ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ

 

Învăţătura PĂRINTELUI SERGHIE

          de Jean-Claude Larchet

(fragmente din Partea a treia – “CUVINTE DE MÂNTUIRE”)

• Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
• Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.

• Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
• La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.
• Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
• Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
• De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
• De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
• De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
• Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
• Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.
• Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
• Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
• De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
• Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
• Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
• Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
• Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
• Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
• Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
• Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
• Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.
• În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!
• Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
• Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
• Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
• Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
• Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
• Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
• Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.
• Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti.

Vezi un gândac mic ce face?

Mila lui Dumnezeu şi smerenia inimii ne mântuiesc. Și sfinții au nevoie de mila lui Dumnezeu. Facem ce putem, iar darul Duhului Sfânt săvârșește toate.

– Dar noi, care nu ajungem la măsura rugăciunii adevărate, ne putem mântui?

– Auzi ce spune Duhul Sfânt: „În dar sunteţi mântuiţi”. Nu faptele noastre, ci smerenia inimii ne mântuiesc. Că şi sfinţii au nevoie de mila lui Dumnezeu. Facem ce putem, iar darul Duhului Sfânt săvârşeşte toate.

Vezi un gândac mic ce face? Merge pe ici, pe colo. Se uită pe unde ar putea păşi, după puterea lui. Se urcă pe o frunză, cade jos, apoi iar se urcă; nu dă înapoi, până nu ajunge sus, pe deal sau în vârful copacului. Aşa face şi puiul de pasăre. Sare de pe o creangă pe alta, se mai uită, dă din aripioare, se urcă pe un copac. Şi aşa, după a lui putere, se urcă cât mai sus, ca să fie la adăpost.

Tot aşa să facem şi noi cu smerenie, şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, vom dobândi rugăciunea, apoi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu (acesta este începutul așezării în viața noastră) şi nădejdea mântuirii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții,

 „Grăbește-te și stinge păcatul, căci ai un osânditor care nu poate să tacă. Dar dacă nu te osândești singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbește-te și răpește-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbește-te și stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.

Ai păcătuit? Nu-ți cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică și spune-I cu pocăință lui Dumnezeu: Am păcătuit!. Fiindcă este scris: Mărturisește-ți tu mai întâi păcatele, ca să poți fi îndreptățit (Isaia 43, 26). Mărturisește-ți păcatul pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: Am păcătuit!. Și de unde știu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi șters? Îți răspund: în Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit și i-a fost șters, cât și pe cel care nu l-a mărturisit și a fost osândit.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, Ed. Egumenița, p. 72

FULGII DE NEA - Sfantul Inochentie al Odessei

 În vremea iernii nu cade din cer nici un firicel de zapada care sa nu fie – în primul rând – îngrijit, bine facut si chiar împodobit cu toata grija si caruia – în al doilea rând – sa nu i se fi aratat pe fata pamântului un anumit loc si o anumita legatura cu celelalte firicele de zapada, asemenea siesi. Pentru a va încredinta de toate acestea, n-aveti decât sa prindeti cu grija câteva firicele de zapada, care cad cu milioanele în aceste zile întunecoase si sa le supuneti unei amanuntite cercetari cu ajutorul lupelor. Fulgii de nea va vor aduce întru mirare prin regularitatea si frumusetea formei lor.
 
Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 80

"Și ce s-a întâmplat? De ce nu te-ai căsătorit cu ea?" "Era și ea în căutarea bărbatului perfect!"

 Am auzit despre un om care a rămas necăsătorit intreaga lui viață și, atunci când era pe patul de moarte, la vârsta de 90 de ani, cineva l-a întrebat, "Nu te-ai însurat niciodată, dar nu ai mărturisit nimănui de ce ai făcut asta. Acum, când nu mai ai mult de trăit, ai putea să ne spui care a fost motivul tău. Dacă acest lucru este secret, îl poți dezvălui, căci nu mai ai mult și te vei sfârși. E un secret care, odată scos la iveală, nu mai are cum să-ți dăuneze."
Omul i-a răspuns, "Da, ai dreptate, este un secret. Nu am fost nicicând împotriva căsătoriei, ci am căutat mereu femeia, nevasta perfectă. Am tot căutat, și căutat, și în acest fel mi s-a risipit toată viață!"
O lacrimă s-a scurs pe obrazul muribundului, iar acesta a continuat. "Dar, la un moment dat, am găsit-o!"
"Și ce s-a întâmplat? De ce nu te-ai căsătorit cu ea?"
"Era și ea în căutarea bărbatului perfect!"

Perfecțiunea nu există!
Exista iubirea, dăruirea sinceră, respectul de sine și pentru ceilalți!