Cand tu te rogi il suni pe Dumnezeu cand ai o intuitie te suna Dumnezeu

Reţineţi dragii mei că singurele metode infailibile de autoprotecţie energetică sunt…Compasiunea,bunătatea, binecuvîntarea…”Binecuvîntează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu.’’,ne îndeamnă psalmistul. Binecuvîntarea este cheia tuturor binefacerilor şi în cer şi pe pămînt.Trebuie să ştiţi că nu puteţi face nici un bine cu răul cum nu puteţi face lumină cu întuneric.

Judecata,dacă nu ştiaţi,este considerată crimă la nivel spiritual fiindcă atunci cînd trimiteţi gînduri şi sentimente negative către altcineva îl atacaţi pe acela cu energiile acestor gînduri şi sentimente la nivel spiritual,sufletesc şi mental,încărcîndu-l cu întunericul pe care l-aţi emanat şi făcînd şi mai mult din acel om ceea ce era deja…Distrugîndu-l.

Mai mult,conform Legii universale a Rezonanţei,ceea ce aţi emanat către univers la micro şi la macro,aceea veţi primi înapoi,judecata întorcîndu-se la dumneavoastră mai devreme sau mai tîrziu şi…Distrugîndu-vă.

Nu uitaţi,unica metodă infailibilă de autoapărare energetică este iubirea şi trebuie să sălăşluiască mereu în sufletul nostru,ea dînd astfel gîndurilor şi faptelor noastre tot binele dorit,sperat…

 

 

 

 

 Sfântul Antonie cel Mare spunea: Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință şi fără înfrânare. Căci ești dator să-ți ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. Si așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

Deci în Ortodoxie păcatul este înțeles ca fiind doar o acțiune nepotrivită, și nu ceva ce aparține naturii umane. Natura umană în sine este sănătoasă, dar, fiind folosită pentru alte scopuri, devine nocivă și periculoasă. Condamnarea păcatului nu reprezintă o excepție de la această regulă. La fel, condamnarea aproapelui se bazează pe legea morală dar ține întotdeauna de libertatea şi dorința umană.

Dumnezeu, la crearea omului fără de păcat, i-a pus în natura sa conștiința și capacitatea de a distinge binele de rău dar și ura față de păcat, ca o reacție defensivă la întâlnirea cu răul. Prin urmare, atunci când primii oameni din Grădina Edenului au cedat rugăminților Satanei și au mâncat din fructul interzis, au devenit victimele propriei lor ignoranțe şi înșelăciuni. Căderea a fost urmarea unui act conștient de încălcare a voinței lui Dumnezeu dar şi a unui act de neascultare a propriei conștiințe.

După ce căzut de la Dumnezeu omul a pierdut paradisul, dar capacitate naturală de a recunoaște binele şi răul și ura față de păcat, se păstrează, până în zilele noastre.

După cădere, oamenii au putut vedea şi mai clar răul, doar că au început să urască chiar şi păcatele altora. O astfel de vedere spirituală generează atitudinea față de alții, care este numită în tradiția ortodoxă – condamnarea păcatului. Doar că utilizarea incorectă a propriilor capacități face ca să crească în ochii noștri toate faptele rele şi neajunsurile altora. Curios, atunci când ne privim pe noi, toate păcatele noastre se reduc şi se fac mici, nesemnificative și nedemne de atenție.

Deși pare ciudat, această bază pusă naturii umane de Dumnezeu, în care cineva nu se vede pe sine păcătos și rău, este un sentiment distorsionat de sfințenie care era caracteristic naturii noastre, înainte de cădere.

Am ajuns la convingerea că, recunoscând păcatul şi având abilitatea de a judeca deficiențele și păcatele altei persoane, putem să îl judecăm pe celălalt, deși, de regulă, noi nici măcar nu-l cunoaștem.

Condamnând pe cineva, nu facem decât să stabilim un anumit nivel de apreciere morală a comportamentului uman, care este obligatoriu de urmat. De exemplu, judecarea şi condamnarea șefului care țipă cu sau fără motiv la subordonați, ne determină pe noi înșine la inadmisibilitatea unui astfel de comportament. Cu toate acestea, după întoarcerea acasă de la locul de muncă, toată iritarea şi oboseala zilei ne fac să ne răstim la prieteni sau la rudele nevinovate. Și astfel, furia acumulată dar neadresată șefului ne face să credem că o putem utiliza cu noi înșine. Sf. Ioan Scărarul explică acest lucru când spune că „cel meșter la zugrăvirea neputințelor străine niciodată nu ajunge la cunoștința de sine.”

Motivul pentru această dependență rigidă este că putem recunoaște și condamna doar acele tendințe păcătoase care există în noi înșine dar le vedem doar la cealaltă persoană.

Noi nu vedem sufletul omenesc şi nu-i cunoaștem lumea interioară și, prin urmare, atribuim de foarte multe ori acțiunile altcuiva doar în sensul propriei noastră experiențe păcătoase.

Astfel, de exemplu, dacă vedem un om care intră pe înserate într-un magazin, putem considera că este un bandit care vrea să jefuiască magazinul. Un bețiv care se uită la același cumpărător va crede că acesta e un om care dorește să fugă cu toată băutura din magazin. Un iubitor de aventuri amoroase ar putea crede că acesta este un om care vrea să cumpere tort, flori și șampanie pentru amanta lui. Fiecare judecă pe baza propriilor idei, cauzate de propriile aptitudini pentru un anumit tip de păcat. Dar numai unii oameni vor considera că omul a venit pentru a cumpăra lapte, pentru un copil bolnav. Deci, ce valoare are judecata noastră?

La urma urmei, ce știm unii despre alții se potrivește, în mare, unei scheme triste: vedem doar aspectul exterior dar nu avem nici o idee despre sensul și motivația intrinsecă a celuilalt. Vizionând doar acțiunile altor oameni, vom încerca naiv să facem o evaluare corectă a celor comise. Dar oare cum va judeca Dumnezeu, care nu se uita la lucruri ci la inima omului, care cunoaște toate circumstanțele şi mișcarea sufletului?

„Urăsc păcatul, dar iubesc păcătosul.” Acesta este principiul asceticii ortodoxe care nu permite identificarea persoanei cu faptele sale rele. Ura celorlalți pentru păcat poate fi periculoasă spiritual. La urma urmei, cel care evaluează cu atenție comportamentul altuia, riscă să condamne chiar omul şi nu doar păcatele pe care acesta le comite.

Păcatul este demn de ură, dar oricine vrea să se salveze, trebuie să învețe să urască mai ales păcatul în care se află el însuși.

Chiar și o persoană foarte murdară se poate simți curată și elegantă, atunci când se întâlnește cu un om mai sărac și mai murdar decât el. Problema este că natura noastră coruptă de păcat încearcă tot timpul să se afirme în detrimentul recunoașterii celuilalt, pe care îl considerăm inferior, rău sau păcătos. Ce facem pentru a îndrepta această atitudine bolnavă? Ceea ce ne spun cuvintele Noului Testament, cu privire la condamnarea păcatului: „Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiți-le pe față. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le şi grăi. „(Efeseni V: 10-12).

În povestirea Micul Prinț a lui Antoine de Saint-Exupery, un rege singuratic spune uimitoarele cuvinte: „Atunci te vei judeca pe tine însuți. Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuți decât să judeci pe altul. Dacă reușești să te judeci bine, înseamnă că ești cu adevărat înțelept.

”

Creștinismul solicită oamenilor doar acest tip de înțelepciune, cel de a învăța să condamnăm doar propriile păcate, lăsând greșelile și imperfecțiunea să fie judecate şi hotărâte de Dumnezeu, care este drept și milostiv.