Poveste fascinanta despre viata omului

 O femeie a cumpărat un papagal de la un magazin de animale de companie local, întrucât era singură.

A luat pasărea acasă, dar după două zile s-a întors la magazin pentru a se plânge: "Papagalul ăsta nu a scos până acum niciun cuvânt!"

 

"Are o oglindă?" a întrebat vânzătorul. "Papagalilor le place să se poată privi în oglindă." Deci femeia a cumpărat o oglindă şi s-a întors acasă.

A doua zi s-a întors la magazin pentru că pasărea tot nu scosese niciun sunet.

"Ce spuneţi de o scară?" a întrebat vânzătorul. "Papagalilor le place să se plimbe în sus şi în jos pe o scară."

Aşa că femeia a cumpărat şi o scară pentru papagal şi s-a întors acasă.

A treia zi s-a întors din nou la magazinul de animale, pentru că papagalul ei nu scosese niciun sunet nici până acum.

"Papagalul are un leagăn?" a întrebat vânzătorul. "Păsărilor le place să se relaxeze în leagăn."

Aşa că femeia a cumpărat şi un leagăn pentru papagalul ei şi s-a întors acasă.

Ziua următoare s-a dus la magazin şi a spus vânzătorului că pasărea murise.

"Îmi pare foarte rău să aud asta. Înainte să moară a spus ceva pasărea?" i-a spus vânzătorul.

"Da" a răspuns doamna. A spus "Acolo nu vând nimic de mâncare?"

Morala: Noi cumpărăm oglinzi în care ne aranjăm, scări pe care încercăm să ajungem mai sus şi alte lucruri prin care căutăm plăcerea, însă neglijăm hrana sufletului nostru."

Ce este Sfânta Treime?

 

Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.

Tot cu ajutorul meditației și al judecății sănătoase putem dezvălui și pricepe și alte taine din marele adevăr al dumnezeirii creștine. Dogma credinței creștine învață că Fiul se naște din Tatăl și Duhul Sfânt purcede din Tatăl mai înainte de toți vecii, adică din eternitate. Cum se poate aceasta? Nu este cu neputință de răspuns: Fiul s-a născut din Tatăl cum se naște cuvântul din minte și Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voință. Cuvântul se naște din minte, nu purcede; și fapta purcede din voință, nu se naște. La fel se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt din Tatăl... Dumnezeu Tatăl e soarele universului, care există din veșnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.

Aceasta e, foarte pe scurt, învățătura creștină despre Dumnezeu, pe care o crede și o mărturisește Biblia întreagă – cea mai importantă capodoperă și mărturie a adevărului existenței lui Dumnezeu; învățătura pe care o cred și o mărturisesc cei peste opt sute de milioane de creștini, câți numără astăzi sub aripile lui creștinismul.

Dacă adăugăm acest argument, de cea mai mare autoritate, la toate celelalte dovezi și probe despre existența lui Dumnezeu, concluzia generală care se impune minții și inimii noastre, cu o impresionantă forță de convingere, aceasta este: Dumnezeu există. La concluzia, convingerea și mărturisirea adevărului existenței lui Dumnezeu ne duc lumea întreagă și omenirea întreagă, natura și istoria, judecata logică și conștiința morală, mintea și inima, rațiunea și revelația, Biblia și Biserica creștină. Toate sunt monumente și temple ale credinței în Dumnezeu, toate ne răspund în cor: Dumnezeu este Creatorul lumii, Dumnezeu este Părintele nostru iubitor!

Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce crede în numele Domnului!

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139)

 

Întemeierea creștină despre Sfânta Treime

Învățătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinței creștine. Această taină a Ființei divine depășește rațiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credință. Încă din rai, omul a putut să se bucure de iubirea infinită care leagă cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Modelul suprem de viață, pe care ni-l oferă Sfânta Treime, este principiul după care a fost creată întreaga lume. Ne putem desăvârși duhovnicește numai dacă urmăm acest model de iubire și de trăire. Deoarece la Cincizecime se descoperă oamenilor și a treia Persoană a Sfintei Treimi, Biserica a stabilit o zi de cinstire deosebită a Sfintei Treimi.

Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude și cântări duhovnicești Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică și sfințitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârșește în numele și spre slava Preasfintei Treimi.

După Pogorârea Sfântului Duh s-a întemeiat prima comunitate creștină și a luat ființă Biserica văzută. Biserica în care este prezent Iisus Hristos prin Sfântul Duh, aduce pe pământ Sfânta Treime, pentru ca oamenii să intre în comuniune cu ea. De aceea, botezul, adică actul de intrare în Biserică, se face în numele Sfintei Treimi. Orice rugăciune începe cu formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime: "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". De asemenea, orice slujbă a celor șapte Sfinte Taine începe cu binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…". Acest lucru arată că orice slujbă adresează primele laude Sfintei Treimi. Cultul Sfintei Treimi este mult mai important decât cel închinat sfinților, pentru că fiecare Persoană divină este cinstită ca Dumnezeu, în timp ce sfinții sunt cinstiți ca oameni care s-au desăvârșit.

De asemenea, credincioșii fac semnul Sfintei Cruci și rostesc formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi să sălășluiască în sufletele lor, pentru a le desăvârși.

Credința în Preasfânta Treime este învățătura principală a Bisericii Ortodoxe. Însă învățătura despre Sfânta Treime nu a fost formulată de la începutul existenței creștinismului. Ea a fost descoperită în Sfânta Scriptură, dar mai ales a Noului Testament. Iisus a mărturisit adesea pe Tatăl și a promis Apostolilor că va trimite pe Duhul Sfânt pentru a continua lucrarea Sa.

De aceea, primele mărturisiri de credință creștine se concentrau asupra învățăturii despre o Ființă divină care se ipostaziază (există) în trei Persoane. Cu timpul, au apărut erezii legate de această învățătură și, de aceea, s-a simțit nevoia unei dogme, a unui Simbol de credință, care să formuleze succint credința în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceasta a fost formulată în cadrul primelor două Sinoade Ecumenice de la Niceea și Constantinopol, unde episcopii prezenți au condamnat ereziile apărute în sânul Bisericii și au scris Crezul (Simbolul Credinței).

Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (adică politeistă - care crede în mai mulți zei), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă (un singur Dumnezeu în Trei Ipostasuri) și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt - Exodul 3, 14).

În Simbolul credinței (Crezul), mărturisim că noi credem "întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului…, și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii…, și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit…"

În formularea acestei învățături, Sfinții Părinți au pornit de la cele descoperite în Sfânta Scriptură referitor la Sfânta Treime sau la Persoanele Acesteia.

Sfânta Treime în Vechiul Testament

Icoana Sfintei Treimi Stejarul Mamvri

În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră" (Facere 1, 26), iar înainte de alungarea primilor oameni din Rai, a spus: "Iată că Adam s-a făcut ca unul din Noi, cunoscând binele și răul" (Facere 3, 22). De asemenea, la amestecarea limbilor celor ce voiau să construiască Turnul Babel, Dumnezeu a zis: "Să Ne pogorâm și să amestecăm limbile lor" (Facere 11, 7).

La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat sub chipul a trei Îngeri lui Avraam (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din vedenia lui Isaia se zice: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot" (Isaia 6, 3), adică se repetă "Sfânt" de trei ori.

Sfânta Treime în Noul Testament

În Noul Testament cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi se descoperă în mod vădit. La Buna Vestire, arhanghelul îi spune Sfintei Fecioare Maria: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1, 35).

La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturisește din cer, zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: "Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19).

Învățătura despre Sfânta Treime era propovăduită și de către Sfinții Apostoli. Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit: "Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și Aceștia Una sunt" (1 Ioan 5, 7), iar Sfântul Apostol Pavel, îi binecuvintează pe corinteni prin cuvintele: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!" (2 Corinteni 13, 13).

Sfinții Părinți și teologii Bisericii au explicat, în scrierile lor, învățătura creștină ortodoxă despre Sfânta Treime: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl.

Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea și comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate exista numai acolo unde este comuniune de persoane divine. Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire și comuniune. El ne-ar arăta doar cum se poate trăi drept. De aceea, în Vechiul Testament virtutea principală a fost dreptatea și nu iubirea. În Noul Testament, Dumnezeul Treimic își manifestă iubirea față de oameni prin Întruparea Cuvântului.

Mărturisirea credinței în Sfânta Treime

Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar slăvită într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională.

Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: "Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh." (Matei 28, 19).

Credem într-Unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcezătorul prea Sfântului Duh.

De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să o preamărim și să I ne închinăm Ei, zicând: "Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut și prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești, Treime Sfântă, slavă Ție!".

Dumnezeu este o singură ființă în trei ipostasuri Unime și Treime

Baza acestei teologii trinitare, formulate de Părinții capadocieni în secolul al IV-lea, la sfârșitul controverselor ariene - teologie care a rămas normativă în toată perioada bizantină -, se află în soteriologie. De fapt, Părinții erau preocupați nu de speculație, ci de mântuirea omului. Învățătură niceeană despre deoființime a însemnat "mărturisirea deplinătății Dumnezeirii în Hristos și afirmă că Întruparea a fost esențială pentru actul răscumpărător al lui Hristos". Ea susținea, la fel, că dacă "Duhul nu este Dumnezeu desăvârșit, El nu poate conferi sfințire".

În sine, învățătură capadociană despre Treime rămâne total lipsită de sens dacă nu ne amintim că ea are că scop să susțină premisele hristologice și pnevmatologice: Logosul întrupat și Duhul Sfânt se întâmpina și se experiază întâi că lucrători dumnezeiești ai mântuirii, iar numai după aceea sunt Ei descoperiți că, în esență, fiind un singur Dumnezeu.

Părinții capadocieni au adoptat următoarea formulare, care avea să rămână criteriul teologiei ortodoxe trinitare din Răsărit: Dumnezeu este o singură ființă în trei ipostasuri. Această statornicire capadociană - date fiind circumstanțele din secolul al IV-lea - n-a pretins niciodată că ar fi ceva mai mult decât cea mai bună descriere posibilă a tainei dumnezeiești, iar nu soluția unui proces filosofic, asemănător "trinității de ipostase" plotiniene.

Părinții au afirmat întotdeauna că noi nu putem cunoaște ce este Dumnezeu, ci doar că El există, deoarece El S-a revelat - în istoria mântuirii - că Tată, Fiu și Duh. Dumnezeu este Treime, "iar acest fapt nu poate fi dedus din nici un principiu, nici nu poate fi explicat prin vreo rațiune suficientă, deoarece nu există principii și nici cauze anterioare Treimii".

Nefiind speculație intelectuală abstractă, învățătură despre Sfânta Treime se află chiar în inima trăirii religioase bizantine: Trinitatea imanentă se manifestă că Treime "iconomică", adică drept revelarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Faptul se evidențiază deosebit de clar și în Sfânta Liturghie, îndeosebi în canonul euharistic. Că rugăciune solemnă adresată Tatălui de către comunitatea umană adoptată - unită în Fiul întrupat și invocându-L pe Duhul Sfânt -, Euharistia este cu adevărat Taină unității dumnezeiești, fiind revărsată asupra oamenilor. Aceeași realitate trinitară este exprimată în nenumărate cântări, presărate prin perioadele liturgice bizantine.

Sfânta Treime, proveniența numelui sărbătorii

Praznicul Sfintei Treimi sau a doua zi de Rusalii - cum mai este cunoscut în popor, este sărbătoare legală, fiind zi nelucrătoare în România.

Conform tradiției după care, în ziua următoare marilor praznice, sărbătorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului prăznuit sau care au avut un oarecare rol în săvârșirea lui, a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Duh, A Treia Persoana a Sfintei Treimi, precum indică Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "întru aceasta zi, prăznuim pe însuși Preasfântul si de Viață Făcătorul și întru tot Puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu.". În calendarele românești de perete aceasta zi e trecuta ca sărbătoarea Sfintei Treimi.

Denumirea aceasta, de dată mai nouă, reprezintă probabil o influență apuseană (la catolici Sfânta Treime e sărbătorită în prima Duminică după Rusalii). În secolul al XII-lea, nici în Apus nu era încă generalizată o asemenea sărbătoare, ci era privită în unele mănăstiri ca o inovație; ea a fost stabilită definitiv în Apus abia la 1334. În calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe însă, Lunea de după Rusalii este numita încă Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar. În calendarele mai noi ale Bisericii ruse Sâmbăta Rusaliilor e numita "a Treimii" (Troitkaia), iar Duminica Rusaliilor e indicată ca "Ziua Sfintei Treimi".

Sfânta Treime în icoană

Iconografia ortodoxă a surprins artistic și spiritual imaginea revelată a Sfintei Treimi. Icoana este un fapt compus, constituit din chipul ipostatic al persoanei sfinte reprezentate și modul artistic (morfologia) prin care acest chip este prezentat simțurilor privitorului.

Această definiție este valabilă și în ceea ce privește problema reprezentării Sfintei Treimi, a Persoanelor dumnezeiești. Nu poate fi reprezentat decât ceea ce s-a descoperit oamenilor, într-un fel sau altul. Este, în fond, problema cunoașterii lui Dumnezeu Cel întreit-ipostatic. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18).

Biserica Ortodoxă dintotdeauna a avut acest adevăr de căpătâi drept călăuză. În registrul iconografic, a stabilit că singura icoană adevărată a Sfintei Treimi este icoana Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Lui Dumnezeu-Tatăl, Cel indescriptibil și inefabil, omul ce icoană să-I facă? La fel și Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care iconografia ortodoxă a putut să-l facă, pentru a nu cădea în capcana agnosticismului, a fost să propună niște intervenții formale sau elemente pe care pictorul le adaugă chipului, ca să interpreteze teologic persoana sau evenimentul iconomiei dumnezeiești. Aceste adaptări sunt o înlesnire față de privitorul credincios, pentru ca acesta să înțeleagă un adevăr dogmatic.

Filoxenia lui Avraam (reprezentarea Sfintei Treimi de la stejarul Mamvri)

În iconografia Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă a preferat ca icoană a Sfintei Treimi scena biblică a apariției celor trei îngeri în fața patriarhului Avraam, la stejarul din Mamvri (Facere 18). Cea mai veche reprezentare a Sfintei Treimi o întâlnim în catacomba de pe Via Latina din Roma (anul 320‑350).

Un secol mai târziu, tema are deja toate datele unei compoziții elaborate, așa cum o putem vedea în mozaicul din Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În registrul de sus apar cei trei tineri, cu haine albe, întâmpinați de Avraam, iar în registrul inferior vedem scena cunoscută: tinerii stau sub stejar, Avraam și Sara pregătesc mâncarea și le‑o aduc la masă. Unele particularități ale personajelor conferă deja imaginii un caracter dogmatic: tinerii au aureole, cel din mijloc e înconjurat de o mandorlă cu raze de lumină, în secvența de la masă tânărul din dreapta întinde degetul spre pâinea din față, cel din stânga ridică mâna în semn de binecuvântare, iar cel din mijloc își îndreaptă privirea și mâna spre animalul jertfit de Avraam. Hrana‑sacrificiu este situată în punctul central al compoziției, ceea ce arată că interesul artistului a fost de a muta totul în sfera semnificației simbolice.

Dar cei trei îngeri, redați, la început, fără aripi, apoi cu aripi, nu constituie icoana propriu-zisă a Sfintei Treimi, așa cum spunem despre icoana Domnului Hristos că este icoană a Fiului întrupat. De aceea, în vechile reprezentări, scena de la stejarul din Mamvri se numește "Filoxenia lui Avraam" și, pentru a fi valabilă, trebuie să conțină toate elementele istorice (prezența lui Avraam și a Sarei, care slujeau îngerilor, stejarul etc.).

Tema se regăsește în secolele următoare, cu mici variații compoziționale, în Capela Palatină din Palermo, unde tinerii capătă deja aripi (secolul XII), în domul din Monreale (secolul XII‑XIII), în Bazilica San Marco din Veneția (secolul XIII). Toate aceste reprezentări aparțin spațiului apusean, dar și arta răsăriteană cunoaște, începând cu secolul al XI‑lea, o serie de imagini ale Treimii veterotestamentare (din vechiul testament), chiar dacă nu atât de elaborate și de celebre. Astfel, o întâlnim într‑o Psaltire grecească (Cod. Barb. gr. 372, c. 1092), în relieful în bronz de pe poarta sudică a Bisericii Nașterii Maicii Domnului din Suzdal (anul 1230), în fresca bisericilor Tokali Kilise și Elmali Kilise din Capadoccia (secolul XI), în mozaicul care împodobește Biserica Sfânta Sophia din Kiev (secolul XI).

Cât despre prezența lui Dumnezeu-Tatăl într-o scenă iconografică, El este totdeauna simbolizat printr-o mână care iese dintr-o mandorlă, cel mai adesea în gestul binecuvântării. La fel este socotit și Duhul-Sfânt sub chipul porumbelului. Este doar un mod în care s-a arătat a treia Persoană dumnezeiască la Botezul Domnului, și nu o icoană ființială. Dovadă că, la Cincizecime, icoana Sfântului Duh este limba de foc, pictată în icoană ca rază sau ca flacără peste Sfinții Apostoli.

În tradiția ortodoxă, mai există o icoană a Sfintei Treimi, cea a "Etimasiei (pregătirii) tronului". Are același caracter simbolic. Este vorba despre un tron pe care stau Sfânta Evanghelie și porumbelul. Uneori, în spatele tronului este și crucea. Desigur, tronul este, aici, icoana Tatălui, Evanghelia și crucea icoana Fiului, iar porumbelul cu nimb, icoană a Sfântului Duh.

Treimea, în arta Renașterii

În perioada Renașterii, în Apus, s-a încetățenit ca scenă a Sfintei Treimi, icoana Bătrânului cu barbă, a "Celui Vechi de zile", Dumnezeu-Tatăl, care Îl ține în brațe pe Fiul, adeseori răstignit, și a porumbelului. Ea a influențat și țările ortodoxe, prin înrâurirea pe care Renașterea a avut-o asupra artei, în general, dar nu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă drept canonică, din cauza antropomorfizării lui Dumnezeu-Tatăl. Un sinod ținut la Moscova, în 1667, pe vremea când Rusia era influențată de arta renascentistă, spune că: "A-L reprezenta în icoane pe Dumnezeu-Savaot cu barbă albă, cu unicul Său Fiu în poală și cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd și de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu-Tatăl".

Icoana Sfintei Treimi - Renastere

Pentru iconografia Bisericii Răsăritului, icoana Sfintei Treimi rămâne de aceea cea a Ospitalității/Filoxeniei lui Avraam la stejarul de la Mamvri. În timp, ea a cunoscut o evoluție specifică, personajele primind noi roluri și atribute. Îngerul central ia tot mai mult înfățișarea lui Iisus, fiind reprezentat cu veșmintele și atributele caracteristice, e mai mare decât cei laterali, uneori are aureolă crucigeră. Dispunerea semicirculară devine treptat imaginea consacrată, iar în tradiția bizantină târzie se observă tendința de a unifica cei trei îngeri, prin ușoara înclinare a capului celor din margini spre cel central. În epoca paleologă (în care împărații bizantini făceau parte din familia Paleologul 1259-1460), arhitectura capătă o importanță mai mare, oferind figurilor abstracte un cadru istoric, masa devine din circulară pătrată, pe masă pot apărea diferite elemente pentru a sugera ospățul.

Sfânta Treime a Cuviosului Andrei Rubliov

Pentru arta creștină răsăriteană icoana cea mai reprezentativă a Sfintei Treimi este cea pictată de iconarul rus (canonizat în 1988 ca Sfânt) Andrei Rubliov, cândva în anii 1411‑1427, icoană aflată acum la Galeria Tretiakov din Moscova. A fost pictată pentru Mănăstirea Sfintei Troițe, vestită lavră monahală și centru al spiritualității rusești medievale, întemeiată de Sfântul Serghei de Radonej la 1337.

Compoziția redă casa lui Avraam, stejarul și un munte, dar Avraam și Sara lipsesc. Iconarul reduce la esențial aspectul istoric, mutând accentul de la evenimentul biblic la înțelesul său dogmatic. Chipurile și siluetele aproape identice ale îngerilor subliniază natura unică a celor trei Persoane dumnezeiești, fără a căuta individualizarea fiecăreia, și aceasta pentru că acolo nu este o reprezentare a celor trei Persoane dumnezeiești, întrucât Dumnezeirea în esența ei nu poate fi reprezentată, ci este reprezentarea Treimii însăși.

Icoana Sfintei Treimi - Alexandru Rubliov

Prin gesturile și pozițiile celor trei îngeri se sugerează unitatea lor: sunt adunați într‑un cerc, legați printr‑o ușoară înclinare a capului, iar mâinile le sunt îndreptate spre Potirul care conține capul unui animal. Potirul, simbol al Jertfei de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu, se află în centrul compoziției și adună gesturile celor trei îngeri, sugerând unitatea de voință și de lucrare a Sfintei Treimi.

Lavra Sfântului Serghie de Radonej cu hramul Sfintei Treimi

Dogma Sfintei Treimi

Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învățăturii creștine, proprie și caracteristică creștinismului, ea stând la baza tuturor mărturisirilor de credință ale Bisericii și totodată, condiționând întreaga ordine morală creștină, conduita personală și socială, având ca temelie, ca principiu și ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine.

Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a credinței, anume că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiești alcătuiesc Sfânta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească și împărtășită nouă prin Descoperirea dumnezeiască.

Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga ființă și toate atribuțiile dumnezeiești, fără însă să fie trei Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire a ființei și, totodată, fără să se amestece sau să se contopească persoanele dumnezeiești întreolaltă.

Dumnezeu-Tatăl este nenăscut. El nu primește existența de la nimeni, nu are cauză. El este izvorul celorlalte două persoane divine. Sfântul Grigorie de Nissa ne învăța că Dumnezeu e Tata din veci. El nu este Tată în felul omenesc. El nu a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariția puterii de a naște, asemenea oamenilor și altor viețuitoare. Dumnezeu este Tată deodată cu veșnicia, este dintotdeauna Tatăl.

Dumnezeu-Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veșnic cu Tatăl și de o ființă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului și dintotdeauna. El nu și-a început cândva existența, ci de când e Tatăl e și Fiul. Fiul și Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veșnicie, ca voință, ca lucrare, ca bunătate etc, dar se deosebesc ca ipostasuri (persoane): unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privință, Tatăl este izvorul și cauza Fiului. Numele propriu al Fiului este "Cuvântul". El se numește și "Înțelepciunea lui Dumnezeu". El e Cuvântul, Strălucirea și Chipul Tatălui.

Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune Însuși Mântuitorul: "Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Însușirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl și de a Se face cunoscut după Fiul și împreună cu Acesta. El e sfințenia însăși și prin aceasta izvorul Sfântului Har, Care desăvârșește opera Mântuitorului, după înălțarea Sa la cer: "Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul… Acela pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti vouă" (Ioan 16, 13-14).

Treimea este nedespărțită, dar deosebit este al Tatălui planul lucrărilor și hotărârea de a fi îndeplinite, deosebit este al Fiului, executarea sau împlinirea, deosebit Duhului Sfânt desăvârșirea lor. Astfel Tatăl este creatorul lumii ( "De la El ..sunt toate" Rom 11, 36), și autorul planului mântuirii, "mai înainte de întemeierea lumii" (Efes. 1,4), ca prin Hristos toate să le împace cu Sine" (Col. 1,20), împăcarea cu Sine fiind mântuirea înfăptuită de către Fiul. Fiul este Cel prin care s-au făcut toate (Ioan, 1,3), inclusiv mântuirea, și "dreptate și sfințire și răscumpărare" (I Cor. 1, 30).

Duhul Sfânt este desăvârșitorul lucrărilor Tatălui și Fiului, este însuflețitor al sfințeniei, pregătitor al mântuirii ca grăitor prin profeți, "oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt" (II Petru, 1, 21), Duhul a fost activ în întruparea și arătarea Domnului, desăvârșitor al mântuirii și sfințirii în oameni, prin har (Ioan, 14, 26; 1 Cor. 12,11: "Toate le lucrează unul și același Duh, împărtășind fiecăruia deosebit, după cum hotărăște"), Mângâietor care rămâne pururea cu credincioșii (Ioan, 14-17; Gal. 4, 6), firește, în neîntrerupta legătura cu Tatăl și cu Fiul.

Lucrarea proprie a fiecărei persoane dumnezeiești nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte persoane, ca și cum persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiași voințe a lui Dumnezeu.

Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem și inepuizabil al iubirii și care îl considera pe om tot persoană, îl prețuiește ca atare pe om și vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voință, deci numai dacă omul voiește.

Preasfântă Treime, Stăpânire de o ființă, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ție pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoșilor și nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naște noi în lume le-ai rânduit, și pentru toate cele ce ne dai fiecăruia din noi în toate zilele și pentru cele ce ai gătit nouă tuturor în veacul cel viitor?

Icoana Sfintei Treimi Stejarul Mamvri - a

Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri și îndurări, să mulțumim Ție nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind și împlinind poruncile Tale; iar noi cu patimile noastre și cu obiceiurile cele rele în nenumărate păcate și fărădelegi ne-am aruncat.

Pentru aceasta, ca cei ce suntem întinați, nu numai că nu îndrăznim a ne arata înaintea preasfintei feței Tale celei întreit strălucitoare, ci nici preasfânt numele Tău a-l chema, de nu ai fi binevoit Însuți Tu spre a noastră mângâiere a ne vesti nouă; că pe cei drepți și curați iubești, iar pe păcătoșii care se pocăiesc îi mântuiești și cu milostivire îi primești.

Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălțarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoșilor; și bunăvoința noastră în loc de fapte bune o primește, și ne dă nouă duhul pocăinței celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioșie și dreptate până la sfârșitul vieții noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă și slăvind cu cuget curat și cu fapte bune preadulcele și preaîncuviințat numele Tău. Amin.

Învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime

Teologul catolic, Georg Koepgen, a scos foarte bine în relief baza trinitară a spiritualității creștine, și în același timp, și faptul că această spiritualitate a fost păstrată cel mai bine în Biserica Răsăriteană, ea păstrând nealterată învățătură biblică despre Sfânta Treime, menținându-i locul central în evlavia creștină.

Sfânta Treime este fundamentul învățăturii și credinței ortodoxe despre Dumnezeu. Credință în dogmă Sfintei Treimi delimitează învățătură creștină despre Dumnezeu de alte doctrine și concepții, în sensul că numai învățătură ortodoxă ne arată că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos. Biserica are temei trinitar care nu trebuie căutat prin speculații filozofice, ci în taină vieții comune a Persoanelor divine.

Un temei trainic în acest sens sunt cuvintele Mântuitorului și interpretările date de Sfinții Părinți. Relațiile trinitare divine sunt: 1.un model al relațiilor dintre oameni în Biserica, și 2.o putere care produce și adâncește aceste relații.

În viață Bisericii este împletită viață Sfintei Treimi: Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de patimi că toți să fie una "După cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Ține, așa și aceștia în Noi să fie una, că lumea să creadă că Tu M-ai trimis." (Ioan 17, 21).

Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantată și mijlocită numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeiești S-a întrupat că om pentru eternitate, manifestând în această iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru om.

Această este convingerea spiritualității ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem și inepuizabil al iubirii și care îl consideră pe om tot persoană, îl prețuiește că atare pe om și vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voință, deci numai dacă omul voiește.

Desăvârșirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput că o persoană singulară, ci că o comunitate de Persoane în desăvârșită unitate, într-o singură Ființă, realizând și chemând la comuniune pe oameni.

Căci numai că o comunitate desăvârșită de Persoane supreme, Dumnezeu poate să cheme pe om la comuniune cu Sine. Că iubire desăvârșită, că Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate dărui și altor persoane dacă voiește, împărtășindu-le treptat din infinitatea vieții și iubirii Sale, îndumnezeindu-le.

Ortodoxia preferă să folosească termenii de "viață în Hristos", de "viață în Duh", de "viață duhovnicească", de "viață în Dumnezeu", pentru viață creștinului în unire cu Dumnezeu, indiferent e ce treaptă s-ar află această trăire. Prin această a urmat exemplul Sfântului Apostol Pavel (Gal. 3, 28; 3, 20; ÎI Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; În 14,23; I În 3, 24 etc.).

Învățătură ortodoxă rămâne fidelă Noului Testament și anume nu raționalizează taină lui Dumnezeu cel în Treime, ci bazându-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunica din iubire, în Duhul, prin energiile necreate, nu ține pe Dumnezeu nici distant de noi, că religiile raționalist monoteiste (iudaismul și mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, că în religiile și filozofiile panteiste, care cunosc că unică realitate esență de un fel sau altul.

Părinții bisericii care au apărat învățătura despre Sfânta Treime

Părinții Bisericii din primele secole creștine au apărat învățătura despre Sfânta Treime, respingând cu argumente învățăturile greșite. Între acești părinți pot fi enumerați: Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie, Sfântul Policarp, Aristide, Sfântul Iustin, Atena agora, Teofil al Antiohiei, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novațian. Sfinții Părinți ai veacurilor IV și V au continuat această tradiție, iar în timpul disputelor contra arianismului s-au remarcat: Sfântul Atanasie, Sfântul Epifanie, Sfântul Darie și Fericitul Augustin. "În unitatea firii sunt trei persoane" zicea Tertulian. "O singură Dumnezeire și un singur Dumnezeu în trei ipostasuri", spunea Sfântul Atanasie, vorbind despre Sfânta Treime.

Sfântul Grigore de Nazianz despre Sfânta Treime

"Când zic Dumnezeu, înțeleg Tatăl, Fiul și Sfântul Duh", scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. Departe de a fi o formă de speculație abstractă, învățătură despre Sfânta Treime a fost întotdeauna pentru tradiția patristică greacă o chestiune de trăire religioasă-liturgică, mistică și, adeseori, poetică: "Îndată ce cuget la Cel Unul, mă și învăluie strălucirea Celor Trei; îndată ce Îi deosebesc, sunt trimis înapoi la Cel Unul. Când gândesc la vreunul dintre Cei Trei, mă gândesc la El că Întreg, iar ochii mei se umplu (de lacrimi de bucurie). Și cea mai mare parte din ceea ce gândesc îmi scapă."

Sfântul Grigore de Nyssa despre Sfânta Treime

Dezvoltându-și binecunoscută să învățătură despre chipul lui Dumnezeu în om, Sfântul Grigorie de Nyssa definește un aspect al existenței personale umane clar deosebite de aceea a lui Dumnezeu: fiecare persoană umană posedă puterea de a se reproduce pe sine, în timp ce în Dumnezeu există numai "una și aceeași Persoană din care se naște Fiul și purcede Duhul". Astfel, neamul omenesc se află într-un proces continuu de fragmentare, putând să-și redobândească unitatea numai prin adoptarea să de către Tatăl în Hristos - adică devenind copii ai ipostasului unic care da naștere fără fragmentare sau multiplicare. Origine a unității din Treime, Tatăl restaurează unitatea creației prin adoptarea umanității în Fiul Sau, Noul Adam, în care omenirea este "recapitulata" prin lucrarea Duhului.

Învățătură Sfântului Grigorie de Nyssa despre "energii" este bine descrisă de G.L. Presare: "La oameni, în ciuda solidarității întregii specii, fiecare individ acționează separat, astfel încât este cuvenit să-i privim că mulți. Nu este tot așa în privința lui Dumnezeu. Tatăl niciodată nu lucrează independent de Fiul, nici Fiul independent de Duhul. Lucrarea dumnezeiască începe totdeauna de la Tatăl, continuă prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt; nu există lucrare individuală separată a vreuneia dintre Persoane; energia trece invariabil prin Cei Trei, deși rezultatul nu înseamnă trei lucrări, ci una singură".

Rugăciune către Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, Stăpânire de o ființă, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ție pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoșilor și nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naște noi în lume le-ai rânduit, și pentru toate cele ce ne dai fiecăruia din noi în toate zilele și pentru cele ce ai gătit nouă tuturor în veacul cel viitor?
Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri și îndurări, să mulțumim Ție nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind și împlinind poruncile Tale; iar noi cu patimile noastre și cu obiceiurile cele rele în nenumărate păcate și fărădelegi ne-am aruncat.
Pentru aceasta, ca cei ce suntem întinați, nu numai că nu îndrăznim a ne arata înaintea preasfintei feței Tale celei întreit strălucitoare, ci nici preasfânt numele Tău a-l chema, de nu ai fi binevoit Însuți Tu spre a noastră mângâiere a ne vesti nouă; că pe cei drepți și curați iubești, iar pe păcătoșii care se pocăiesc îi mântuiești și cu milostivire îi primești.
Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălțarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoșilor; și bunăvoința noastră în loc de fapte bune o primește, și ne dă nouă duhul pocăinței celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioșie și dreptate până la sfârșitul vieții noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă și slăvind cu cuget curat și cu fapte bune preadulcele și preaîncuviințat numele Tău. Amin.

Cântări Liturgice

Tropar - Sfânta Treime

Trisaghionul

Cântare solemnă de la Cincizecime, atribuită Împăratului poet Leon al VI-lea, prelucrare a celebrului Trisaghion:

"Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii trei ipostatice,
Fiul în Tatăl, cu Duhul Sfânt.
Că mai înainte de timp Tatăl a născut pe Fiul, împărtășindu-I Lui veșnicia Să și Tronul Sau;
Iar Duhul Sfânt era în Tatăl, împreună slăvit cu Fiul.
O Putere, O Ființă, O Dumnezeire pe care toți o cinstim și zicem:
Sfinte Dumnezeule, Cel ce ai făcut toate prin Fiul, cu împreună lucrarea Duhului Sfânt;
Sfinte Tare, prin Care L-am cunoscut pe Tatăl și pe Duhul Sfânt sălășluit în lume;
Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce purcezi din Tatăl și locuiești în Fiul.
Treime Sfânta, mărire Ție."
Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 

 

MANDRIA

Mândria (sau trufia) este un păcat care constă în afişarea unei superiorităţi ce poate fi legată în chip nesăbuit de diverse lucruri (calităţi fizice sau morale,avere, situaţie, origine, naţionalitate, etnie, rasă, culoarea pielii, etc). Mândria este unul din cele şapte păcate capitale.

[1]

 Ea îl spurcă, îl coboară pe om, îlacoperă de ruşine, căci îl face asemenea diavolilor , foşti  îngeri azvârliţi din cer de Dumnezeu din pricina trufiei; ea este în acelaşi timp şi rădăcina marilor   încălcări ale legii morale (deci al celorlalte păcate). Dumnezeu urăşte ochii trufaşi şi inima trufaşă născătoare de cuvinte semeţe. El le stă împotrivă celor mândri, pe care îi mustră şi îi pedepseşte aspru, cărora le smereşte inima prin suferinţe şi necazuri. Exemple pilduitoare sunt destinele tragice ale lui Sanherib, Belşaţar  şi ale Egiptului, Israelului, Moabului sau cele ceva mai blânde ale lui Nabucodonosor al II-lea, Ozia sau Iezechia. În mod obişnuit mândria aţâţă certurile, poate cufunda omul în sărăcie (prin refuzul de a presta unele munci considerate inferioare) şi poate da naştere la dispreţ faţă de ceilalţi, ceea ce se întâmplă la unii oameni care au o anumită corectitudine morală (pilda vameşului şi fariseului). Ea este incompatibilă cuadevărata  înţelepciune. Creştinul adevărat nu se socoteşte niciodată înţelept, cum fac cei bogaţi sau mulţi din oamenii mândri, pentru că acest lucru l-ar   îndepărta de mântuire. Omul mândru este adeseori lăudăros (cu ceea ce de fapt nu-i aparţine- bunuri, sănătate, educaţie, origine), în multe cazuri ateu,uneori batjocoritor; în anumite cazuri el este  îmbuibat şi asupritor iar în altele adună mulţime de păcate grele. Cauzele mândrieisunt cunoaşterea, bogăţia şi puterea sau chiar o anumită corectitudine morală. Armele luptei împotriva mândriei sunt rugăciunea şi iubirea aproapelui, modelul suprem fiind Iisus, care este blând şi smerit cu inima.

 Trufia spurcă pe om

Tras la răspundere pentru faptul că ucenicii săi calcă datina bătrânilor şi nu se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus foloseşte acest prilej pentru a-i învăţape ucenici că „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Căci „orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncatafară în hazna” pe când „ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om’’. Apoi enumeră păcatele care, avându-şi sălaş în inimă şi ieşind la iveală,prin vorbe sau fapte, îl spurcă pe om, incluzând printre ele şi trufia.

[2][3]

 

[4]

.

Mândria îl coboară pe om şi-l acoperă de ruşine

Solomon arată în Proverbele sale că în timp ce cel smerit cu duhul capătă cinste, mândria omului îl scoboară pe acesta

[5][3][4]

şi îl acoperă pe om de ruşine.

[6][3]

 ,Căci el se face astfel asemănător acelor îngeri care au făcut păcatul

[7]

 de neiertat de a-şi dori cu neruşinare să ia locul lui Dumnezeu. Fiindcă nu şi-au păzitvrednicia, ci şi-au părăsit locaşul

[8]

, au fost blestemaţi

[9]

 şi coborâţi din cer, aşa cum arată Iisus însuşi,

[10]

şi transformaţi în diavoli. Aceştia sunt puşi în pază sub întuneric

[11]

, în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei Celei Mari, aşa cum ne spun apostolul Iuda şi apostolul Petru. Numai pe cei smeriţi Dumnezeu îi împodobeşte cu  înţelepciune, aşa cum ne încredinţează înţeleptul Solomon.

[12][3]

Dumnezeu urăşte ochii trufaşi şi pedepseşte inima trufaşă, candela celor răi

Ochii trufaşi sunt primii din seria de şapte lucruri urâte de Domnul, aşa cum le menţionează Solomon.

[13]

 

[3]

 Agur vorbea, în ,,Proverbele lui Solomon", chiar deun neam de oameni ai căror ochi sunt trufaşi şi care îşi ţin pleoapele sus.

[14][3]

 Aceşti ochi sunt semne ale unei inimi trufaşe care, fiind o scârbă înainteaDomnului, nu va rămâne nepedepsită, ne spune Solomon

[15]

 

[3]

 Iar dintr-o inimă trufaşă ies cuvintele semeţe, ca ale vrăjmaşilor psalmistului care-l prigonesc şivor să-l doboare,

[16]

 sau ca ale acelora despre care vorbeşte proorocul Obadia, care erau mulţumiţi şi se bucurau de nenorocirea abătută asupra copiilor  lui Iuda, vorbind cu semeţie în ziua strâmtorării acestora,

[17]

sau ca ale celor care, doborând cu sabia pe copiii lui Israel şi luând în stăpânire două neamuri şiţări, au început să se fălească şi să-şi înmulţească cuvintele împotriva lui Dumnezeu.

[18]

 Creştinul va fi ca psalmistul al cărui suflet este liniştit şi potolit ca uncopil înţărcat, care stă lângă mama sa, spune psalmistul.

[19]

Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu reprezintă decât păcat, aşa cumne spune Solomon.

[20][3]

Mândria este rădăcina păcatelor mari

Psalmistul arată că mândria este rădăcina marilor încălcări de lege.

[21]

Cine este smerit nu poate fi ucigaş (căci nu e lacom după bani şi nu poate fi foarte gelos

 

), nu e lacom de mâncare, băutură, bani, hoţ  sau pizmaş (căci se mulţumeşte cu ce dă Dumnezeu), nu este mânios (căci nu se consideră cel mai important), nu este desfrânat (căci el este încredinţat că trupul este templul Duhului Sfânt, neconsiderând că îi aparţine), nu e hulitor  (căci e recunoscător faţă de darul vieţii primit de la Dumnezeu), nu e leneş (căci nu pune comoditatea sa pe primul plan). Mândria poate fi chiar o pricină de nesupunere faţă de legileţării. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru acela care, din mândrie, nu asculta de preotul sau judecătorul destinat a rezolva cazurile greleprivitoare la un omor , la o neînţelegere sau la o rănire. Se scotea astfel răul din mijlocul lui Israel pentru că tot poporul să audă şi să se teamă, şi să nu se mai  îngâmfe.

[22][4]

Omul mândru

Solomon ne arată că  înţeleptul se teme şi se abate dela rău, dar prostul este nechibzuit şi sigur de sine.

[23]

 Solomon ne încredinţează că mândriaaţâţă certurile

[24]

 

[3]

 şi ne spune că omul nesăbuit lovit de înfumurare şi cu gânduri rele ar fi mai bine să-şi pună mâna la gură pentru a nu stârni, în mânia sa, certuri.

[25][3]

 Fudulia poate cufunda omul în sărăcie: mai bine să fii smerit şi să ai o slugă decât să fii fudul şi să nu ai ce mânca, ne pune în gardă Solomon.

[26]

Trufia se înalţă adeseori din solul unei anumite corectitudini, cum se întâmplă cu cei mândri şi dispreţuitori, iar umilinţa creşte de multe ori din lacrimilepăcătoşilor, aşa cum ne avertizează Iisus în pilda vameşului şi fariseului.

[27][3]

 Înţelepciunea, personificată în Pildele lui Solomon(Proverbele lui Solomon), strigăcă ea urăşte trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă.

[28]

 

[3][29]

 Mândria este prezentă în discursurile falşilor învăţători, sofişti şi lacomi împotriva căroravorbeşte apostolul Pavel într-una din epistolele sale.

[30]

 

[3]

Oamenii mândri ce se cred înţelepţi

Solomon ne atrage atenţia să nu ne socotim înţelepţi şi să nu ne bizuim pe  înţelepciunea noastră, ci să ne temem de Domnul şi să ne abatem de la rău.

[31]

 Omul bogat este unul dintre aceia care cred că sunt înţelepţi; pe acesta săracul priceput îl cercetează, arată acelaşi Solomon.

[32]

 În general putem sătragem nădejde de îndreptare mai mult de la un nesăbuit decât de la unul care se crede înţelept, ne previne Solomon.

[33][3]

Proorocul Ieremia spune că e bineca înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că arepricepere şi că-l cunoaşte pe Dumnezeu, care face milă,  judecată şi dreptate pe pământ, căci în aceasta găseşte plăcere Dumnezeu.

[34]

 Psalmistul ne asigurăcă nu se abate de la legea Domnului cu toate că îngâmfaţii îi aruncă batjocuri,

[35]

că păzeşte din toată inima poruncile Domnului cu toate că duşmaniiurzesc neadevăruri împotriva lui.

[36]

 El se roagă cerându-i lui Dumnezeu să aibă milă de credincioşi pentru că aceştia sunt sătui de dispreţul celor trufaşi şi de

 

batjocurile celor îngâmfaţi.

[37]

 Psalmistul se văită că trufaşii îl hărţuiesc şi se războiesc cu el,

[38]

 că îngâmfaţii sapă gropi înaintea lui şi îl prigonesc fără temei,dar el ne asigură că nu va părăsi poruncile sfinte;

[39]

El se plânge că nişte îngâmfaţi îi întind curse şi laţuri, dar ne spune că el se roagă la Dumnezeu pentruizbăvire.

[40]

 Psalmistul plânge pentru că nişte îngâmfaţi s-au sculat împotriva lui şi vor să-i ia viaţa şi îl roagă pe Dumnezeu cel îndurător, milostiv,  îndelung răbdător  şi bogat în bunătate să-l întărească, să-l scape şi să facă un semn pentru ca vrăjmaşii săi să rămână de ruşine.

[41]

 Iisus a spus pildavameşului şi a fariseului pentru aceia care credeau ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.

[42][3]

  Apostolul Pavel le spune romanilor să nu umbledupă lucruri înalte ci să rămână la cele smerite şi să nu se socotească singuri  înţelepţi.

[43][3]

; să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsurade credinţă împărţită de Domnul.

[44][3]

 Căci „dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur”, aşa cum scrie acelaşi apostolgalatenilor.

[45]

Omul mândru lăudăros

Omul mândru este adeseori lăudăros.

[46][3]

 Doar faptele bune în sine pot fi obiect de laudă,

[47]

 căci motiv adevărat de laudă (din partea altuia) este ceea ce este în inimă, şi nu în înfăţişare, spune apostolul Pavel 

[48]

  Astfel fratele din starea de jos să se laude cu înălţarea lui, iar bogatul să se laude cu smerenia lui, după cum spune apostolul Iacov. Adesea oamenii se laudă nejustificat cu lucruri pe care le-au primit (bunuri, origine bună, sănătate, educaţie bună, etc) aşa cumobservă apostolul Pavel

[49][4]

Omul mândru şi necredincios

Omul mândru este de multe ori ateu

[50]

 sau îşi zice în sinea sa că Dumnezeu nu pedepseşte,

[51]

 că uită sau că îşi ascunde Faţa şi în veac nu va vedea, spunepsalmistul

[52]

, fiind împiedicat în judecata şi vederea sa de întunericul de nori, aşa cum se menţionează în Cartea lui Iov.

[53]

Omul mândru şi batjocoritor 

Omul îngâmfat este deseori batjocoritor, arată Solomon

[54]

 Batjocoritorii sunt cauza certurilor , neînţelegerilor, ocărilor, stărilor sociale conflictuale,

[55]

 dincolo defaptul că îşi creează singuri suferinţe şi neplăceri, spune acelaşi Solomon.

[56]

 Cine îşi bate joc de sărac, îşi bate joc de Cel care l-a făcut

[57]

, iar acesta va fibatjocorit de Dumnezeu, avertizează autorul Pildele lui Solomon(Proverbele lui Solomon)

[58]

 Batjocoritorul nu ascultă şi nu-i place mustrarea,

[59]

 aşa că lor lesunt rezervate pedepsele, inclusiv loviturile, spre îndreptare, ne previne Solomon.

[60]

 Dacă vor rămâne neschimbaţi, nu vor vedea  împărăţia lui Dumnezeu,arată apostolul Pavel

[61]

 Apostolii Iuda şi Petru arată că în zilele din urmă (premergătoare apocalipsei) vor fi batjocoritori.

[62]

Omul mândru şi rău

Omul rău şi mândru, la adăpostul succeselor sale materiale, este dispreţuitor, ucigaş şi asupritor al celor nenorociţi, lăudăros, ateu sau hulitor  al Domnului, gura sa fiind plină de blesteme şi  înşelătorii, ne spune psalmistul.

[63]

 Sau, fericit şi netulburat de suferinţe, este  îmbuibat, asupritor, are o limbă neobosită şidevine pricină de poticnire pentru oamenii de rând, arată acelaşi psalmist.

[64]

 Psalmistul se roagă pentru pedepsirea trufaşilor.

[65]

 Dumnezeu îi cunoaşte dedeparte pe cei îngâmfaţi, asigură psalmistul.

[66]

 El ştie totul şi cântăreşte toate faptele, precum spune Ana, una din soţiile lui Elcana, în rugăciunea ei fierbinte,consemnată în Cartea I a Regilor .

[67]

Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri

 În Levitic Dumnezeu îi avertizează pe copiii lui Israel că va frânge mândria puterii lor.

[68][3]

 Solomon ne încredinţează că Dumnezeu surpă casa celor mândri,dar întăreşte hotarul văduvei

[69][3]

 şi că îşi va bate joc de cei batjocoritori în timp ce celor smeriţi le va da har .

[70]

 Psalmistul ştie căDumnezeu mântuieşte poporul care se smereşte şi smereşte privirile trufaşe

[71]

şi îi sfătuieşte pe cei lăudăroşi să nu mai vorbească cu atâta trufie

[72]

pentru căDumnezeu mustră pe cei îngâmfaţi care au rătăcit de la poruncile lui Dumnezeu

[73]

, pedepseşte aspru pe cei mândri

[74]

 şi frânge mândria domnitorilor.

[75]

 Ana,una din soţiile lui Elcana, necăjită de Penina pentru că era stearpă, îşi varsă sufletul înaintea Domnului recunoscând că Dumnezeu smereşte şi Dumnezeu înalţă şi până la urmă capătă rod. Ea îl naşte pe Samuel, care avea să devină un mare judecător, care a domnit cu dreptate peste Israel, aşa cum consemnează Cartea I a Regilor

[76]

 David, rugându-se Domnului, spune:„Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta, scobori pe cei mândri”.

[77]

 Fecioara Maria, în discuţia pe care o are cu Elisabeta, ruda sa şi mama lui Ioan Botezătorul spune: „Dumnezeu a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile, pe cari le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi.Pe cei flămânzi i -a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i -a scos afară cu mâinile goale”.

[78][29]

Iisus a criticat slava deşartă după care umblau cărturarii şi fariseii; aceştia umblau după locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în sinagogi; le plăcea să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: „Rabi! Rabi!”. Iisus le-a amintit că numai Unul este învăţătorul şi că oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat

[79]

, lucru aplicabil chiar la o masă, unde este bine să fim mutaţi de gazdă mai sus în loc să fim izgoniţi în mod ruşinos de pe locurile cele dintâi dacă se întâmplă să vină cineva mai cu vază.

[80]

 

[3]

 

[4]

  Apostolul Petru le spune preoţilor  să se îmbrace cu smerenie, amintindu-le că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har , şi numai în acest fel, smerindu-se sub mâna tare a lui Dumnezeu, ei vor fi înălţaţi la vremea potrivită.

[81][3][29]

  Apostolul Iacov arată că Duhul pe care l-a pusDumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine şi că în schimb, ne dă un har şi mai mare şi că de aceea spune Scriptura:„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.

[82][3][29][4]

 Dumnezeu surpă casa oamenilor mândri, îşi bate joc de cei batjocoritori, aşa cum spune Solomon, stă împotriva celor mândri, cum spune Iacov

[83]

 

[3]

, smerindu-le inima

[84]

 

[3][29]

 prin suferinţe

[85]

 şi necazuri.

Sursele mândriei

Cunoaşterea este una din pricinile de mândrie, căci „cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte” învaţă apostolul Pavel 

[86]

 .  Adam şi Eva au fost alungaţi din rai din pricina trufiei cunoaşterii, pentru că au nesocotit porunca Domnului şi au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, arată Cartea Facerii 

[87]

 

[4]

 . Lucifer  a căzut din cer  din pricina trufiei, devenind Satan (duşmanul, diavolul), învaţă proorocul Isaia

[88]

 

[4]

 . Puterea şi bogăţia reprezintă a doua cauză de mândrie. Regele asirian Sanherib, regii babilonieni Nabucudonosor al II- lea şi Belşaţar , regii lui Israel Ozia, Iezechia, tânarul  Adonia cad pradă acestui păcat. Ea cuprinde cetăţi (Iacov, Tir, Efraim, Sodoma) şi ţări (Egipt, Israel, Iuda, Moab).

Păcatele mândriei

După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele mândriei.

 

Mândria domnitorilor

Cartea I a Regilor  relatează cum  Adonia, pe care tatăl său, David, nu-l mustrase niciodată, s-a sumeţit împotriva tatălui său, împăratul, uneltind pentru preluarea puterii.

[89]

Cărţile istorice ale Vechiului Testament relatează cum Dumnezeu a pedepsit trufia lui Sanherib, trimiţând un  înger  care ucide 185 000 de soldaţi din tabăra acestuia, obligându-l să renunţe la lupta împotriva lui Iezechia. El se întoarce în ţara sa unde este ucis de fiii săi, în timp ce se ruga întemplu.

[90]

 

[3]

Cartea profetică a proorocului Daniel, care-i poartă numele, istoriseşte cum Nabucudonosor al II-lea primise atâta putere, încât i s-a îngâmfat inima, şi i s-a împietrit până la mândrie. Aşa cum i-a tălmăcit Daniel vis său neliniştitor, el a fost îndepărtat de pe tron şi a fost despuiat de slava lui: a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, a locuit la un loc cu măgarii sălbatici, i s-a dat să mănânce iarbă ca la boi, trupul i-a fost udat de roua cerului, i-a crescutpărul ca penele vulturului şi unghiile ca ghearele păsărilor; inima i s-a făcut ca a fiarelor; şapte vremi au trecut peste el, până când a recunoscut că Dumnezeustăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea; şi atunci a fost reaşezat în scaunul de domnie.

[91]

 

[3]

 Belşaţar nu învaţă nimic din istoria tatălui său şi nu-şismereşte inima, aşa că mesajul lui Dumnezeu, scris de mâna Domnului pe tencuiala zidului împărătesc -continuă aceeaşi carte profetică- se împlineştenemilos, aşa cum este tâlcuit de Daniel: Belşaţar este ucis, domnia revenindu-i lui Dariu, Medul (Darius al II-lea Ochos, rege persan)

[92]

 

[3]

 Cartea a II-a a Cronicilor  relatează cum împăratul Ozia, fiul lui  Amaţia, a dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ajungând un lider regional foarte influent, cu o armată foarte numeroasă şi, devenit puternic, s-a sumeţit: a intrat în Templul Domnului pentru a arde tămâie, faptă îngăduită doar preoţilor , fiii lui  Aaron, care au fost sfinţiţi s-o aducă. Înfruntat de preotul Azaria şi cei 80 de preoţi care-l atenţionară că face un păcat- continuă cartea- el s-a mâniat pe preoţi, şi cum s-a mâniat, i-a apărut o lepră pe frunte, pe care a avut-o până la sfârşitul vieţii. El a locuit într-o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului. Şi fiulsău, Iotam, era în fruntea casei împăratului şi judeca poporul ţării.

[93]

 

[3]

 Aceeaşi carte a Cronicilor evocă cum, fiind bolnav de moarte, Iezechia a făcut o rugăciune Domnului, iar Domnul l-a vindecat. În loc să răsplătească binefacerea primită, Ezechia, părăsit de Dumnezeu care vroia să-i încerce inima, s-a  îngâmfat din pricina bogăţiilor şi le-a arătat solilor babilonieni toate locurile unde îşi ţinea lucrurile de mare preţ. Atunci mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lui, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului, însă Ezechia, smerenia|smerindu-se din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, a făcut ca mânia luiDumnezeu să nu vină peste ei în timpul vieţii lui: Isaia îl anunţă că, după moartea sa, ţara va fi jefuită şi copiii săi duşi în robie la curtea Babilonului.

[94][3]

Cetăţi şi ţări mândre smerite

 În cartea proorocului Amos, acesta vesteşte faptul că Dumnezeu va pedepsi mândria cetăţii Iacov, unde luxul, desfătările şi nedreptatea au devenit insuportabile: cetatea este dată în mâinile vrăjmaşilor.

[95]

 Biblia istoriseşte cum Dumnezeu a pedepsit Tirul, „târgul neamurilor”, care a „îngrămădit argint capulberea şi aur „ca noroiul de pe uliţe”, „ai cărui negustori erau ca nişte voievozi, şi ai cărui târgoveţi erau cei mai bogaţi oameni de pe pământ”, „ca săruşineze mândria a tot ceea ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mari ai pământului”.

[96]

 

[3]

 Nabucudonosor al II-lea poartă un lung război (585-572 î.Hr) împotriva Tirului, care acceptă, în final, autoritatea Babilonului.

[97]

 În cartea Isaia proorocul ce da numele cărţii vesteşte:„cununa îngâmfată a beţivilor lui Efraim”va fi strivită. Căci judecătorii şi soldaţii se clatină din pricina vinului şi sunt ameţiţi de băuturi tari; preoţii şi proorocii aşijderea: se clatină când proorocesc, sepoticnesc când judecă; în plus sunt şi batjocoritori.

[98][3]

Proorocul Iezechiel prezice că mândria Egiptului va fi nimicită de către „sabia” Babilonului; Egiptul, careera „ca un crocodil în mări, care se aruncă în râuri şi tulbură apele cu picioarele lui şi întărâtă valurile râurilor” va fi „prins” şi zdrobit. Cei care „răspândeaugroaza în ţara celor vii”, cum sunt Mesec şi Tubal, vor fi ucişi de sabie.

[99]

 Este vorba de victoria lui Nabucudonosor al II-lea (Nabucadneţar în Biblie) împotrivaEgiptului la Karkemiş, în anul 605.

[100]

 Israelul va fi pedepsit pentru urâciunile sale (idolatrie, lăcomie, uciderea|omoruri, silnicie): popoarele cele mai rele vor  stăpâni casele lor şi mândria celor puternici va cunoaşte sfârşitul, anunţă acelaşi prooroc

[101]

. Istoria arată că Nabucudonosor al II-lea supune Iudeea în 597 şiduce o bună parte din populaţia captivă în Babilon.

[100]

Cetatea Sodomei a păcătuit şi prin trufie, ne informează proorocul Ezechiel

[102]

Isaia prooroceşte Iudei şiIerusalimului, mustrându-le pentru idolatria şi lăcomia lor: la venirea lui Iisus „omul va trebui să-şi plece in jos privirea semeaţă si îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat in ziua aceea”.

[103]

 Cărţile Bibliei arată cum Domnul face de ruşine mândria lui Moab, pentru că locuitorii săi au fost idolatri, aubatjocorit poporul Domnului şi au fost semeţi cu acesta.

[104][3]

. Datele istorice arată că ţara Moabului a fost cucerită de babilonieni în secolul al 6-lea, după carea dispărut ca ţară.

[100]

 În zilele din urmă, trufia, laolaltă cu multe alte păcate, va domina sufletele multora, avertizează apostolul Pavel.

[105][3]

Lupta împotriva mândriei

Psalmistul se roagă pentru păzirea de mândrie.

[106]

 Creştinul se îndepărtează de cei trufaşi, ne spune acelaşi psalmist.

[107]

 Iubirea creştinească alungămândria, arată apostolul Pavel într-unul din cele mai emoţionante pasaje ale sale, aflat în Epistola I către corinteni.

[108]

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte;dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.(1Cor13.4-10)

Note

1.

 Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al VI-lea) a stabilit şapte păcate capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, XVII), această clasificare fiind reţinută de cei mai mulţi teologi ai Evului Mediu. Toma de Aquino, sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbeşte de slavă deşartă (mândrie), avariţie, lăcomie, desfrânare, lene, invidie, mânie. Sf. Bonaventura (sec al XIII-lea) dă aceeaşi enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii creştini timpurii distingeau opt păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, sec al III-lea (Institutes 5, Conferences 5), Columbanus, sec al V-lea (("Instr. de octo vitiis princip." în "Bibl. max. vet. patr.", XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (Devirtut. et vitiis, XXVII sqq.)http://www.newadvent.org/cathen/14004b.htm