Cu bucurie, sete și foame de Dumnezeu, Biserica noastră strămoșească, îndeosebi după 1990, ne îndeamnă stăruitor ca noaptea dintre ani să o petrecem cu rugăciune în sfintele locașuri: întâi să ne întâlnim cu Dumnezeu, Cel Ce a făcut timpul și stăpânește veacurile, și apoi cine dorește, să se adauge petrecerilor citadine sau, de ce nu?, să împlinească alaiul de tradiții din noaptea de Anul Nou păstrate cu statornicie în lumea satului românesc.
Dacă în timpul regimului comunist doar pe la mănăstiri se săvârșeau slujbe de priveghere până la ore adânci din noapte, în sate și orașe acest lucru era cu desăvârșire oprit. În pofida interdicției, românii, credincioși și consecvenți relației cu Dumnezeu, nu au uitat niciodată spusele unei frumoase pricesne: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”. Astfel, deși oamenii nu se puteau întâlni la biserica din sat sau din oraș ca în zilele noastre, mulți dintre ei își îngemănau rugăciunile săvârșite în tihna casei lor, petrecând cu Dumnezeu la cumpăna dintre ani, începând veleatul cu Cel mai presus de timp, după cum se întâmpla în vremea copilăriei mele.
Nu am să uit niciodată taina nopții dintre ani, așa cum mi s-a descoperit la vremea nevinovatei vârste, când noi, junii, ne pregăteam să mergem cu uratul. După ce în serile pașnice ale Crăciunului repetițiile se întețeau, iar tobele, buhaii și harapnicele se auzeau tot mai des, în ajunul Anului Nou, ulițele satului se umpleau de larmă, căci ieșeam să le urăm gospodarilor cele cuvenite.
În toată zarva țâncilor, mama trebăluia de zor să împlinească o rânduială din bătrâne vremi statornicită: cu două zile înainte de trecerea dintre ani, pregătea cu multă migală colacii cu care avea să-i primească pe urători, numindu-i „colacii Sfântului Vasile”. Apoi, cu o grijă aparte, primenea candela, amintindu-ne că se înnoiește timpul și toate se cade să fie curate. Din aceeași ancestrală rânduială făcea parte și obligativitatea copiilor de a îngriji de lighioanele din curte: și bunica, și mama „ne informau cu toată convingerea” că doar odată într-un an, adică în noaptea de ajun, animalele capătă grai și „nu se cade să se vaite la cele ale vecinilor că nu sunt bine îngrijite și hrănite”. Nu vă închipuiți ce credibilitate aveau în mintea noastră aceste legi nescrise și rostite cu deplină fermitate de părinți ori de bunici. Cu o atenție sporită de râvna ca necuvântătoarele din gospodărie să aibă cu ce se mândri în fața suratelor învecinate, eu și frații, ajutați de tata, pregăteam totul ca pentru o veritabilă inspecție, pe care mama o făcea în fugă; abia după aceea ne dădea îndelung așteptata dezlegare să plecăm la urat, dar nu înainte de a ne înfățișa la icoana Mântuitorului ca să facem o scurtă rugăciune, dorind ca lucrarea noastră să se așeze sub ochiul cel veghetor al Domnului, devenindu-ne călăuză pe ulițele satului. Seara ori târziu în noapte ne întorceam acasă, adeseori înghețați de frig și sleiți de foame, și ne năpusteam în bucătărie unde, întotdeauna, găseam bolborosind molcom o oală cu sarmale ce împrăștia în odaie un miros ademenitor. Dimineață o luam de la capăt cu sorcovitul, dar nu mult timp, căci era îndătinată și ajungerea la biserică, unde slujba căpăta un aer cu totul special, iar oamenii se arătau dornici să simtă și primenirea duhovnicească odată cu cea a timpului.
Mai târziu am aflat că bunica și mama în noaptea de ajun, după ce noi plecam cu uratul, începeau un fel de priveghere. La lumina candelei sau a focului din vatră rosteau sau citeau rugăciuni până după miezul nopții. Într-un an, fiind foarte răcit și neputând merge cu tovarășii mei la urat, am rămas cu bunica. Afară satul gemea de vuietele urătorilor, dar în casa bătrânei atmosfera părea desprinsă din filele patericului. Lumina candelei veghea odaia, iar bunica, ținând un ceaslov foarte vechi în mână, citea Acatistul Mântuitorului Hristos, iar apoi, a Sfântului Vasile cel Mare.
Așa petreceau bătrânii la cumpăna dintre ani, așa să petrecem și noi. Cu Hristos născut duhovnicește și-n sufletele noastre, întineriți prin tinerețea Lui și înnoiți prin noutatea Lui, să ne îndreptăm spre Noul An, cu năzuința de a-l petrece cu sănătate, belșug de lumină și împliniri. Dar mai ales, cu dorința de a ne trăi deplin strămoșeasca credință Ortodoxă: în întregul ei adevăr, în întreaga ei putere, în întreaga ei frumusețe, în întreaga ei sfințenie.
“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).
***
“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de 
Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Bunavestire?
Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… […]
Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.[…]
CITESTE CONTINUAREA LA:
***
“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. […] Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire.
La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Psalm 103, 25-28-29), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune:
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).
Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia… […]
“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor.
După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (I Ioan 2, 6). Noi trebuie să-I urmăm lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să facem voia lui Dumnezeu (Ioan 4, 34). Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire.
La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Psalm 103, 25-28-29), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune:
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).
Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu Dumnezeu, ci una de interes.
Dacă o femeie se căsătoreşte cu un bărbat pentru puterea şi bogăţia sa, atunci ce fel de dragoste este aceasta? Va fi mulţumit bărbatul de ea? El o pune la încercare şi într-o zi îi spune: Draga mea, împăratul s-a supărat pe mine, mi-a confiscat toate averile şi a poruncit să mergem în exil în Siberia. Este o încercare. Cea care a trăit cu bărbatul pentru averea şi puterea sa îl va părăsi, iar cea care cu adevărat şi-a iubit bărbatul va spune: nu contează, important este că nu te-am pierdut pe tine. La fel Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare, întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat: ruinat, flămând şi străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe Tine, Doamne.
În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, acest psalm de laudă sună în acompaniamentul zgomotului de petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”.
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).
