În viață ai întotdeauna de ales :

 În viață ai întotdeauna de ales :

Indiferent despre ce este vorba: alegerea dulapurilor, cu cine îți petreci timpul, ce cadouri oferi, în ce crezi și pe ce gânduri te concentrezi.

Haosul este alegerea ta.

Furia este alegerea ta.

Resentimentul este, de asemenea, o alegere.

 La fel ca lățimea sufletului, flexibilitatea, compasiunea, tandrețea, perseverența...Aurul nu devine curat până nu trece prin foc .
Exact așa e și omul...
Omul, ca aurul, nu devine curat, puternic, luminat, până nu trece prin focul vieții ...
Prin dureri,
Prin dezamăgiri,
Prin singurătate,
Prin pierderi,
Prin rătăciri...
Dar după toate acestea, dacă sufletul rămâne viu, se naște din nou, mai frumos, mai curat decât aurul topit.

Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu (17 martie)

 

Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!"

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre". Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!"

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda".

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Viaţa Cuviosului Anin monahul, făcătorul de minuni (16 martie)

 

Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinţi bine- credincioşi, şi era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfîntului Duh. Din tinereţe era blînd şi tăcut la obicei şi de nimeni învăţîndu-se spre faptele bune, el însuşi se povăţuia. Iar cînd a rămas orfan de părinţi, în al cincisprezecelea an al vîrstei sale, îndată s-a lepădat de lume şi, intrînd într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După aceea, dorind viaţă fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde rîul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflînd pe un oarecare monah cu numele Maiuma, într-o peşteră pustnicească, avînd viaţă aleasă, a petrecut la dînsul şi-i urma aceluia în post şi în rugăciunile cele de toată noaptea.

Şi atît de mult le era postul, încît, toate cele patruzeci de zile sfinte pînă la Paşti nimic gustînd, erau veseli la faţă, ca şi cum la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atît de mult a sporit, încît pe stareţul său l-a întrecut; pentru că de multe ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua şi noaptea rugîndu-se, încît se minuna stareţul de o nevoinţă ca aceea a lui. Apoi nici apa nu era aproape unde petreceau, pentru că rîul Eufrat era departe de peştera lor ca la cinci stadii şi de acolo Anin aducea apă stareţului într-un vas mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească, venind adeseori la rîu.

Odată, ducîndu-se el după apă şi mergînd nu departe de peşteră, cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas şi, întorcîndu-se fericitul degrabă, a dat-o stareţului; şi se minuna stareţul de întoarcerea grabnică a ucenicului, pentru că ştia că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscînd darul lui Dumnezeu la ucenicul său, voia ca să-l aibă învăţător şi stareţ. Dar neputînd să înduplece pe Sfîntul Anin, s-a dus de la dînsul, nevrînd să aibă slujbă de la un plăcut al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuşi el ar fi dorit să-i slujească. Şi mergînd în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraţilor despre Sfîntul Anin. Din ceasul acela, sfîntul a fost cunoscut şi au început a merge la dînsul monahii.

După plecarea stareţului Maiuma, Sfîntul Anin a rămas într-acea peşteră, grăind întru sine: "Sînt povăţuit a veni aici de Dumnezeu, ca să petrec pînă la sfîrşitul meu". Deci ieşea de multe ori în cea mai dinăuntru pustie şi acolo petrecea pînă la douăzeci, iar alte ori pînă la treizeci de zile şi iarăşi se întorcea la chilia sa din peşteră. Şi, fiindcă îşi omorîse toate patimile trupului său şi pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; şi umblau după dînsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci şi oamenilor le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască toate bolile şi durerile oamenilor. Şi a străbătut vestea despre dînsul în ţara aceea şi era numele lui slăvit, încît veneau la dînsul nu numai bărbaţi, ci şi femei, aducînd pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era într-însul, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.

Deci, încetînd de a ieşi în pustietate, şedea în chilie pentru oamenii cei ce veneau la dînsul. Că pentru aceea îl dăruise Dumnezeu în ţara aceea, ca pe un izvor de tămăduire, ca astfel cei ce mergeau la dînsul să nu se întoarcă deşerţi de mîngîiere, neaflîndu-l în chilie, ci fiecare să-şi primească doctoria de care avea trebuinţă; unii luînd tămăduire de neputinţele trupeşti, iar alţii, de durerile sufleteşti, prin cuvintele lui cele duhovniceşti.

Dar, deoarece locul acela era fără apă şi era trebuinţă să aibă apă multă pentru mulţimea celor ce veneau la dînsul, de aceea a săpat o fîntînă mică să se adune în ea apă din ploaie, care putea să le ajungă puţine zile. Odată, venind la dînsul nişte oameni însetaţi, în timp de zăduf, a poruncit unuia din ucenicii săi - pentru că acum avea şase fraţi -, să scoată din fîntîna aceea apă şi să adape pe cei însetaţi. Ucenicul îi spuse că nu este nici o picătură de apă, deoarece toată s-a folosit la trebuinţă. Iar cuviosul, cu faţă senină, a zis către dînsul: "Nădăjduiesc spre minunatul nume al Domnului că vei găsi apă pentru potolirea setei celor ce au venit!"

Deci, ducîndu-se ucenicul, a găsit fîntîna plină de apă pînă deasupra şi, cu mirare bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a scos apă şi a adus-o la părintele, spunînd minunea ce se făcuse cu rugăciunea sfîntului; şi apa aceea le-a ajuns la trebuinţă încă multe zile. Aceasta a fost în al şaptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi după o vreme, apa aceea sfîrşindu-se şi nevoie fiind, nu voia ca iarăşi o minune ca aceea să ceară de la Dumnezeu. Ci, smerindu-şi gîndul său, a început singur cuviosul a aduce noaptea apă de la Eufrat, pentru trebuinţa celor ce veneau la dînsul. Şi în toate nopţile, de seara pînă dimineaţa se ostenea, aducînd apă şi avînd lauda lui Dumnezeu în gură, iar în gînd pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu, nu-şi va pierde plata sa.

S-a întîmplat într-o zi că nu era apă nicidecum, iar oarecare fraţi veniseră la dînsul de la mănăstire pentru cercetare şi erau însetaţi după drum. Atunci, luînd singur vasele de adus apă, s-a dus spre rîul ce era departe şi îndată s-a întors. Iar cei ce-l vedeau întorcîndu-se îndată, au socotit că a slăbit cu trupul şi de aceea, neajungînd pînă la rîu, s-a întors. Deci au alergat întru întîm-pinarea lui, vrînd singuri să se ducă la rîu după apă. Iar cînd au vrut să ia de pe umărul său vasele de apă le-au aflat grele, fiind pline cu apă, şi s-au mirat foarte mult. Căci îngerul Domnului - precum şi mai înainte, în vremea lui Maiuma, stareţul -, a umplut vasele cu apă. Şi au strigat fraţii: "Slavă lui Dumnezeu!" Apoi, îndată din umerii sfîntului părinte a izvorît apă vie şi rece şi au băut, veselindu-se. Iar sfîntul, fiind smerit cu gîndul, zicea către dînşii: "Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sînt păcătos şi nu pentru mine s-a dăruit nevăzut apa aceasta, ci pentru setea voastră cea mare, ca să nu slăbiţi pînă ce m-aş fi întors de la rîu".

Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, avînd dragoste către Sfîntul Anin, îl cerceta şi mult îl cinstea pentru viaţa lui cea sfîntă, cum şi pentru minunile care, cu darul Domnului, se făceau de dînsul. Deci l-a făcut preot cu sila şi, auzind că singur cuviosul, ostenindu-se, aducea apă de la Eufrat pentru poporul care venea la dînsul, a trimis la el un catîr ca să-i aducă apă, iar sfîntul să se odihnească după oboseala aceea. După cîteva zile, a venit la cuviosul un om sărac şi neavînd cu ce să-şi plătească datoria celui ce-i dăduse împrumut, se ruga de sfînt să-şi facă milă şi să-i dea ceva cu care ar putea să se răscumpere de la împrumutător. Iar cuviosul, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul şi neavînd nimic să dea aceluia, i-a zis: "Ia-ţi, frate, catîrul acesta, vinde-l şi-ţi plăteşte datoria ta".

Luînd omul acela catîrul, s-a dus. Iar sfîntul iarăşi se ostenea singur cu aducerea apei de departe, de care lucru înştiinţîndu-se episcopul, i-a trimis alt catîr, zicîndu-i: "Nu-ţi dau catîrul în stăpînire, ci numai ca să aducă apă, iar cînd îmi va trebui, îl voi lua". După cîtva timp a venit la cuviosul un om sărac, cerînd milă. Iar el, neavînd nimic, a dat catîrul celui ce cerea. După aceea a mers la dînsul episcopul în cercetare şi, negăsind catîrul, a poruncit să sape un puţ mare şi, aducînd dobitoace, l-a umplut cu apă adusă de la rîu; că în părţile acelea uscate, în pămîntul ce este acolo fără umezeală, neavînd într-însul nici un izvor de apă, se sapă puţuri şi se adună apă din ploi ori din zăpadă, sau se umplu cu apă adusă din altă parte. Deci a umplut episcopul puţul cu apă, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu dînsul şi după aceea, cînd apa se împuţina în puţ, iarăşi trimitea episcopul catîri de adus apă şi, umplînd puţul, iarăşi îi întorcea la dînsul.

În părţile Apamiei era un stîlpnic cu numele Pionie, avînd viaţă îngerească. Iar nişte locuitori dimprejur, oameni răi, au venit noaptea la mănăstirea lui, nădăjduind că vor găsi acolo bogăţie multă. Şi, săpînd zidul pe dedesubt, au intrat tîlhăreşte şi toate chiliile înconjurîndu-le, căutau să afle ceva; dar, negăsind nimic, s-au întors deşerţi. Iar unul dintre dînşii, apucînd o piatră, a aruncat-o asupra acelui sfînt stîlpnic şi l-a lovit în cap foarte tare, rănindu-l. După ce s-au dus acei făcători de rele, se gîndea stîlpnicul acela să se pogoare de pe stîlp şi să se ducă la judecător, ca să le facă răsplătire.

Înştiinţîndu-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul ce-i slujea şi, după obicei dîndu-i mîncare, a zis către dînsul: "Mănîncă de te satură, că în depărtată cale ai să alergi". Apoi luînd o hîrtie, a scris într-însa astfel: "Cuvioase părinte, am aflat că din cauza năvălirii unor oameni, rău pătimind, gîndeşti să te pogori de pe stîlp, vrînd să faci vremelnică judecată vrăjmaşilor tăi. Dar încetează un gînd ca acesta, ca să nu te lipseşti, prin nerăbdare, de răsplătirea cea veşnică întru Împărăţia cerească". Apoi a legat acea hîrtie de grumazul leului şi, vorbind către dînsul ca şi către un om, l-a trimis la stîlpnicul de la Apamia, poruncind fiarei să nu vatăme pe nimeni în cale.

Iar leul, alergînd repede, a sosit la mănăstirea stîlpnicului şi bătea în poartă cu unghiile, stricînd uşa. Portarul, plecîndu-se pe o ferestruică şi văzîndu-l pe leu, a alergat la stîlpnic şi i-a spus că o fiară mare stă lîngă poartă. Iar stîlpnicul, făcînd rugăciune, a poruncit portarului să deschidă uşa fără frică. Deci, intrînd leul şi apropiindu-se de stîlpnic, a aruncat hîrtia aceea înaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai înainte vederea Cuviosului Anin, că, fiind departe, i-a ştiut gîndul şi se mira cum Dumnezeu a supus fiara să slujească plăcutului Său; şi a încetat acel gînd, aruncîndu-şi nădejdea sa spre Domnul.

O femeie oarecare dreptcredincioasă, avînd o boală, a venit la Sfîntul Anin, dorind să se învrednicească de tămăduire, iar din întîmplare a întîmpinat-o un barbar, avînd o suliţă în mîini; acela, vrînd să fure cele ce avea, n-a găsit nimic la femeie decît puţină pîine ce o avea pentru cale. Deci, aprinzîndu-se cu pofta păcatului, a voit să-i facă silă. Şi, înfigîndu-şi suliţa în pămînt, a început a o sili spre desfrînare. Iar ea, trăgîndu-se şi neputînd să scape din mîinile lui, a strigat, chemînd în ajutor numele cuviosului, zicînd: "Sfinte Anine, ajută-mi!" Şi îndată sălbaticul şi neîmblînzitul barbar s-a făcut blînd şi tremura.

Deci a căzut asupra lui o spaimă şi, vrînd să fugă, a întins mîna să-şi ia suliţa, dar n-a putut s-o scoată din pămînt. Acest lucru văzîndu-l barbarul, s-a umplut de frică mai mult, apoi s-a şi îndrăcit. Iar femeia, scăpînd din mîinile lui, s-a dus la sfîntul şi i-a spus ceea ce i se întîmplase. Apoi, căpătînd vindecare de neputinţa sa, s-a dus într-ale sale. După aceea şi barbarul acela a alergat la cuviosul, căindu-se de toate faptele sale cele rele. Pe acela vindecîndu-l Cuviosul Anin, l-a învăţat sfînta credinţă şi l-a învrednicit de Sfîntul Botez. Apoi, după o vreme, l-a îmbrăcat în îngerescul chip şi s-a făcut monah plăcut lui Dumnezeu. Iar din suliţa aceea care se înrădăcinase în pămînt, cu dumnezeiască putere a crescut un stejar mare.

Încă multe alte minuni a mai făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu: pe slăbănogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat şi nenumăraţi bolnavi a vindecat. Şi a fost tămăduitor nu numai al oamenilor, dar şi al dobitoacelor. Odată, într-o zi de zăduf, venind la dînsul popor mult, neajungînd apa şi toţi slăbind de sete, s-a rugat Sfîntul Anin şi îndată s-a ivit un nor de ploaie în văzduh şi s-a vărsat deodată o ploaie mare, fără măsură, încît toate gîrlele şi văile s-au umplut de apă. De asemenea multe a proorocit cuviosul despre cele ce aveau să fie. A spus mai înainte despre năvălirea barbarilor şi, sfîrşitul unora din fraţi văzîndu-l, mai înainte îi chema pe fiecare deosebit şi zicea: "Fiule, îngrijeşte-te de suflet, că ţi s-a apropiat vremea".

După aceea, s-a apropiat şi sfîrşitul lui, trăind toţi anii de la naşterea sa o sută şi zece. Şi, văzîndu-şi mai înainte ziua mutării sale, a chemat turma sa cea cuvîntătoare - căci adunase fraţi de ajuns -, şi, învăţîndu-i mult, a arătat cu mîna spre unul dintr-înşii, preot mai îmbunătăţit, cu numele Veronichian, şi a zis: "Acesta să vă fie egumen în locul meu!"

Apoi, după şapte zile de boală, s-a apropiat de sfîrşit şi, în ceasul sfîrşitului său, s-a înspăimîntat şi se silea să se scoale de pe pat. Apoi, plecîndu-şi capul, grăia: "Pace vouă, stăpînii mei!" Tăcînd puţin, iarăşi a zis: "Cine sînteţi, stăpînii mei?" Apoi iarăşi a zis: "Fie voia Domnului meu! Iată, merg şi eu după porunca Domnului". Atunci s-au înfricoşat toţi cei ce stăteau înainte şi au căzut la pămînt. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian, preotul cel numit egumen, a zis către cuviosul:

"Stăpîne al meu, cum îţi este nădejdea pentru care te-ai ostenit în toate zilele vieţii tale? Spune-ne, ce ai văzut?" Grăit-a sfîntul: Am văzut deschis Ierusalimul cel de sus şi un nor luminos ieşind, din care trei bărbaţi purtători de lumină, venind desupra mea, mi-au zis: "Anine, Domnul te cheamă. Scoală-te şi mergi cu noi!" Eu i-am întrebat: "Cine sînteţi voi, stăpînii mei?" Ei au răspuns: "Noi sîntem Moise, Aaron şi Or".

Auzind acestea, fraţii s-au umplut de mai mare spaimă. Iar el a zis către dînşii: "Rugaţi-vă pentru mine, fraţii mei, ca să nu mă ruşinez cînd voi fi dus la Judecătorul cel înfricoşat!" După aceea, a zis iarăşi: "Primeşte, Doamne, duhul meu!" Şi îndată s-a mutat la Domnul, în 18 zile ale lunii martie. Şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slăvit de toţi, în veci. Amin.

Pomenirea Sfîntului Apostol Aristobul, Episcopul Britaniei (16 martie) (NOTĂ - Sînt unii care socotesc că acest Sfînt Aristobul ar fi fost tatăl Sfinţilor Apostoli Iacob şi Ioan, avînd porecla Zevedei, dar aceasta nu este dovedit. Însă mai vrednic de credinţă lucru este că altul a fost acest Sfînt Aristobul, de neam din Cipru, cu fratele său Varnava, iar altul Zevedei, tatăl lui Iacob şi al lui Ioan, ierusalimiteanul, iar nu cipriot, căruia acel nume Zevedei nu-i era poreclă, ci adevăratul nume)

 

Sfîntul Aristobul a fost unul din cei şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, cu neamul din Cipru, fratele Sfîntului Apostol Varnava, care de asemenea este din cei şaptezeci. Iar după înălţarea Domnului, a urmat Sfîntului Apostol Pavel, învăţătorul a toată lumea, şi, cu dînsul împreună propovăduind pe Hristos, străbătea diferite ţări. El este pomenit în Epistola către Romani, unde scrie: "Îmbrăţişaţi pe cei ce sînt din casa lui Aristobul"; căci unele din rudeniile lui Aristobul şi ale lui Varnava locuiau atunci în Roma.

Deci, fiind Aristobul împreună cu Pavel în acea vreme cînd Pavel scria Epistola către Romani, apostolul a scris într-însa aşa, ca şi rudeniile lui Aristobul să se închine de sănătate, pentru dînsul şi pentru Aristobul. Iar cînd Sfîntul Pavel, punînd mulţi episcopi, îi trimitea prin toate cetăţile şi ţările să vestească cuvîntul adevărului, l-au pus episcop şi pe Aristobul şi l-a trimis în ţara Britaniei, la popor necredincios şi la aspri muncitori, unde Sfîntul Aristobul, ostenindu-se întru bună vestirea lui Hristos, multe a pătimit de la acei oameni sălbatici. Pentru că uneori îl băteau fără de milă, iar alteori pe uliţe îl tîrau cu batjocură. Aşa a suferit ispite şi chinuri fără de număr de la dînşii, pînă ce, cu darul lui Hristos, i-a luminat pe dînşii şi i-a învăţat a crede în Hristos. Apoi i-a botezat, făcîndu-le şi biserică. După aceea le-a sfinţit preoţi şi diaconi şi s-a sfîrşit acolo.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Trofim şi Tala (16 martie)

     Cetatea Laodiceei - nu cea din Siria, ci aceea care se află în ţara Cariei, între rîurile Licos şi Melder, în Asia Mică -, avea doi preoţi, fraţi după trup, pe Trofim şi Tala, de neam din ţara Cariei, din cetatea ce se numea Stratonica. Ei erau bărbaţi tari în credinţă, rîvnitori după Hristos şi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu, şi, întorcînd sufletele cele rătăcite la calea mîntuirii, se împotriveau totdeauna elinilor şi ocărau slujba lor diavolească, cea de Dumnezeu urîtă.

    Odată, necuraţii închinători de idoli fiind mustraţi de dînşii, s-au aprins cu mînie, i-au prins pe amîndoi şi i-au legat. Într-acea vreme, împărăţind Diocleţian şi Maximian (286-305), a venit în părţile Cariei ighemonul Asclipiodot şi locuia în cetatea ce se numea Vofor, care nu era departe de Laodiceea. Deci, mai marele curţii Laodiceei, cu ai săi mai mari peste cetăţi şi sfetnici, au trimis la ighemon, spunîndu-i despre acei doi preoţi prinşi, să întrebe ce porunceşte să facă cu dînşii, cerînd răspuns. Deci au luat răspuns ca să-i ucidă pe amîndoi cu pietre.

    Apoi, scoţîndu-i pe Sfinţii Mucenici Trofim şi Tala la locul uciderii, au început să-i lovească, însă sosind îndată dumnezeiescul ajutor, a stat înaintea sfinţilor, apărîndu-i de lovirea pietrelor; încît, cîte pietre se aruncau asupra lor, nici o piatră nu i-a vătămat; ci mai ales cei ce le aruncau, se răneau pe ei singuri cu acele pietre. Deci, ostenindu-se multe ceasuri şi nesporind nimic, slăbind, au încetat. Mai marele curţii şi cei cu dînsul, mirîndu-se de un lucru ca acesta străin, i-au lăsat pe amîndoi liberi. Iar ei, cu netăcută gură şi cu netemătoare limbă, învăţau pe toţi credinţa lui Hristos, iar necredinţa elinească o mustrau.

    După cîtăva vreme, prinzîndu-i mai marii cetăţilor, i-au dus la ighemon, în cetatea Vofor, spunîndu-i: "Pe aceştia i-am împroşcat cu pietre după porunca ta, dar pietrele nu s-au atins de dînşii; de aceea i-am adus la stăpînirea ta". Atunci ighemonul a poruncit să-i spînzure pe sfinţi şi să le strujească trupurile cu unghii de fier, fără nici o milă; însă ei, fiind strujiţi, strigau cu mare glas: "Sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor, iar păgîneasca poruncă a pămînteştilor împăraţi n-o vom asculta". După o muncă ca aceea, ighemonul i-a judecat la răstignire, zicînd: "Să se răstignească, ca şi vrăjitorul acela în care cred ei". Apoi au dus pe sfinţi afară din cetate, unde erau cruci pregătite. Sfinţii mergeau cu mare veselie, mulţumind lui Hristos Dumnezeu că-i învredniceşte a se sfîrşi cu un sfîrşit ca acesta al Crucii şi că se fac părtaşi preacinstitelor Lui patimi şi Sfintei Răstigniri. Iar atunci popor mult, bărbaţi şi femei, îi urmau, voind să le vadă sfîrşitul. Şi ducîndu-i la cruci, unii din ai lor le-au adus puţină gustare şi i-au rugat să guste; deci, netrecînd ei cu vederea poftirea celor ce-i rugau, au primit ceva în gură, iar celelalte le-au împărţit celor ce erau de faţă.

    După aceea i-au pironit pe cruci cu piroane de fier şi i-au răstignit, după asemănarea răstignirii lui Hristos. Şi fiind spînzuraţi pe cruci, grăiau către popor, învăţîndu-i cunoştinţa lui Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Şi s-a făcut strigare mare în popor; pentru că unii ocărau pe ighemon pentru tirania aceea, zicînd că a dat cu nedreptate la cumplită moarte pe nişte bărbaţi ca aceia, iar alţii strigau: "Slavă Ţie, Dumnezeule, că în vremurile noastre S-a arătat puterea lui Iisus". Iar o femeie evreică se închina sfinţilor, pe cînd erau spînzuraţi pe cruci, zicînd: "Fericită este maica aceea care i-a născut".

    Şi stătea acolo şi maica lor, privind cu inimă vitează la pătimirea acelor doi fii ai săi; şi mulţi din cei ce stăteau înainte adunau sîngele sfinţilor ce pica; unii îşi înmuiau basmalele în sînge, iar alţii inelele, pentru tămăduirea neputinţelor sufleteşti şi trupeşti. Iar Mucenicii lui Hristos, Trofim şi Tala, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului lor. Apoi credincioşii au pregătit pînze curate şi aromate cu bun miros pentru îngroparea cinstitelor lor trupuri. Şi a alergat acolo străjerul temniţei, care se închina mucenicilor lui Hristos, mărturisind la tot poporul că i-a văzut pe amîndoi suindu-se la ceruri şi trei îngeri suindu-se împreună şi vorbind cu dînşii.

    Apoi poporul s-a dus la curtea ighemonului şi l-a rugat să poruncească să se ia de pe cruci trupurile mucenicilor şi să se dea îngropării. Iar ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ostaşilor ca să bată pe cei ce merseseră acolo. Apoi, trecîndu-i mînia, a poruncit că cine va voi, poate să ia trupurile celor morţi. Şi aşa, au pogorît pe sfinţi de pe cruci şi în raclă nouă i-au pus. Apoi s-a făcut ceartă între creştini, unde să-i îngroape pe dînşii; pentru că unii voiau într-un loc, iar alţii într-alt loc voiau să-i aşeze pe sfinţi.

    Plecîndu-se ziua, creştinii au fost aproape de trupurile sfinţilor toată noaptea, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi. Iar a doua zi a mers femeia ighemonului, ducînd aromate binemirositoare şi turnîndu-le peste trupurile mucenicilor, a acoperit racla cu acoperămînt de mare preţ şi a zis înaintea tuturor: "Eu, în noaptea trecută, am văzut în vis pe bărbaţii aceştia trimişi de Dumnezeu împreună cu îngerii, ca să răsplătească bărbatului meu pentru uciderea cea nevinovată". Deci ea a ocărît mult tirania şi ne-credinţa soţului său. După aceea, maica sfinţilor şi doi bărbaţi cinstiţi, Zosima şi Artemie, care erau dintr-o cetate şi vecini ai acelor sfinţi mucenici, luînd racla cu trupurile sfinţilor mucenici, i-au dus în patria lor şi i-au îngropat cu cinste, aproape de cetatea Stratonica.

    Apoi a sosit ziua în care se făcea de păgîni praznicul naşterii lui Diocleţian. Şi, mergînd ighemonul în Laodiceea, făcea masă mare, veselindu-se cu împăratul său. Şi, iată, deodată l-a ajuns dumnezeiasca pedeapsă, pentru sîngele mucenicilor vărsat cu nedreptate. Pentru că deodată a căzut la pămînt şi ca un îndrăcit se scutura, tremurînd cu toate mădularele; şi era frică mare asupra tuturor celor ce erau acolo şi priveau la dînsul. Deci striga cel muncit: "Unde este idolul Zeus? Unde este zeul Ieraclie? Unde este zeul Ermis? Unde sînt ceilalţi zei şi zeiţe ca să-mi ajute mie?"

    Şi iarăşi zicea: "În zadar m-am închinat lor, că iată mă dau focului veşnic de Dumnezeu cel adevărat, Care este în cer, şi de slugile Lui, Trofim şi Tala".

    Astfel grăind, glasul strigării lui pretutindeni străbătea şi îşi rupea cu dinţii carnea de pe sine. Şi aşa, muncindu-se cumplit şi muşcîndu-şi limba, şi-a lepădat sufletul său necurat. Deci acela cu tînguire amară s-a dus la zeii săi necuraţi, ca în iad veşnic să se muncească. Iar Sfinţii Mucenici ai lui Hristos, Trofim şi Tala, cu glas de bucurie au trecut la Hristos, Dumnezeul nostru, ca veşnic să împărăţească înaintea prealuminatului scaun al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul

 

Troparul Sfântului Mucenic Sabin Egipteanul

Glasul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Sabin, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Cântarea 1

glasul al 8-lea

Irmosul

Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea Egiptului scăpând, israeliteanul striga: Mântuitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm!

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ostenelile înfrânării curăţindu-ne ochii sufletului şi cu vărsare de lacrimi, să vedem înviat, cu cugetul nostru, pe Soarele slavei.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Suindu-te, purtătorule de chi­nuri, la înălţimea cunoştinţei lui Hristos, cu cuget înţelept, ai părăsit înşelăciunea minciunii şi ai dobândit mărirea cerească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un alt râu de aur te-ai arătat în Egipt şi în lume, mu­cenice al lui Hristos şi vărsându-ţi sângele muceniceşte, Sfinte Sabin, ai adăpat pe oameni cu Dumnezeiasca cunoştinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel născut din tine, mai pre­sus de cuvânt, cu rugăciunile tale, Preacurată, umple de linişte vremea de faţă şi îndrumă pe cei ce te măresc pe tine, Ceea ce eşti fără prihană.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Tu eşti întărirea celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti luminarea celor întunecaţi şi pe Tine Te laudă duhul meu.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, Doamne, ne întăreşte prin postire, ca bine să plăcem Ţie şi să împlinim cu osârdie voile Tale cele sfinte.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbrăcându-te, mărite, cu platoşa Puterii celei nebiruite a lui Hristos, cu credinţa şi cu dragostea, biruitor te-ai arătat asupra vrăjmaşilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu răbdarea ta ai clătinat temeliile înşelăciunii şi ai dărâ­mat în adâncuri altarele idoli­lor, Sfinte Mucenice Sabin.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întru tine împuternicindu-ne şi întărindu-ne, Preacurată, în vremea înfrânării, biruim răz­boiul patimilor.

Irmosul

Tu eşti întărirea celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti luminarea celor întunecaţi şi pe Tine Te laudă duhul meu.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Auzit-am, Doamne, taina iconomiei Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit dumnezeirea Ta.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu postirea şi cu ostenelile, supunând zburdările trupului, vom vedea în linişte şi în cu­răţie Patimile lui Hristos cele mântuitoare.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvintele mărturisirii tale celei Dumnezeieşti ai lovit, Sfinte Sabin, întocmai ca şi cu un bici pe prigonitorii tăi şi ai rămas nerănit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe cei ce se închinau făpturii i-ai plecat, Sfinte Mucenice Sabin şi i-ai povă­ţuit spre închinarea Dumnezeu­lui tuturor; care te-au vestit pe tine, povăţuitor, mucenice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca pe nişte ancore tari pri­mind ocrotirile tale, Prealăudată, poposim la limanul cel dumnezeiesc al Fiului tău şi Dumnezeului nostru.

 

Cântarea a 5-a

Irmosul

Luminează-ne pe noi, Doamne, cu Poruncile Tale şi cu braţul Tău cel Înalt pacea Ta dă-ne-o nouă, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminează-ne pe noi, prin post, cu Strălucirile Tale şi ne învredniceşte ca în chip curat să Te vedem pe Tine, Soarele dreptăţii şi al Slavei.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având în suflet, ca o făclie prealuminoasă dragostea lui Hristos cea dumnezeiască, că­tre Dânsul ai fost povăţuit, mu­cenice, prin pătimire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu toiagul înţelepciunii tale, înţelepte, ai nimicit altarele cele din Egipt, slăvind pe Dom­nul, Făcătorul a toate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îmbrăcând cu putere nepu­tinţa noastră, în vremea Postului, Preacurată, întăreşte-ne împotriva ispitirilor şi a pati­milor.

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Curăţeşte-mă, Mântuito­rule, că multe sunt fărădelegile mele şi Te rog ridică-mă din adâncul răutăţilor. Căci către Tine am strigat, auzi-mă, Dumnezeul mântuirii mele!

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Postul prilejuieşte desfăta­rea bunătăţilor şi împăr­tăşirea din Desfătarea Cea Nestricăcioasă, celor ce iau parte la el şi slăvesc cu inimă curată pe Hristos, Singurul Pricinuitor al mântuirii noastre.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Podoaba cea văzută şi mân­dria cea lumească le-ai defăi­mat cu dreapta credinţă şi te-ai arătat iubitor de Slava cea mai Înaltă şi de bogăţia cea veşnică, purtătorule de chinuri, prea­fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Tulburarea cea cu multe os­teneli a vieţii ai părăsit-o, Sfinte Mucenice Sa­bin şi ai ajuns la limanul cre­dinţei lui Hristos; prin care ai aşezat bogăţia pătimirii tale în dumnezeieştile cămări.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cei întâi zidiţi, gustând prin neascultare din pom, au fost alungaţi din desfătare, Preacu­rată; iar noi, împărtăşindu-ne din Cel Născut din tine, de viaţa nestricăcioasă ne desfătăm.

Irmosul

Curăţeşte-mă, Mântuito­rule, că multe sunt fărădelegile mele şi Te rog ridică-mă din adâncul răutăţilor. Căci către Tine am strigat, auzi-mă, Dumnezeul mântuirii mele!

 

CONDAC

Glasul al 2-lea

Podobie: Căutând cele de sus...

Odrasla cea dumnezeiască, floarea cea neveştejită, viţa cea cu mult rod, purtătorule de Dumnezeu, Sfinte Mucenice Sabin, umple de veselia ta pe cei ce cinstesc po­menirea ta şi te roagă neîn­cetat pentru noi toţi.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

Tinerii cei ce merseseră din Iudeea în Babilon, oarecând, cu credinţa Treimii, văpaia cuptorului au călcat-o în picioare, cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndepărtând prin înfrânare negura de pe ochii sufletului, să primim cu frică lumina cea dumnezeiască prin credinţă. Şi cu suflet curat să strigăm: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Frumuseţea sufletului, prin frumuseţea trupului ai arătat-o, mucenice; căci te-ai arătat lu­minat în gândire şi plăcut în cuvinte, Sfinte Sabin, strigând: Bine­cuvântat eşti, Dumnezeul pă­rinţilor noştri!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu vitejia sufletului şi cu bărbăţia ai înfruntat, Mucenice Sabin, semeţia cea potrivnică a tiranilor celor fărădelege şi lui Hristos ai strigat: Dum­nezeul părinţilor noştri, bine eşti ­cuvântat!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe cei curăţiţi prin post, Năs­cătoare de Dumnezeu, învredniceşte-i a vedea dumnezeiasca Înviere a Fiului şi Dumnezeului tău, care cu credinţă binecuvintează şi zic: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

 

Cântarea a 8-a

Irmos

Pe Împăratul Cerurilor, pe Care Îl laudă oştile îngerilor, Iăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împodobindu-ne sufletele prin post şi rugăciune, cu credinţă neşovăitoare, să pri­mim dumnezeieşte pe Împăra­tul Cerurilor.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adăpându-te cu izvoarele cele înţelegătoare ale Mângâie­torului, purtătorule de chinuri, Sfinte Sabin, ai adus Domnului roa­dele muceniciei.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Râurile sângelui tău revărsându-se pe pământ, Mucenice Sabin, ape de tămăduiri tuturor oame­nilor împrăştie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cei ce ne lăudăm întru tine, Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciunile tale, să dobândim Slava Fiului tău, la Învierea Lui.

Irmosul

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Împăratul Cerurilor, pe Care Îl laudă oştile îngerilor, Iăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!

 

Cântarea a 9-a

Irmosul

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei mântuiţi prin tine, împreună cu Cetele fără de trupuri, mărindu-te pe tine.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Punând frâu pătimitor prin înfrânare, să le supu­nem cu totul minţii celei curate, ca împreună să împărăţim cu Stăpânul tuturor.

Stih: Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Biruind, purtătorule de chi­nuri, în războaiele cele duhov­niceşti şi supunând pe tirani cu suflet viteaz, împreună împără­ţeşti acum cu Hristos, Ziditorul tuturor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ridicându-te de pe pământ la cer, Sfinte Mucenice Sabin, roagă-te Ziditoru­lui tuturor şi Celui Ce ţi-a dat ţie cunună, pentru noi, cei ce te cinstim pe tine.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mărirea robilor tăi eşti, Năs­cătoare de Dumnezeu şi îndrăz­neala, tăria, lauda şi împlinirea sigură a aşteptării mele.

Irmosul

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei mântuiţi prin tine, împreună cu Cetele fără de trupuri, mărindu-te pe tine.

 

SEDELNA

Glasul al 3-lea

Podobie: Fecioara, astăzi...

Preamare purtătorule de chi­nuri, ostaşule al adevărului, mărite mucenice al lui Hristos, propovăduitorule al Sfintei Treimi, cere har dintru înăl­ţime celor ce te cinstesc pe tine; dăruieşte cu rugăciunile tale pace tuturor celor ce neîncetat laudă pomenirea cea preasfântă a muceniciei tale.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 3-lea

Podobie: Fecioara, astăzi...

Fiecare unde se mântuieşte, acolo după dreptate şi aleargă; şi care altă scăpare de felul acesta poate fi, Născătoare de Dumnezeu, în afară de tine, Ceea ce acoperi sufletele noastre?

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 3-lea

Podobie: Fecioara, astăzi...

Toiag de putere dobândind Crucea Fiului tău, Născătoare de Dumnezeu, întru dânsa bi­ruim îngâmfările duşmanilor, cei ce cu dragoste, neîncetat te mărim pe tine.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Sabin (16 martie)

 

Ţara Egiptului şi cetatea Ermopolis a fost patria Sfîntului Mucenic Sabin, care a fost bărbat slăvit în partea aceea şi boier în cetatea sa. Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), pentru prigonirea cea cumplită ce era asupra creştinilor, tulburîndu-se tot Egiptul şi mulţi din cei credincioşi prinzîndu-se şi muncindu-se, fiind ucişi, Sfîntului Mucenic Sabin şi-a lăsat casa sa, boieria, bogăţia şi prietenii şi ieşind pe ascuns din cetatea Ermopolis, se ascundea într-un sat depărtat cu ceilalţi creştini, care fugeau de prigoană şi închizîndu-se într-o casă mică şi proastă, se nevoia în post şi rugăciuni ziua şi noaptea. Iar slujitorii de idoli au căutat mult pe Sabin, boierul din Ermopolis, ca să-l prindă spre muncire, dar negăsindu-l, s-au mîhnit multă vreme.

Iar un sărac oarecare, ce venea la fericitul Sabin şi lua hrană şi toate cele trebuincioase din mîinile lui, urmînd lui Iuda vînzătorul, s-a dus la slujitorii de idoli şi a zis: "Ce-mi daţi, ca să vă arăt unde este Sabin pe care-l căutaţi?" Iar ei i-au dat doi galbeni. Apoi, mergînd după dînsul în satul acela şi văzînd casa, au înconjurat-o şi au bătut în uşă. Erau cu Sfîntul Sabin în casa aceea, şase creştini şi, crezînd că a venit la dînşii cineva din credincioşii fraţi pentru vreo trebuinţă, au deschis uşa. Iar slujitorii de idoli, sărind înăuntru cu mare ură, i-au prins şi i-au legat pe toţi; însă pe Sfîntul Sabin l-au legat deosebit, cu două lanţuri grele, şi l-au adus la judecătorul locului aceluia, care se numea Arian.

Fiind dus la păgîneasca judecată şi mult silit la idoleasca jertfă, nu s-a lepădat de Hristos. Pentru aceea l-au muncit cumplit, l-au zgîriat cu unghii de fier, l-au ars cu foc, iar mai pe urmă, l-au înecat într-un rîu, şi astfel şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei şi s-a dus să-şi ia cununa biruinţei de la Hristos, dătătorul de nevoinţă. Asemenea şi cei şase creştini prinşi împreună cu dînsul, fiind munciţi, au cîştigat de la Domnul aceeaşi slavă în cer.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Menign Nălbitorul (15 martie)

 

Pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) a fost mare prigoană contra creştinilor. Atunci cel ce ocîrmuia eparhia Asiei era cu totul pierzător şi cu socoteala de fiară. Deci, acela s-a pogorît în latura de lîngă mare şi pe cîţi creştini găsea, pe toţi îi bătea şi, cu lanţuri legîndu-i, îi închidea în temniţe. Sosind noaptea, toţi într-un singur glas au strigat către Dumnezeu, zicînd: "Stăpîne, Doamne, Cel ce pe ucenicul Tău Petru altădată prin înger l-ai dezlegat din lanţuri şi din temniţă l-ai scos fără zgomot, trimite şi acum la noi ajutorul Tău şi ne scoate din această temniţă întunecată, ca să cunoască şi aceştia, care leapădă numele Tău cel sfînt, că Tu eşti singur Dumnezeu şi Împărat veşnic".

Astfel rugîndu-se ei, degrabă a sosit Domnul izbăvirii şi, luminînd temniţa cu lumină de jur împrejur, a gonit întunericul, zicînd: "Îndrăzniţi şi nu vă temeţi că Eu sînt cu voi". Atunci, deodată legăturile tuturor s-au dezlegat şi temniţa singură s-a deschis. Apoi Domnul a adăugat: "Duceţi-vă de aici şi propovăduiţi pretutindeni puterea Mea!" Deci Domnul s-a suit în ceruri, iar ei au ieşit din temniţă. A doua zi, venind toţi slujitorii şi văzînd peceţile temniţei întregi, iar înăuntru negăsind pe nimeni, s-au înspăimîntat şi, ieşind afară, au strigat: "O, ce silnicie! Hristos Nazarineanul, venind noaptea, a furat pe cei legaţi!" şi se minunau de lucrul cel făcut, iar creştinii care fuseseră închişi rîdeau de străjeri.

Acestea auzindu-le fericitul Menign, s-a umplut de credinţă şi de dragoste. Căci, fiind înnălbitor şi spălînd întinăciunea hainelor în rîu, a auzit un glas, zicîndu-i: "Vino, Menigne, şi-ţi voi da mare dar". Iar el, fiind înfricoşat şi tulburat, după puţin plecîndu-se, iarăşi îşi făcea lucrul său. Dar iarăşi s-a auzit glas către dînsul, zicînd: "Menigne, vino la Mine, ca să vezi bunătăţile cele nenu-mărate pentru cei ce iubesc numele Meu". Menign, nemaiaşteptînd să audă şi alt glas, s-a dus şi a dat toate hainele străine cîte le avea la dînsul pentru înnălbire; iar el aştepta pe ighemon.

După cîteva zile, venind ighemonul la locul acela şi şezînd la un loc înalt, ca să-l audă toţi cei ce se adunaseră, a citit porunca împăratului pentru voia şi poruncirea lui. Atunci dumnezeiescul Menign, umplîndu-se de îndrăzneală şi de rîvnă dumnezeiască, venind în mijloc şi luînd scrisorile împăratului din mîinile ighemonului şi rupîndu-le în bucăţi, le-a călcat cu picioarele, zicînd: "În numele lui Iisus Hristos, Dumnezeul meu, peste aspidă şi peste vasilisc voi călca, şi poruncile cele fărădelege ale lui Deciu le voi lepăda".

Acestea dacă le-au auzit şi văzut slujitorii cei fărădelege, trîntindu-l, îl călcau cu picioarele, bătîndu-l fără de cruţare. După ce l-au bătut foarte aspru şi aproape l-au lăsat mort, ridicîndu-l ighemonul, a zis către dînsul: "O, rău cap, cui te-ai bizuit de ai făcut lucrul acesta?" Sfîntul a zis: "Lui Hristos al meu". Iar ighemonul a zis: "Pe nebunul acesta şi semeţul cu inima şi obraznicul, pe un lemn spînzurîndu-l, strujiţi-i cărnurile lui şi vom vedea de va veni Hristos al lui să-l mîntuiască!" Şi atîta l-au strujit cu unghii de fier nelegiuiţii, încît toate măruntaiele lui cele dinlăuntru, prin coastele lui se vedeau de cei de primprejur. Ighemonul, întru toate acestea, se lupta cu Dumnezeu şi-L hulea întru răbdarea mucenicului. Iar sfîntul răbda, rugîndu-se lui Dumnezeu şi ocărînd pe tiranul. Atunci ighemonul, îndrăcindu-se de mînie, a zis către slujitori: "Poruncesc să se taie degetele lui, cele ce au rupt porunca împăratului". Şi îndată i-au tăiat degetele mîinilor lui, din încheieturile lor; dar a ieşit lapte în loc de sînge.

După aceasta, l-au închis în temniţă; iar a doua zi iarăşi l-au pus la întrebare. Iar sfîntul, mărturisind pe Dumnezeul cel adevărat înaintea tuturor, iar pe împărat anatematizîndu-l şi pe ighemon ocărîndu-l, a înspăimîntat pe toţi. Pentru aceasta ighemonul a poruncit să i se taie capul cu sabia.

Mergînd el la locul de tăiere, îi urma femeia sa şi popor mult. Şi ajungînd sfîntul la locul acela, a stat la un loc înalt, învăţînd pe popor şi întru purtarea de grijă a epitropilor dînd pe femeia sa, i s-a tăiat sfîntul cap. Apoi s-a arătat celor ce erau de faţă o minune mare, căci au văzut sufletul lui cel sfînt, ca o turturică curată, ieşind din gura sfîntului şi zburînd la cer. De aceasta s-au înspăimîntat toţi, zicînd: "Cu adevărat este mare Dumnezeul lui Menign". Şi din strigarea poporului s-a cutremurat toată cetatea, încît şi antipatul s-a temut. Iar după ce s-a înştiinţat despre pricina strigării, a poruncit, zicînd: "Lăsaţi-l pe el neîngropat şi vom vedea de-l va îngropa Dumnezeul lui". Şi a pus aproape străjeri, ca să păzească sfintele moaşte.

După ce s-a făcut noapte, dormind toţi străjerii, au venit fraţii lui şi au luat sfîntul lui trup. Şi ajungînd la locul pe care l-a dorit sfîntul, s-au culcat şi au adormit; iar sfîntul s-a arătat unuia din fraţii lui, zicînd: "Capul meu, prin care am mărturisit pe Hristos, nu l-aţi luat; pentru aceea, întorceţi-vă şi-l luaţi". Deci, deştep-tîndu-se, a spus celor ce erau cu dînsul despre cele grăite de Sfîntul Menign. Întorcîndu-se singur, cel căruia i s-a arătat sfîntul în somn, nu se dumerea ce va face, fiind întuneric adînc. Şi, ajungînd la locul acela, s-a văzut o stea strălucind deasupra capului mucenicului. Deci, luînd capul, s-a întors cu bucurie la fraţii săi.

Şi vrînd ei a se merge mai departe, mucenicul a dat de ştire fraţilor lui, ca în locul acela să se aşeze cinstitul lui trup, întru slava adevăratului nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine închinăciune în veci. Amin.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Nicandru (15 martie)

 

Sfîntul Nicandru a trăit în ţara Egiptului, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian (284-305), fiind bărbat plăcut lui Dumnezeu şi cu meşteşugul doctor. Acesta îi era lucrul lui, adică să cerceteze totdeauna pe sfinţii mucenici munciţi pentru Hristos în legături, ca să le tămăduiască rănile lor şi să le dea hrana cea de nevoie, iar trupurile sfinţilor le îngropa. Odată, văzînd trupurile mucenicilor după ucidere, aruncate în cîmp spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor, nu îndrăznea să se apropie de dînşii ziua, ca nu cumva să fie prins; pentru că se temea de cumplitele munci, fiind om neputincios, pînă ce n-a fost pentru aceea chemat şi întărit de Dumnezeu.

Deci, sosind noaptea, s-a dus singur la trupurile sfinţilor şi, luînd unul cîte unul pe umeri, le punea la un loc ascuns şi, învelindu-le în pînze curate, le îngropa în pămînt. Deci, văzîndu-l un oarecare închinător de idoli, s-a dus şi l-a pîrît la boier. Atunci Sfîntul Nicandru a fost prins şi muncit mult timp, fără să se lepede de Hristos. Căci de care munci mai întîi se temea, pe acelea cu bărbăţie şi cu bucurie le răbda pentru Domnul său, întărindu-se de sus şi mai mult dorea a fi muncit.

După aceea muncitorul, văzîndu-l neclintit în credinţa sa ca pe un stîlp nemişcat şi munte neclintit, a poruncit ca de viu să-l jupoaie de piele şi să-i taie capul; şi aşa Sfîntul Mucenic dezbrăcîndu-se de omul cel vechi, pămîntesc, s-a îmbrăcat în cel nou, ceresc. Iar după tăierea capului său, s-a împreunat cu Capul cel mai cinstit, cu Hristos, Domnul său, ca un mădular cinstit şi cu Acela, după pătimirea sa cea vremelnică, împreună împărăţeşte veşnic, cu cetele sfinţilor mucenici, slăvind pe Sfînta Treime.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Alexandru, preotul din Sida (15 martie)

 

Împărăţind Aurelian (270-275) şi fiind prigonire asupra creştinilor, era în ţara Pamfiliei un ighemon, anume Antonin. Acela, mergînd în Sida, cetatea Pamfiliei, a prins pe Alexandru, preotul cetăţii, şi, punîndu-l înaintea judecăţii sale, cu multe întrebări şi munci chinuia pe slujitorul lui Hristos. Pe acesta l-a întrebat mai întîi cine este. Iar sfîntul i-a răspuns: "Sînt creştin, preot cu rînduiala, păstor al turmei lui Hristos". Ighemonul l-a întrebat iarăşi: "Unde este turma lui Hristos?" Sfîntul a răspuns: "În toată partea cea de sub cer, pe toţi oamenii care sînt, i-a creat Hristos Dumnezeu. Între aceştia, cei ce cred în El sînt oi ale păşunii Lui, iar cei ce au căzut de la Ziditorul lor şi slujesc făpturii şi lucrului celui de mîini omeneşti, adică idolilor celor fără de suflet, ca şi voi, aceia sînt înstrăinaţi de turma Lui cea mîntuită şi se vor pune cu caprele, de-a stînga, în ziua judecăţii celei înfricoşate a lui Dumnezeu".

A zis ighemonul: "Pentru două pricini voiesc să te muncesc: ca să-mi arăţi pe cei ce cred în Hristos şi ca să aduci zeilor noştri jertfe cu închinăciune". Apoi Antonin ighemonul a întrebat iarăşi pe Sfîntul Alexandru: "Cine este Hristos?" Răspuns-a sfîntul: "Hristos este Mîntuitorul lumii, lumina şi viaţa celor ce nădăjduiesc spre El". Zis-a ighemonul: "Cum poate Acela, Care a fost răstignit pe lemn şi cu amar a murit, să fie Mîntuitorul?" Grăit-a Alexandru: "Aceasta este de mirare, că a suferit Crucea şi moartea cu trupul, precum Însuşi a voit, iar cu dumnezeirea a biruit iadul şi prin El Însuşi a dezlegat din legături pe cei legaţi, omorînd moartea, iar El a înviat din mormînt. Dar nu numai singur S-a sculat din morţi, ci şi pe alţi morţi i-a înviat; pentru că multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi s-au sculat şi, după Învierea Lui, au intrat în Sfînta Cetate a Ierusalimului. Şi tot neamul omenesc împreună cu El l-a înviat şi l-a ridicat". Zis-a ighemonul: "Bîrfeşti, nebunule! Căci cum a putut să ajute altora Acela, Care nu şi-a ajutat Sieşi, fiind muncit de iudei?" Sfîntul a zis: "Tu eşti nebun, avînd ochii sufletului tău orbiţi şi neputînd privi spre taina mîntuirii noastre, cea lucrată prin Hristos, Domnul".

Atunci, ighemonul a poruncit să muncească pe Sfîntul Alexandru. Mai întîi a fost bătut cu vine de bou şi întins pe roată, aruncat în căldarea ce fierbea cu smoală şi cu untdelemn şi ars într-un cuptor de foc. Însă în toate muncile acelea a fost păzit nevătămat, cu darul lui Hristos. Cînd păgînii l-au aruncat în cuptorul cel înfocat, s-au văzut în văpaia focului alţi doi tineri minunaţi, dănţuind cu Sfîntul Mucenic; şi aceia erau îngerii lui Dumnezeu, care îi răcoreau sfîntului văpaia cuptorului. Deci, se mira poporul că unul se aruncase în cuptor şi într-însul se vedeau trei. Iar ighemonul şi cei împreună cu el au socotit vrăjitorie aceste slăvite minuni, căci n-au crezut într-acea atotputernică tărie a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Numai unul din slugile muncitorului crezînd, căzu închinîndu-se de departe sfîntului şi se ruga să fie primit de Hristos. Şi îndată ighemonul a ucis pe sluga aceea cu sabia. Sfîntul Alexandru, ieşind din cuptor nevătămat, a poruncit să-l spînzure şi cu unghii de fier să-l strujescă; şi atît de mult l-au strujit, pînă ce tot trupul lui se făcuse o rană. Cei din privelişte se mirau, zicînd cu spaimă: "Cum rabdă acesta atîtea munci, căci acum se văd numai oasele goale?"

După aceea a fost ars din nou într-un foc mare şi nu s-a vătămat. Apoi, cu nişte undiţe de fier împungîndu-i pîntecele, îi trăgeau afară cele dinlăuntru ale lui. Încă şi fiarelor spre mîncare a fost dat sfîntul; dar nici fiarele nu s-au atins de el. Şi cu alte cumplite munci au chinuit pe pătimitorul lui Hristos, dar în toate muncile a fost nebiruit, încît toţi se umpleau de mirare, privind la pătimirile lui, şi se minunau de puterea atît de mare a răbdării ce o avea sfîntul, căci covîrşea firea şi mintea omenească. Apoi, la sfîrşit, i s-a tăiat capul sfinţitului mucenic al lui Hristos, Alexandru. Iar ighemonul Antonin, în acel ceas şezînd încă la judecată, a fost lovit de boală şi se muncea de diavoleştii săi zei, cărora le slujea. Apoi l-au dus slugile în casă, strigînd cu amar. Dar neajungînd la casa sa, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet. Pe cînd Sfîntul Alexandru s-a sălăşluit întru cele cereşti cu Hristos Domnul şi cu sfinţii Lui îngeri, ighemonul în munca cea veşnică s-a aruncat, cu satana şi cu slujitorii întunericului.

După tăierea Sfîntului Alexandru, un oarecare Eustaţie, bărbat cinstit, creştin cu credinţa, a luat mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Agapie, Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi doi Dionisie (15 martie)

 

Aceşti sfinţi mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305); Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli - Fenicia, Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie şi cei doi Alexandri erau din Egipt. Şi au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.

Dîndu-se păgînă poruncă împărătească prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii să fie siliţi la închinarea la idoli şi la necuratele lor jertfe, atunci, săvîrşindu-se un oarecare praznic de Dumnezeu urît în cetatea Cezareei şi popor fără număr adunîndu-se din satele cele de primprejur, s-a pregătit priveliştea la care creştinii cei ţinuţi în legături aveau să fie munciţi. Tot poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea privelişte, unde mai întîi Sfîntul Mucenic Timotei - care se prăznuieşte în nouăsprezece zile ale lunii august -, a fost ars, după multe munci.

După aceea, Sfinţii Mucenici Agapie şi Tecla au fost daţi spre mîncare fiarelor. Însă nu acest Agapie, care acum se cinsteşte, ci altul cu acelaşi nume, care a pătimit mai înainte de acesta, împreună cu Sfînta Tecla şi cu cel mai sus amintit, cu Sfîntul Mucenic Timotei, care se pomeneşte în august. O privelişte ca aceasta plină de sînge săvîrşindu-se, aceşti şase tineri viteji, creştini cu credinţa, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie, aprinzîndu-se cu rîvna după Hristos şi-au legat singuri mîinile înapoi, în semn că fără teamă doresc să pătimească pentru Hristos şi sînt gata să se dea ori în foc, ori la mîncarea fiarelor pentru dragostea lui Hristos.

Apoi degrabă alergînd în mijlocul priveliştei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au strigat: "Sîntem creştini!"

Ighemonul, văzîndu-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întîi i-a sfătuit mult cu amăgiri ca să se închine idolilor şi să nu se piardă singuri, fiind într-o frumuseţe ca aceea a tinereţii. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniţă. După cîteva zile s-a scris în numărul legaţilor lui Hristos, Sfîntul Agapie, bărbat cinstit între creştini şi slăvit pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea numelui lui Hristos şi suferise multe munci. Într-acea vreme iarăşi fiind prins, împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lîngă cei şase tineri, făcîndu-se opt la număr. De multe ori ispitindu-i şi în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos şi toate muncile le-au răbdat cu vitejie, au fost osîndiţi la tăiere.

Şi toţi în această zi şi-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mîini şi-au dat sfintele lor suflete; şi au luat de la El cununile biruinţei, în Biserica ce se bucură în ceruri.

Pătimirea celor doisprezece Sfinţi Mucenici: Pamfil preotul, Valent diaconul, Pavel, Porfirie şi ceilalţi (16 februarie)

 

Aceşti 12 sfinţi mucenici s-au învrednicit nu numai de darul proorocesc şi apostolesc, dar şi de numărul celor care au pătimit pentru Hristos în Cezareea Palestinei. Ei au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar cel întîi, cu numărul şi cu rînduiala, era Sfîntul Pamfil, presviterul acelei cetăţi. El era de neam din Beirut, deprins din tinereţe cu înţelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viaţa îmbunătăţită şi slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valens, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înţelegerea, că deşi era bătrîn, totuşi ascuţit la minte, căci ştia pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credinţă, arzător cu rîvna dreptei credinţe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceştia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncaţi în temniţă, au stat într-însa doi ani, pînă ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniţi din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos şi osîndiţi în Cilicia la săparea minelor de aur, nişte tineri, fraţi după trup şi după duh, cinci cu numărul, petrecîndu-i din Egipt pînă în Cilicia, cînd se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrînd ei pe poarta cetăţii, i-au întrebat străjerii, cine sînt şi de unde vin. Iar ei, netăi-nuind adevărul, au mărturisit că sînt creştini şi patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins şi i-au aruncat în temniţă ca pe nişte tîlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniţă pe sfinţii tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniţi: Pamfil, Valens şi Pavel, şi i-a pus ighemonul înaintea judecăţii sale şi a păgînului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întîi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoşîndu-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dînşii, care era mai mare de ani, punîndu-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dînsul şi despre prietenii săi că sînt creştini. Apoi, întrebîndu-i despre nume, cel dintîi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi al cincilea Daniil. Căci, lepădînd aceşti sfinţi tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli şi care li se puseseră de închinătorii lor părinţi, în locul acelora s-au numit cu nume prooroceşti, adeverind la arătare că sînt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci şi cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînţelegînd numele celor cinci sfinţi, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moştenirea sa netrupească şi duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, avînd în minte cuvîntul apostolului către galateni: "Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor". Apoi, de cuvîntul cel către Evrei: "V-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu şi de Ierusalimul cel ceresc". Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul şi în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfînta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea cînd Adrian, păgînul împărat al Romei, a zidit în locul cetăţii celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Tit, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia şi a prihănit toate locurile cele sfinte, astupînd Mormîntul Domnului cu pietre şi cu ţărînă şi punînd idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decît Elia. Aceasta o făcuse vrînd să piardă de pe pămînt pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgînii închinători de idoli aproape 200 de ani, pînă la venirea credinciosului împărat Constantin şi a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cînd sfîntul tînăr îi spunea despre Ierusalim, nu ştia unde şi care este acea cetate ce se numeşte Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tînăr, care se chema Ilie, să-i lege mîinile înapoi, să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul şi în ce parte a pămîntului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creştinilor şi nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-şi arăta razele întîi.

Astfel grăia sfîntul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc şi nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînţelegînd despre Ierusalimul povestit de el, credea că creştinii şi-au zidit undeva acea cetate şi voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfîntul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creştinească, Ierusalimul. Neputînd afla de la dînsul nimic mai mult decît numai mărturisirea numelui lui Hristos şi spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfîntul tînăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea şi pe ceilalţi tineri: Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil şi neauzind altceva de la ei decît ceea ce auzise de la cel dintîi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfîntul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflînd că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atîta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tînăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpînul său prin curăţia sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinţilor mucenici, a strigat din popor: "Doresc ca trupurile sfinţilor să se îngroape în pămînt". Aceasta cu mare glas strigînd-o, a ieşit din mulţime şi a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetînd şi aflînd că este creştin, a poruncit ca îndată să-l spînzure gol şi să-l bată cumplit. Şi a bătut pe sfîntul tînăr Porfirie atît de mult, încît tot trupul lui s-a zdrobit de răni şi a căzut la pămînt, încît se vedeau numai oasele goale şi cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stîlp sau piatră nesimţitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mînia şi cu cîrpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osîndit spre ardere.

Înfigînd un par şi legînd pe sfînt de dînsul, a pus lemne împrejur şi le-a aprins. Dar, cînd l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemînd în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca şi stăpînul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceştii cununi, căci Sfîntul Pamfil cu soţii lui nu erau încă tăiaţi, cînd Sfîntul Porfirie, sfîrşindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoinţe, Hristos.

Pe cînd se ardea Sfîntul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaş, anume Selevchie. Acela, după sfîrşitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie şi, aflîndu-i încă vii, tocmai cînd îşi cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfîntului Pamfil despre sfîrşitul cel mucenicesc al lui Porfirie şi s-a bucurat Sfîntul Pamfil, mulţumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinţilor mucenici, care şi-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostaşii, văzînd aceea şi cunoscîndu-l că este creştin, l-au prins şi l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie şi pe acela. Deci Sfîntul Selevchie, care era din părţile Capadociei, ostaş viteaz şi vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creştinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rînduiala ostăşească şi de cinste şi fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncaţi pe uliţe şi se îngrijea de sărmani şi de săraci. În acel timp mucenicul, împărtăşindu-se cu sfinţii mucenici şi cu mărturisitorii, s-a dus bucurîndu-se către Stăpînul Hristos, Domnul.

După Sfîntul Selevchie s-a sîrguit a se număra în ceata mucenicilor şi Sfîntul Teodul, bărbat bătrîn şi frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toţi pentru bătrîneţile sale, pentru că el a trăit pînă şi-a văzut strănepoţii săi. Acela, în taină crezînd în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinţii mucenici care erau duşi la tăiere şi l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dînsul lui Hristos Dumnezeul. Văzînd aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpînului său că este creştin. Întrebîndu-l ighemonul şi aflînd adevărul, s-a mîniat şi mai mult asupra lui şi a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfîntul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca şi Sfîntul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios şi îmbunătăţit dar, mergînd după o unealtă în Cezareea Palestinei şi, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mîncarea cîinilor, păsărilor ori fiarelor şi, bucurîndu-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfîrşitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieţii celei nesfîrşite de la Hristos. Ostaşii care pîndeau de departe şi străjuiau trupurile muceniceşti, ca să nu fie furate de creştinii cei tăinuiţi, văzînd pe omul acela străin, căzînd pe trupurile cele lepădate şi sărutîndu-le, l-au cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obişnuita cercetare, l-a judecat spre ardere şi l-a ars ca şi pe Sfîntul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci şi apostoli, au stat cu proorocii şi cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăţie, încoronaţi cu cununile biruinţei. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzînd păgînii că nu se ating de trupurile acelea nici cîinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia şi să le îngroape. Deci, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfantul Onisim, robul devenit episcop ce te ajuta sa scapi din lanturile robiei diavolesti

 

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Onisim

Troparul Sfântului Apostol Onisim, glasul al 3-lea:

Apostole Sfinte Onisim, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Cântarea 1, glasul al 6-lea.

Irmosul:

Ca pe uscat umblând Israel cu urmele prin adânc, pe priginitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruință să-I cântăm.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind luminat, Apostole Onisim, cu Dumnezeiescul și Strălucitul har al Mântuitorului, izbăvește sufletul meu cel întunecat, rugând pe Hristos, Iubitorul de oameni Dumnezeu, fericite.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat fiind de strălucirile cele dătătoare de raze ale Apostolului Pavel, prea lesne ai scăpat din negura necunoștinței, mărite, strigând lui Hristos, cântare de mulțumire, preafericite.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Dumnezeiesc lucrător de cele sfinte te-ai arătat, preafericite și cu Dumnezeiescul Duh cu adevărat strălucind, pretutindeni ai alergat, vestind pe Hristos cu evlavie, de Dumnezeu fericite.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fiind Împodobită cu frumusețea faptelor celor bune, Împărăteasă Preacinstită, mai presus de minte ai primit în pântece pe Dumnezeu Cel Adevărat, Care ne luminează pe noi cu Dumnezeiești virtuți.

Cântarea a 3-a. Irmos: Nu este sfânt precum Tu...

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Apropiindu-ți gura de Izvorul Dumnezeieștilor Ape și primind Pârâul Desfătării ai adăpat dintr-Însul fața Sfintei Biserici, Mărite Onisim.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Împărtășirea Luminii Celei Înțelegătoare luminat te-ai arăta, luminând în chip strălucitor cu făcliile dreptei credințe și cu strălucirea cea purtătoare de lumină a propovăduirii.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu legăturile Apostolului Pavel te-ai dezlegat de robia înșelăciunii și cu libertatea harului fiind cinstit, ai ajuns fiu al lui Dumnezeu, arătându-te Dumnezeiesc moștenitor.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu înșelăciune șarpele târându-se odinioară, prin vicleșug m-a robit; iar prin tine scăpând din robia lui, Maică a lui Dumnezeu, cu laude te fericesc.

Irmosul:

Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Care ai înălțat fruntea credincioșilor Tăi, Bunule și ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Hristos este Puterea mea, Dumnezeu și Domnul, cântă cinstita Biserică cu Dumnezeiască cuviință, strigând din cuget curat, întru Domnul prăznuind.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Domnul, Cel Ce voiește să se mântuiască toți de jugul robiei, te-a rânduit lucrător de cele sfinte, fericite, spre a sluji Cinstitei Evanghelii, îndrumătorule în cele Dumnezeiești.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcutu-te-ai prin har fiu al lui Dumnezeu, vestind pe Cuvântul Cel Veșnic, Unul-Născut, Care, fiind cu Trup și S-a amestecat minunat cu cei de pe pământ.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu puterea judecății și cu ungerea cea Dumnezeiască a preoției, ca un preot, ai strălucit preaînțeleptule și cu răbdarea cumplitelor pătimiri mucenic Dumnezeiesc te-ai făcut.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fiul Cel după fire fără de început și Veșnic a primit de voie început în vreme din Fecioara Curată, vrând să înnoiască din stricăciune pe cei de sub vreme.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta, Bunule, sufletele celor ce aleargă la Tine cu dragoste, luminează-le, mă rog Ție; ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe Tine Adevăratul Dumnezeu, Cel Ce chemi pe toți din negura greșelilor.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu istețimea gândului și a sufletului și cu curăția trupului, fericite, zburând mai presus de cursele vrăjmașului, te-ai înălțat la Locașurile cele Cerești, suindu-te pe aripile cunoștinței de Dumnezeu.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Apostolul tău, Bunule, a propovăduit venirea Ta cea prin Trup, îndreptând pe cei rătăciți, către cunoștința Ta și luminându-i cu lumina cunoștinței.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Arătatu-te-ai templu preafrumos, având înăuntru ca sfeșnic făclia harului, întemeiată cu zidirea Dumnezeiescului Duh, Fericite Onisim.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lanțurile păcatelor mele rupe-le, Fecioară, cu mijlocirea și cu ocrotirea ta; că tu ești Nădejdea celor deznădăjduiți, care aleargă cu credință la Dumnezeiescul tău Acoperământ.

Cântarea a 6-a. Irmos: Marea vieții văzând-o...

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind ca Soarele, Cel Chemat din cer, cu lumina harului te-a pogorât pe tine rază strălucitoare, ca să gonești cu putere întunericul necunoștinței, preafericite.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

În chip strălucit ai înfierat trufiile cele putrede și nelegiuite ale celor fărădelege, vestind cu credință Dumnezeieștile învățături ale dreptei credințe, preacinstite ierarhe al Domnului.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fiind vinovat de păcate și rănit cumplit eu, ticălosul, la tine alerg, Maica lui Dumnezeu cea Preamilostivă, rugându-mă să ștergi semnele rănilor greșealelor mele.

Irmosul:

Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel Lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viața mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Ca o rază ai ieșit, luminând lumii, fericite, luminat fiind de razele Apostolului Pavel, soarele cel preastrălucitor, care a luminat lumea. Pentru aceasta, toți te cinstim, Sfinte Apostole Onisim.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul cuvioșilor tineri. Iar pe haldei arzându-i Porunca lui Dumnezeu, pe chinuitorul l-a plecat a striga: Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luat-ai, Mărite Onisim, fericitul sfârșit și prin nădejde privești Nemurirea Cea Nepieritoare, fericite; și veselindu-te cânți lui Hristos: Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu cugetul tău cel vitejesc, Fericite Onisim, ai călcat măiestriile înșelăciunii, surpându-le pe ele cu organele dreptei credințe, înțelepțitule de Dumnezeu și strigând: Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca Una ce ești cu totul fără prihană, Mireasă a lui Dumnezeu, ai zămislit în pântece pe Dumnezeu Cuvântul, Cel Ce este Nedespărțit de Sânurile Tatălui și L-ai ținut în brațele tale, Binecuvântată, Preasfântă Maica lui Dumnezeu, Preacurată.

Cântarea a 8-a. Irmos: Din văpaie ai izvorât...

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dănțuind împreună cu îngerii, Fericite Onisim și împodobit cu cununa muceniciei, stai luminat înaintea Scaunului Stăpânului; pe Care Îl preaînălțăm întru toți vecii.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Slujind Dumnezeiescului Apostol, ai luat lucrarea Dumnezeieștilor minuni cele de negrăit, fericite, făcându-te propovăduitor adevărat al lui Hristos; pe Care Îl preaînălțăm întru toți vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Cu harul tămăduirilor îmbogățindu-te din Izvorul Cel Îndestulat al Mântuitorului, tuturor le-ai făcut cunoscut să se supună Dumnezeieștilor Porunci, fericite. Pe Acela Îi preaînălțăm întru toți vecii.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Povățuiți fiind către cunoștința Minunii tale, lăudăm Taina cea mare și mai presus de cuget, Preacurată, Cinstită Maica lui Dumnezeu și o preaînălțăm întru toți vecii.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului, cântându-I și preaînălțându-L pe Dânsul întru toți vecii.

Din văpaie ai izvorât rouă cuvioșilor tineri și jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălțăm întru toți vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea...

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stea prealuminoasă te-ai arătat, strălucind cu Razele cele Luminătoare ale Duhului și luminând marginile lumii cu lumina cunoștinței de Dumnezeu, Fericite Apostole Onisim. Pentru aceasta împreună cu ceata Apostolilor te mărim.

Stih: Sfinte Apostole Onisim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind împodobit cu roadele Duhului, te-ai ridicat la ceruri, bucurându-te, purtătorule de Dumnezeu; că Apostol cinstit al lui Hristos te-ai făcut, ierarh preaînțelept și propovăduitor adevărat al celor mai presus de cuget, de Dumnezeu fericite.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Totdeauna ai ocrotit pe cei ce te laudă pe tine, Fericite Onisim și cinstesc pururea prăznuirea ta, stând înaintea Stăpânului cu totul luminat, cu totul strălucit și cu totul acoperit de fulgerele cele de acolo.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin nașterea ta, Preacurată Maica lui Dumnezeu, izbăvindu-mă de moartea cea trupească cea de demult și lepădând blestemul și stricăciunea și moartea care s-a pricinuit din păcat, acum împreună cu Oștile cele cerești te măresc.

Irmosul:

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oștile îngerești; iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe Care slăvindu-L cu Oștile îngerești, pe tine te fericim.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul...

Scăpându-te din robia rătăcirii, slobod te-ai arătat întru Dumnezeu cu harul, făcându-te Lui rob ales, și fiind părtaș al legăturilor Apostolului Pavel, pentru Hristos ai fost omorât, fără dreptate, Apostole. Pentru aceasta mărturisind după Lege, te-ai învrednicit de Lumina Cea de sus, Ierarhe Onisim. Drept aceea strigăm ție: roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greșeale să dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul...

Ca pe o Fecioară, Singură între femei, pe tine Ceea ce ai născut fără de sămânță pe Dumnezeu cu Trup, toate neamurile oamenilor te fericesc. Că întru tine S-a Sălășluit Focul Dumnezeirii și ca pe un Prunc ai alăptat pe Făcătorul și Domnul. Drept aceea, neamul îngerilor și al oamenilor cuviincios mărim Preasfântă Nașterea ta și cu toți împreună strigăm ție: roagă-te Fiului tău și Dumnezeu, să dăruiască iertare de greșeli celor ce cu credință lăudăm, precum se cuvine, Mărirea ta, Stăpână.

SEDELNA Sfintei Cruci și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul...

Pe Mielușelul și Păstorul și Izbăvitorul văzându-L Înălțat pe Cruce, Mielușeaua se văita vărsând lacrimi și striga cu amar: lumea se bucură luând mântuire, dar inima mea arde văzând Răstignirea Ta, pe care o rabzi din milostivirea milei, Îndelung Răbdătorule, Doamne; Cel Ce ești Adâncul milei și Izvorul Cel Nedeșertat, milostivește-Te și dăruiește iertare de greșeli, celor ce cu credință laudă precum se cuvine Dumnezeieștile Tale Patimi.