Conştiinţa: vocea interioară care strigă să facem binele

 

Conştiinţa este sfătuitorul, martorul şi judecătorul nostru

• Potrivit învăţăturii creştine, conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Părintele Cleopa Ilie o numea „pârâşul nostru“, care „ne pârăşte de pe acum şi, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu“. Despre cum ne putem împăca, curăţi, forma şi păstra conştiinţa dreaptă, dar şi despre întreitul ei rol, într-un dialog cu pr. asist. cercet. dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, disciplina Patrologie şi Literatură patristică.

  Părinte, ce este conştiinţa morală? E diferită de conştiinţa în sine, despre care ştim cei mai mulţi dintre noi?

  Dacă vorbim de conştiinţă în sine trebuie să ne raportăm la un criteriu, căci acesta e un termen pe care şi-l revendică foarte mult filosofia, psihologia, teologia etc. Conştiinţa psihologică o întemeiază pe cea morală, căci omul este mai întâi conştient de sine însuşi. Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. De pildă, toate fiinţele umane au conştiinţă de sine, însă unele au o conştiinţă morală foarte slabă, laxă, întunecată de păcat.

  Conştiinţa morală este, potrivit învăţăturii creştine, glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Ea este înscrisă ontologic în noi de către Dumnezeu încă de la naştere, adică este înnăscută în sufletul nostru, ca lege a Sa, ca descoperire a legii morale naturale şi semnul cel mai evident al asemănării noastre cu Dumnezeu şi al iubirii Lui pentru om.

  La ce-i slujeşte omului conştiinţa?

  Înainte de săvârşirea oricărei fapte, conştiinţa ne actualizează în memorie legea lui Dumnezeu şi valoarea morală a faptei ce urmează a o îndeplini. Dacă aceasta este potrivit legii dumnezeieşti şi deci bună, ea ne îndeamnă s-o săvârşim, iar dacă este rea ne interzice îndeplinirea ei. În timpul făptuirii, ea ne însoţeşte şi ne relevă fără părtinire dacă am făcut bine sau rău. După săvârşirea faptei, ea ne aduce în adâncul sufletului o bucurie şi o mulţumire deosebită, dacă am urmat binele, şi, dimpotrivă, o întristare profundă, ruşine şi remuşcare, dacă am cultivat răul. În cazul săvârşirii unei nedreptăţi sau a unei fapte nelegiuite, conştiinţa strigă cu glas tare, învinuieşte, arată fapta cea rea, ca şi cum ar scrie înaintea ochilor mărimea păcatului omului.

  Duhovnicul şi conştiinţa

  Prin urmare, conştiinţa împlineşte un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, ca, doar aşa, să nu mai cultivăm răul.

  Poate fi conştiinţa vocea care ne arată calea? În cazul acesta, care mai e rostul părintelui duhovnic?

  Ea nu ne arată calea, ci ea ne dă un imperativ în căutarea împlinirii binelui şi a virtuţii, a legii dumnezeieşti şi în a rafina şi a desăvârşi tot mai mult faptele bune pe care le facem.

  Conştiinţa este un judecător drept, care ştie precis ce este binele şi ce este răul şi care nu poate fi înşelat, nici nu poate fi cumpărat cu daruri. Atunci când toţi greşesc, el singur nu se înşală niciodată despre starea curăţiei lăuntrice a omului. Ea nu justifică niciun cuvânt de apărare, pentru că de cele mai multe ori, omul nu cade în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtute.

  Rostul părintelui duhovnicesc este însă mult mai complex. Duhovnicul îl cheamă cu iubire de oameni pe cel ce rătăceşte fără îndrumător duhovnicesc pe munţii neştiinţei şi pe culmile păcatului, îl călăuzeşte în deprinderea virtuţii şi în dezrădăcinarea patimilor, umple mintea acestuia de duhul dumnezeiesc al învăţăturii, întorcându-i sufletul de la răutate la virtute prin cuvinte şi pilde, călăuzindu-l pe cărările dreptăţii, îi arată purtările mântuitoare ale dreptei credinţe, mângâindu-l cu „toiagul şi cu nuiaua“ în mod înţelept, adică prin amintirea chinurilor veşnice, abătându-l ca şi cu un toiag de la răutate şi sprijinindu-l cu îndemnul bunătăţilor veşnice ca şi cu o nuia spre virtute pe cel ce înaintează în viaţa duhovnicească.

  Uneori, creştinul ştie prea bine că patima pe care o cultivă este un mare rău, însă observă că nu se poate debarasa singur de ea, şi atunci are trebuinţă de sprijinul unui duhovnic care, sub inspiraţia şi asistenţa Duhului Sfânt, îl povăţuieşte, îi mângâie sufletul, îi insuflă curaj, îi aplică doctoria potrivită şi, în numele lui Dumnezeu, îl iartă şi îl dezleagă de păcate, redirecţionându-l astfel pe calea binelui.

  Conştiinţa poate fi de mai multe feluri

  Cum să auzim, să distingem glasul conştiinţei, care ne spuneaţi că se identifică cu glasul lui Dumnezeu?

  Conştiinţa poate fi de mai multe feluri. Conştiinţa a cărei judecată este conformă cu legea morală sau care socoteşte de bun ceea ce este într-adevăr bun şi de rău ceea ce este într-adevăr rău se numeşte adevărată şi dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită.

  Dacă pentru motive slabe conştiinţa consideră permis ceea ce nu este şi abaterile grave le socoteşte uşoare, se cheamă laxă, sau slabă; dacă, dimpotrivă, consideră ca oprit ceea ce este permis şi augmentează sau amplifică anumite obligaţii, se zice scrupuloasă. În cazul în care nu este sigură cum să califice o faptă, se numeşte dubioasă sau îndoielnică.

  Se poate vorbi de o conştiinţă trează, când aceasta se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor, şi adormită, când nu ia seama la cele ce se petrec în suflet. Orice credincios este dator să-şi formeze şi să-şi păstreze conştiinţa dreaptă. La formarea conştiinţei ajută mult religiozitatea, apoi pildele frumoase de viaţă duhovnicească văzute sau citite şi efortul de a le imita, prietenia sau contactul cu persoanele virtuoase şi evitarea celor vicioase etc.

  Se spune că primul gând care ne vine în legătură cu o problemă la care medităm e de la Dumnezeu. Acesta ar fi glasul conştiinţei la care trebuie să luăm aminte?

  Doar în cazul unei conştiinţe treze.

  Poate conştiinţa să dispară vreodată din sufletul omului?

  Conştiinţa nu dispare niciodată, însă dacă nu e ascultată şi glasul ei este mereu înăbuşit, ea se întunecă, fiind acoperită de păcat. Unii, tocmai din cauza nenumăratelor ticăloşii, nu au o conştiinţă a păcatului, viciile sfâşiindu-le conştiinţa morală. Însă şi în cazul acestora ea răbufneşte, însă mai rar, uneori târziu - chiar pe patul morţii -, şi le chinuie sufletul cel nelegiuit.

  Ce datorie avem faţă de conştiinţă?

  Să-i ascultăm permanent glasul, iar atunci când nu am urmat îndemnul ei, să o curăţim prin căinţă sinceră, spovedanie, făgăduind a nu-i mai înăbuşi strigătul. Lupta perpetuă a creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată. Mulţumirea sufletească pe care o simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă săvârşim totdeauna binele şi satisfacţia conştiinţei devine permanentă, ea primeşte numele de fericire. În caz contrar, este binecunoscut faptul că nimic nu îngreuiază atât de mult sufletul, nimic nu-l trage atât de mult în jos ca o conştiinţă păcătoasă.