale pentru sufletele mortilor iar cei apropiati ramasi in viata le aduc anumite lucruri ca ofrande (colac, carne).

Flacara lumânărilor simbolizează lumina lui Dumnezeu care îi călăuzește spre veșnicie. Unde speram ca ajung în cele din urmă.

Nu in ultimul rand, pomenirea morților poate aduce alinare celor rămași în urmă. Acest obicei poate întari legaturile dintre membrii unei comunitati religioase, ducand la o mai buna intelegere intre oamenii care au trecut prin aceeasi experienta.

Sfintele pomeniri se fac in zile importante ale anului precum ziua mortii martirilor si a sfintilor sau in Postul Mare cand se comemorează pentru cei care au murit.

Pentru orice astfel de comemorare, creștinul trebuie să aducă la biserică un colac (prescură), o colivă, lumânări, vin, tămâie și cărbuni. Dupa biserica, e bine sa se treaca si pe la mormântul pe care preotul il stropește cu vin.

3. CAND SE FAC PARASTASE DUPA DECES?

Parastasul - cand se fac parastase dupa deces. Cand nu se fac parastase si pomeni.

În tradiția ortodoxă românească, se fac parastase și pomenirea în anumite zile din an și la anumite perioade dupa moartea răposatului. Zile de pomenire individuală cunoscute si ca sâmbăta morților. Mai ales martea, joia si sambata. Intervale care simbolizează încercările pe care sufletul le parcurge pe drumul său către Împărăția Cerurilor, conform învățăturilor Bisericii.

• La 3 zile dupa deces, in principiu fiind si ziua de inmormantare a celor trecuți în neființă.
• Pomenirea la 9 zile zile zile de la moartea creștinului, cu trimitere la cele 9 cete de ingeri si amintirea ceasului al nouălea când Iisus Hristos, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul in viața de veci. Raiul pe care ne rugăm sa-l mosteneasca si ai nostri adormiti.
• Pomenirea de 40 de zile (parastasul de 6 saptamani), numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, în amintirea Înălţării care a avut loc la 40 de zile dupa inviere.
• Parastasele la 3, 6 și 9 luni, tot in cinstea Sfintei Treimi ca și cel din a treia zi.
• Parastasul de 1 an, in felul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca o noua zi de naştere pentru viața de apoi.
• Parastasul anual se tine in fiecare an pana la 7 ani, Parastasul de 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale Creației.

3.1. IN PLUS, BISERICA A STABILIT ZILELE DE POMENIRE GENERALĂ

Manastirea Cetatuia, Iasi.
Soroacele stabilite de Biserica ortodoxă sunt următoarele:

• Sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi (Moşii de iarnă). Asocierea dintre slujba de sâmbătă și Înfricoșata Judecată ce urmeaza Duminică evidențiază faptul că fiecare om, fie că este viu sau decedat, va participa la judecată. Slujbele și rugăciunile oferite în această perioadă sunt benefice atât pentru cei care le săvârșesc, cât și pentru cei pentru care sunt făcute, mai ales pentru cei care au murit nepregătiți.
• Liturghia de vară (Moşii de vară). Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, care precede Rusaliile (pe 4 iunie in 2023). Rugaciunile din această zi servesc la întărirea legăturii cu cei plecați în viaţa de dincolo, amintindu-i pe toți strămoșii și familiile lor.
• Perioada dintre 26 octombrie – 8 noiembrie (Moşii de toamnă). Perioada dedicata pt. rugăciune, pt. pomeniri ale atat ale celor din ceruri, cât și pentru cei din iad.
• Moșii de Florii (ori Sambata lui Lazăr). Legătura dintre pomenire si amintirea celor decedați se bazează pe credința că Domnul va ierta păcatele celor morți acordand viața veșnică sufletului lor, așa cum a făcut-o pentru Lazăr.
• 6 august, Probejania (Schimbarea la Față a Domnului). Acest eveniment religios semnificativ este sărbătorit atât la creștinii ortodocsi, cât și catolici, simbolizând natura divină a revelației Mântuitorului. Apostolii au primit confirmarea că Iisus Hristos nu era un simplu profet, ci însuşi Fiul Domnului. Conform tradiției populare, Probejania semnifică inceputul toamnei.
• Paștele Morților (Paștele Blajinilor), luni și marți dupa Duminica Tomei. Slujba parastasului e adeseori ținută adesea la mormintele celor decedați. După ce părintele binecuvântează mâncarea, pomenind morții împreună cu rudele lor, mâncarea este împărțită între toți participanții.
• Înălțarea la Cer a Domnului – ori Moșii de Ispas. Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Mântuitorului la cer.
• Ziua Hramului Bisericii.

4. CÂND NU SE FAC PARASTASE ȘI POMANĂ

Pomelnic parastas. Ce se da de pomanaConform tradiției noastre creștin-ortodoxe, pe durata Postului Mare, care durează 40 de zile înaintea Paștelui, nu se organizează parastase si pomeni pe parcursul saptamanii, de luni până vineri. Deoarece în aceste zile nu se face liturghie.

Aceasta se datorează faptului că în această perioadă accentul biserica il pune pe jelirea Patimilor și pe moartea lui Hristos.

Dar comemorarea poate fi ținuta în weekend sau înainte ori după perioada Postului.

In plus, nu se fac parastase pe durata sărbătorilor creștine majore, cum ar fi Nașterea Domnului sau Botezul Domnului, care se sărbătoresc între 20 decembrie și 7 ianuarie. Această perioadă este considerată ca una pregătitoare pentru sărbătorile majore și înmormântarile anului ce-a trecut.

Apoi, nu sunt permise pomenirile pe durata sărbătorilor dedicate Sfintei Fecioare sau Domnului, dar nici în zilele speciale, cum ar fi Duminica Floriilor sau Înălțarea Domnului.

4.1. ZILELE DIN AN FARA SLUJBELE POMENIRII MORȚILOR:

• 2 februarie (Întâmpinarea Domnului);
• 25 martie (Buna Vestire);
• 50 zile dupa Paște (Pogorârea Sfântului Duh)
• 6 august (Schimbarea la Față);
• 15 august (adică Adormirea Maicii Domnului);
• 8 septembrie (Nașterea Maicii Domnului);
• 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci);
• 21 noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserica.

Biserica Ortodoxa nu accepta ca pomenirile sa fie tinute in timpul postului mare. Mai devreme insa se pot tine.

Insa în cazul în care pomenirea morților cade în aceeași zi cu pomenirea generală, poate totusi sa aiba loc. Cu toate acestea, noi indemnam să se respecte cu strictete cuvântul preotului sau Scriptura.

Este important să ne amintim să pomenim pe cei care au părăsit această lume. Dar acționănd în conformitate cu rânduielile religioase. Tinand pomenile cand e perioada optima pt. asta.

În acest fel, putem sărbători cu adevărat viața și influența pe care cei dragi au avut-o. In conformitate cu credința noastră și tradițiile care ne definesc ca români si crestini.

5. CUM DECURGE SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII?

Coliva pentru slujba de pomenire - Parastasul si Pomana.

In ziua de înmormântare, ce coincide cu a 3-a zi dupa moarte, rudele și prietenii se adună la casa familiei pentru pomenire a sufletul celui decedat.

Pe durata pomenirii, se recită rugăciuni și Psalmi, iar o masă este pregătită cu ce se da de pomana (dupa ce sunt binecuvântate): colivă (preparata din grâu fiert), farfurii cu mâncare și băutură (vin).

Sau pachete cu mâncare. De obicei pachetele se fac într-un număr multiplu al lui 3 (3, 6, 9, 12 sau 24), însă e doar un obicei, nu o cerință bisericească. Așa că puteți face cate socotiți de cuviință.

Scopul acestei pomeniri este comemorarea vieții persoanei decedate și a-i oferi sufletului său un loc în ceruri.

6. POMELNIC PARASTAS

Pomelnic Parastas – listă a celor răposați, care se citește în timpul slujbei pt. “adormiti”.
Lista conține numele, prenumele plus vârsta celor adormiți, la care se adauga numele preotului care oficiază.
Aceasta lista se citește in principiu în biserică de catre preot, împreună cu rugăciunile pt. pomenire a morţilor.

Este de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi.. Sau macar dupa Utrenie sau Vecernie. Daca nu de fiecare data, macar la comemorările de 6 saptamani, un an si sapte ani.
Este important ca aceeste pomelnice să fie citite calm, cu atenţie şi cu respect faţă de cei plecaţi din această lume.

Pomelnicul poate fi folosit si pentru a oferi un moment special de reculegere pentru ceilalţi membri a familiei care nu pot participa la ceremonie.

7. CINE POATE ORGANIZA PARASTASELE?

Masa pregatita pt. parastas si pomana.

Parastasul poate fi organizat de membrii familiei celui adormit, cu ajutorul unei biserici ortodoxe.

Acesta se poate desfășura în mai multe locuri: cimitir sau biserică, iar preotul va oficia slujba.
Apoi, se mai poate organiza inauntrul bisericii sau afara din biserica, ori la domiciliu.

Familia poate invita prietenii sau pe cei apropiați sa participe la slujbă, pomenindu-l pe cel adormit.

8. CE SE DA DE POMANĂ / MILOSTENIE IN AFARA DE COLIVĂ?

Se dau mâncare, băuturi, haine, lumânări, obiecte de uz casnic … Sau familia poate sa dea diferite lucruri care să-l amintească pe cel adormit.
Acestea sunt oferite ca un simbol al recunoștinței, al respectului pentru persoanele decedate.

Se pot oferi si anumite sume de bani pentru a-l sustine financiar pe preotul care a oficiat slujba. Si nu in ultimul rând, cei din familie pot dona bani cauzelor caritabile sau pot face donaţii în numele celui care-a trecut in lumea sufletelor.

Aceste gesturi simbolizează faptul că cei plecaţi vor fi mereu amintiti și cinstiti.

9. CUM NE COMPORTĂM LA SLUJBA DE POMENIREA MORȚILOR?

Manastire romaneasca crestin-ortodoxa.

La un ritual de pomenirea morților, este important să ne comportăm cu respect, să încercăm să ne rugăm pentru cei adormiți. Nu se fac glume, fara figura zambitoare, ori alte atitudini nepotrivite cu scopul sau solemnitatea ceremoniei.

Este important să ne amintim cuvintele pe care preotul le spune, incercand sa le respectam.

Mai este recomandat ca fiecare persoană prezentă la pomenire sau pomană să participe activ la rugaciuni și cântece, dar și să ofere lumânari sau flori în memoria celor dragi.

Iar daca primesti milostenia, trebuie sa spui „bogdaproste”.

La fel de important e ca toată lumea prezentă sã se comporte cu demnitate, încredere și recunoștinţã pentru cei plecaţi.

 

Parastasul – cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiți

• Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

  Și voi să faceți la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiți. Grâul are semnificația lui, căci spune Scriptura: Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.

  Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiți. Au puterea să scoată un suflet chiar și din iad. Și voi să faceți la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiți. Grâul are semnificația lui, căci spune Scriptura: Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.

  În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puțin grâu și duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoții parastas. Dar în Sfântul Munte vezi niște bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morți și pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

  (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Volumul IV – Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 298-299)

 ·

SF. ISIDOR PELUSIOTUL – RĂSPUNSURI FILOCALICE

Aflați câteva răspunsuri filocalice la probleme și întrebări dificile din Sf. Scriptură, și despre virtuți. SF. ISIDOR PELUSIOTUL – RĂSPUNSURI LA PROBLEME DUHOVNICEȘTI

Despre cugetarea cea înaltă, despre părerea de sine şi despre smerita cugetare

Cine nu va zice despre tine că e lucru nebunesc ca, trecând tu cu vederea şi bogăţia, şi neamul, şi această cinste [lumească] – care e asemenea umbrei… Și făcându-te pentru mulţi cale de smerenie, să cazi acum, dispreţuind, ca şi cum ai uita-o, dumnezeiasca lege care porunceşte ca cel ce vrea să se înalţe să se smerească (cf. Lc. 14, 11)?

Aşadar, dacă nu te-ai udat cu totul de valurile lăudăroşeniei, trezeşte-te spre făgăduinţa ce ai făcut-o. Căci nu acest lucru[1] te face uitat. Pentru că smerenia care creşte împreună cu virtuţile[2] îi face următori ai lui Dumnezeu pe cei ce vieţuiesc astfel, pe când cugetarea cea înaltă nu numai că nu ştie să fie stăpână peste cele din veacul acesta, ci chiar din cele cereşti îl coboară pe cel semeţ – lucru ce l-a suferit Luceafărul care răsare dimineaţa.

Ce înseamnă că Elisei a prefăcut cu sare curgerile de demult cele neroditoare ale Ierihonului (cf. IV Rg 2, 21)?

Elisei a tămăduit cu sare curgerile cele neroditoare ale Ierihonului ca unul ce a fost mişcat evagheliceşte spre tămăduire. De vreme ce vedea cele ce urmau să fie. Căci acelea erau o preînchipuire. Apele sterpe [închipuiau] toată omenirea ce era stearpă din pricina necunoştinţei virtuţilor şi a lipsei rodului dreptei credinţe. Iar sarea închipuia învăţătura Domnului, care are puterea şi calitatea de a umezi toate, după cum El zice către apostolii Săi: „Voi sunteţi sarea pământului” (Mt. 5, 13). Iar Elisei închipuie pe Însuşi Făcătorul şi Stăpânul. Căci cei ce păzesc curat chipul Făcătorului dobândesc de la El şi harul de a lucra împreună cu El minuni.

Tâlcuire la „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi” (Mt. 8, 20)

„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi” i-a răspuns Domnul celui care L-a rugat să-L urmeze. [Şi i-a spus aşa] pentru că era cunoscător al inimilor, ca Cel Ce de unul singur a plăsmuit inimile oamenilor. Şi s-a spus „de unul singur” pentru că le-a făcut fără să aibă nevoie de altcineva care să-L ajute. Şi a spus astfel pentru că l-a văzut pe omul acela că era stăpânit de gânduri viclene şi locuit de duhuri rele şi că se ţinea de ticăloşie fără să se întoarcă de la ea.

Pentru aceea l-a îndepărtat de la petrecerea împreună cu Sine ca nu cumva stăruinţa aceluia în răutate să se facă pricină de poticnire pentru cei credincioşi. Care ar fi privit la el şi ar fi socotit puterea Stăpânului neputincioasă, de vreme ce nu ar fi putut să schimbe pe ucenic spre virtute.

Tâlcuire la ceea ce s-a spus despre Născătoarea de Dumnezeu: „Şi nu a cunoscut-o”, şi cele următoare (cf. Mt. 1, 25)

Fiindcă ai spus că sminteală se socoteşte pentru iudei ceea ce s-a spus în dumnezeieştile Scripturi că: „Nu a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei”. Ca şi cum după aceea s-ar fi unit logodnicul cu Fecioara, să cunoască poporul cel hulitor şi nemulţumitor că [particula] „până ce” aflăm că este pusă adesea în dumnezeiasca Scriptură în loc de „neîncetat” [continuu]. „Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1) înseamnă [vei şedea] neîncetat [de dreapta Mea].

„Şi nu s-a întors porumbelul la Noe până ce s-a uscat pământul” (Fac. 8, 12), adică nu s-a întors nicidecum. Şi: „Până ce veţi îmbătrâni Eu sunt, zice Domnul” (Is. 46, 4), adică necontenit. Şi multe altele ca acestea se află împrăştiate în dumnezeiasca Scriptură.

Fecioria Maicii Domnului

Dar dumnezeiasca minte, [voind] să îndrepte, o, iudeilor, reaua voastră cugetare, a celor care aţi socotit şi aţi spus că Domnul S-a născut din curvie, s-a sârguit să arate naşterea cea închinată ca neatinsă şi săvârşită în afara oricărei pofte şi uniri trupeşti. Ca una ce este cuvenită lui Dumnezeu şi necuprinsă cu mintea. Căci faptul că cei bănuiţi de curvie ar fi petrecut după aceea unul cu altul l-a oprit şi arătarea îngerului. Care a zis că Cel întrupat în Fecioara e din Duhul Sfânt. Nu l-a îngăduit nici măreţia minunilor de la naştere (adică fecioria de după naştere, cântarea îngerilor, darurile aduse de magi, călăuzirea luminoasă a stelei, călătoria în Egipt, înrobirea idolilor). Dar nici dreptatea acelora înşişi, dreptate mărturisită de dumnezeiasca Scriptură.

Şi o arată şi dragostea Domnului cea de la sfârşit, când a pus împreună pe Născătoarea de Dumnezeu cu feciorelnicul Ioan. Și a unit fecioriile fiecăruia din cei doi. În vreme ce, fiind pe cruce, răbda moarte făcătoare de viaţă. Iar dacă acestea nu-l conving pe cârtitorul şi iubitorul de răutate popor, căruia îi stă în fire să se lupte cu Dumnezeu, atunci semeni pe piatră şi scrii pe ape. Și [mai bine] odihneşte-te de ostenelile cele deşarte.

[1] Faptul de a fi smerit.

[2] Consistenţa smereniei e dată de practicarea virtuţilor. Doar luptându-se să le dobândească îşi dă omul seama de neputinţa lui ontologică şi simte nevoia acută de har.

(Text extra din Sf. Isidor Pelusiotul, Epistole, publicate și în Revista Atitudini)

 

Iubirea care covârșește poruncile Protos. Ioan Dumitru Popoiu

 

Mântuitorul concluzionează că „în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii”, adică în iubirea față de Dumnezeu și cea față de aproapele, prima absolută, iar a doua întinsă numai la măsura iubirii de sine, se împlinesc toate îndemnurile dintre cele trecute și cele ce vor să fie. 

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David în duh îl numeşte pe El Domn, zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»? Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)

Aflat în templul de la Ierusalim în ultima săptămână a vieții Sale pământești, Domnul Hristos propovăduia tuturor celor prezenți în preajma Paștilor evreiești – prin cuvânt direct și pilde – despre Împărăția lui Dumnezeu. Duminicile anterioare, cât și cea care urmează, sunt dedicate unor astfel de pilde în care a atacat fără menajamente comportamentul mai marilor poporului care se credeau posesorii adevărului divin și călăuzitorii tuturor către Tatăl Cel ceresc. De aceea, pentru a-L denigra în fața mulțimilor, fariseii și irodianii L-au ispitit, voind să-L prindă în cuvânt cu o chestiune de ordin politico-religios, întrebându-L dacă se cade să plătească impozit Cezarului (Matei 22, 15-22), urmați fiind de trimișii saducheilor care nu credeau în înviere și L-au provocat la rezolvarea unei ipotetice căsătorii de levirat (Matei 22, 23-34). În urma celor două răspunsuri cu adevărat dumnezeiești ale lui Iisus, fiindcă transcend raționamentele omenești, vine și un învățător de lege „ispitindu-L” cu întrebarea „care poruncă este mai mare în Lege?”

Pe lângă cele 10 Porunci sau Decalogul, considerate până azi chintesența Legii date de Dumnezeu lui Moise, evreii celui de-al treilea templu înregistraseră un total de 613 porunci și reguli. Majoritatea derivau din Pentateuh, însă un număr însemnat îl constituiau tradițiile și obiceiurile ulterioare. Așa cum Biserica de astăzi așază la loc de cinste, pe lângă Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție constituită din practicile liturgice, tradiția orală, hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale, scrierile Sfinților Părinți și diferite canoane, tot la fel și evreii de odinioară îmbogățiseră Legea cu tradiții, dar au ajuns la un moment dat să o codifice de o manieră, tautologic spus, legalistă. Existau porunci obligatorii și porunci neobligatorii. Fariseii, cei mai rigoriști, încercau să respecte toate aceste reguli, adesea fără discernământ, plasându-se în afara duhului în care au fost rostite sau scrise aceste rânduieli fie de Moise, fie de urmașii săi. De aceea, Mântuitorul i-a admonestat chiar puțin mai târziu, prin cuvintele: „Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13).

La întrebarea fariseului, Domnul Iisus dă un răspuns mai detaliat decât i se ceruse, expunând nu una, ci două porunci pe care le plasează pe picior de egalitate. „Marea şi întâia poruncă” nu face parte din Decalog, ci provine din Deuteronom 6,5: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Matei se rezumă doar la acest verset, omițându-l pe cel dinaintea lui, considerat la evrei drept mărturisirea de căpătâi a credinței sau așa-numita „Șema Israel”, o prescurtare a cuvintelor „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6,4). Potrivit Sfântului Marcu (12, 29-30), Mântuitorul a rostit, de fapt, amândouă versetele, ca și cum împreună ar constitui o singură poruncă. Mărturisirea unicității lui Dumnezeu, a faptului că El este „singurul Domn”, adică singurul Stăpân al tuturor, nu constituie o poruncă separată de aceea a iubirii lui Dumnezeu de către oameni, fiii Lui. Aceasta, fiindcă noi nu avem un Dumnezeu legislator, care dă decrete, porunci și Se impune cu forța și frica, ci un Dumnezeu Care a creat cerul și pământul din iubire, pentru ca ele să se desăvârșească în aceeași iubire. Poate că tocmai de aceea Evanghelistul Matei s-a mulțumit doar cu cea de-a doua parte a poruncii, înțelegând că mărturisirea unicității lui Dumnezeu se face tocmai atunci când inima, sufletul și rațiunea, cele trei părți constitutive ale ființei spirituale, se află în unitate lăuntrică și mărturisesc în egală măsură – una maximală – iubirea față de Dumnezeu.

Însă, pentru omul supus păcatului, o înțelegere a celei mai importante porunci, iubirea de Dumnezeu, poate să sufere carențe. De aceea, Iisus Se simte dator să completeze răspunsul cu „a doua (poruncă), asemenea acesteia”, anume: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (preluată din Levitic 19,18). Atât atunci cât și astăzi există oameni care, motivând iubirea față de Dumnezeu, își nesocotesc semenii. Când se întâmplă așa, presupusa iubire de Dumnezeu alunecă spre un formalism periculos, filetism, ba chiar ideologie, fiindcă tinde să se abstractizeze, devenind credință pură în cineva invizibil – or Hristos îndeamnă la o ancorare a vieții noastre spirituale în concret și nu într-o presupusă lume a ideilor. De aceea, Sfântul Iacov spunea că raportarea sănătoasă la Dumnezeu, credința adevărată se probează prin fapte, prin raportarea la semenii cu care ne întâlnim zi de zi: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17). 

Mântuitorul concluzionează că „în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii”, adică în iubirea față de Dumnezeu și cea față de aproapele, prima absolută, iar a doua întinsă numai la măsura iubirii de sine, se împlinesc toate îndemnurile dintre cele trecute și cele ce vor să fie. Puzderia de porunci au ca fundament porunca iubirii, fiindcă lumea a fost creată din iubire, iar finalitatea ei este împărtășirea acestei iubiri, tocmai aceasta constituind asemănarea cu Dumnezeu la care omul a fost chemat încă din Rai.

Textul Evangheliei din duminica a cincisprezecea se încheie cu un cuvânt adresat iarăși fariseilor, a celor care, oricât de formaliști erau și oricât de schimonosit interpretau Legea, totuși problematizau. Pe ei îi întreabă Iisus o întrebare care, la prima vedere, pare o răzbunare pentru întrebarea-capcană a lor mai devreme, dacă se cuvine a se plăti impozit stăpânitorului lumesc. De fapt, nu e așa. Domnul nu îi abordează triumfalist, dorind să-i facă de rușine că nu cunosc legea. Ci mai degrabă socratic, caută să îi incite la descoperirea reală a lui Hristos pe Care ei Îl așteptau. La întrebarea Lui, „al cui Fiu” este Hristos, ei răspund corect după Lege, zicând: „al lui David”. De aceea îi chestionează mai departe, ca să le arate că Legea nu mântuiește prin simpla ei respectare și atât. Potrivit acesteia, un părinte nu îl poate numi pe propriul său fiu „domn” adică stăpân, așa cum o face David în Psalmul 109,1. Fiul îi datorează respect tatălui, nu invers. Prin urmare, în Împărăția la care Dumnezeu ne cheamă, calitățile de părinte și fiu, stăpân și rob, împărat și supus – deși există în continuare – capătă un alt înțeles. Ele nu mai au nimic de-a face cu impunerea, supunerea, teama, pedeapsa. Iubirea le covârșește pe toate. Ba chiar și cele două porunci, prima și a doua din Lege, nu mai sunt porunci, ci manifestare naturală a duhului, după cum spunea odinioară Sfântul Augustin: „Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine” (Omilie la 1 Ioan 4, 4-12).