Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate.
Așadar, visând, vom vedea doar binele din lume și vom face doar bine.
Soarele îl putem descoperi și dincolo de nori. Acolo strălucește mai tare. Și asta datorită faptului că ne-am străduit,am luptat, am visat și în cele din urmă am văzut soarele vieții.
Și totuși soarele se află în sufletul nostru și strălucește pe chipul nostru.
Să fim buni,să dăruim dragoste.
Să nu îi criticăm pe cei din jur,ci să descoperim în ei binele.
Ce parte vom hrăni,aceea vom găsi.
O pildă frumoasă spune că "Un băiețel îl întreabă pe bunicul lui:
*– Ce-i sufletul bunicule?
– Păi, măi băiete, gândește-te că ai înlăuntrul tău doi lupi, unul alb ce iubește adevărul, dreptatea, dragostea, curajul și onestitatea și un alt lup negru căruia îi place minciuna, frica, ura, cruzimea și hoția.
– Lupul alb e lupul bun. În el s-au adunat toate calităţile noastre: generozitatea, iubirea, altruismul, jertfelnicia, sinceritatea, corectitudinea,moralitatea, loialitatea, bunătatea, curajul, liniştea interioară, smerenia… Tot ce e bun şi frumos în noi.
– Iar lupul negru?
– Lupul negru e cel în care ni s-a adunat tot ce e mai rău în noi: ura,invidia, lăcomia, frica, minciuna, trădarea,egoismul, zgârcenia,aroganţa, răutatea…Și ei dau o luptă continuă în tine, se tot bat, se bat în continuu…
– Și cine câștigă bunicule?
– Depinde pe care-l hrănești nepoate, depinde pe care-l hrănești…"

Și asta spune tot!
*Iubește frumosul din tine!*

 

 

Speranță, clipe de fericire, soare în suflet și zâmbetul pe buze...Ce poate fi mai minunat?

Să treci peste piedici și greutăți în viața asta care este cât o clipă!

Trăim și uneori uităm să și visăm...

Gândim prea mult și uităm să iubim.

Dar nu ne dăm seama că piedica cea mai mare în viață este chiar faptul că uităm să iubim.

Să privim puțin în interiorul nostru și să vedem ce avem bun.Iar tot ce este rău și nu face parte din firea noastră, pur și simplu să aruncăm.

Liniștea interioară este cea mai importantă.Doar așa ne vom da seama că am învățat să ne iubim.

Iubindu-ne,vom ști să și iertăm.Nu...nu pe cei de lângă noi.Pe noi să ne iertăm! Să ne iertăm pentru că am greșit.Lor doar le cerem iertare.

Așa se naște iubirea:din iertare.

Să visăm la tot ce e bun și de folos în lume, la tot ce ne-a lăsat Dumnezeu.

Doar asa vom realiza că existăm:prin bine.

Să nu fim triști,pentru că tristețea e pentru cei care nu mai sunt...adică s-au dus și nu mai pot gusta viața așa cum e ea!

Tristețea este „o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup” Nichita Stihatul).

Tristețea paralizează inima și o face incapabilă de a mai simți bucuria.

ȘCOALA LUI DUMNEZEU

  ,,Așa cum mama își învață copilul să meargă, ne învață și Domnul să credem în El cu credință vie. Mama își pune copilul pe picioare, îl lasă să stea așa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică, să facă primii pași, până când se hotărăște să pășească și cade. Întocmai ca o mamă, Domnul îl învață pe creștin să creadă în El, credința fiind ca și mersul (credința – cale duhovnicească). Credința noastră este firavă, lipsită de experiență, întocmai ca un copil care învață să meargă. Domnul ne lipsește de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri și supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simțim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (și trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor. Creștinul își dă silința să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minții (așa cum copilul își dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu el pe Domnul, dar inima care nu este obișnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-și facă curaj, se împiedică și cade. Vrăjmașul și stricăciunea păcatului pe care o avem de la naștere închid ochii inimii care încercă să vadă, ținându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuși aproape, gata să-l aducă la Sine, să-l cuprindă chiar și în brațe, numai să vină la El cu credință; și atunci când, străduindu-te, reușești să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îți întinde o mână de ajutor, ca și cum te-ar lua în brațe și ți-ar alunga vrăjmașii. Atunci simte creștinul îmbrățișarea Mântuitorului Însuși. Slavă bunătății și înțelepciunii Tale, Doamne! Așa cum, atunci când ești strâmtorat de diavolul și de toate necazurile trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate și dărnicie și roagă-te Domnului, din toata inima, ca să ne facă și pe noi părtași acestui nesecat izvor de bunătate și ajutorare duhovnicească și îndată ți se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credință sau vedere a inimii către Domnul și speranță că vei primi de la El ceea ce Îi ceri, ca de la un Atotbun. Așa este! Experiența ne-o arată. Așa ne învață și Dumnezeu, adică să recunoaștem că fără El suntem de o neputință morală fără seamăn și, cu zdrobire de inimă, să menținem duhul nostru într-o necontenită dispoziție rugătoare”.