Relațiile umane sunt complexe și pline de nuanțe, iar uneori ne găsim în situația paradoxală de a fi incapabili să renunțăm la relațiile care nu numai că nu contribuie la fericirea noastră, dar ne și epuizează emoțional.
De-a lungul vieții întâlnim o diversitate de oameni, unii având un impact profund asupra dezvoltării noastre personale și emoționale. Unii ne inspiră și ne susțin, în timp ce alții mai degrabă ne umbresc existența.
A învăța să ne distanțăm și să ne eliberăm de persoanele care nu ne oferă iubirea și sprijinul necesare poate fi un proces complex și adesea dureros, însă acest lucru ne va permite să ne concentrăm pe dezvoltarea noastră personală și să ne construim un viitor bazat pe respect și apreciere de sine.
De ce ne este greu?
Unul dintre motivele fundamentale este frica de singurătate . Singurătatea nu este doar un spațiu „gol”, ci este un spațiu în care ne confruntăm cu noi înșine, cu gândurile și emoțiile noastre, cu golurile noastre interioare pe care, poate, am prefera să le ignorăm. Pentru mulți, aceasta este o perspectivă mai înfricoșătoare decât a rămâne într-o relație nesatisfăcătoare. Singurătatea este adesea stigmatizată, asociată cu eșecul personal sau cu incapacitatea de a fi iubiți, ceea ce poate amplifica dependența de o relație disfuncțională.
Pe de altă parte, speranța joacă, de asemenea, un rol important în dificultatea de a renunța. Sperăm că, poate, într-o zi, persoana respectivă se va schimba și ne va oferi iubirea pe care o dorim atât de mult. Această speranță poate fi atât de puternică, încât să eclipseze realitatea situației actuale și să ne țină ancorați în relații nesănătoase. Ea poate fi întărită de momentele sporadice în care partenerul manifestă afecțiune sau atenție, dând naștere unui ciclu vicios de așteptare și dezamăgire.
În plus, dacă am investit timp, efort și sentimente într-o relație, poate fi extrem de dificil să acceptăm că aceste resurse au fost cheltuite degeaba. Astfel, continuăm să investim în relație, sperând că situația se va îmbunătăți, deși obiectiv nu există semne care să indice o schimbare pozitivă.
Adesea, este mai ușor să negăm realitatea decât să ne confruntăm cu dificultatea unei despărțiri. Negarea poate servi ca un mecanism de apărare pentru a evita suferința imediată, dar pe termen lung perpetuează nefericirea.
Influențele culturale și sociale pot avea un impact semnificativ asupra deciziilor noastre. Societatea în care trăim ne modelează percepțiile despre ce înseamnă să fii într-o relație și, prin extensie, despre ce înseamnă să fii singur. Există o presiune enormă pentru a forma și menține relații, chiar și atunci când acestea nu sunt fericite sau sănătoase. Acest sentiment este amplificat și de presiunea de a „repara” ceva ce este perceput ca fiind „defect”. Să accepți abuzuri, să faci nenumărate compromisuri și sacrificii, să închizi ochii și să tolerezi ce nu poate fi tolerat pentru a-ți „salva” relația sau „ca să fie bine”. În plus, există o stigmatizare a „eșecului” relațional, un fel de pată pe imaginea noastră publică. Așa se face că mulți dintre oameni, din teama de judecată socială, preferă să rămână în relații disfuncționale și toxice în loc de a-și acorda șansa unui nou început.
Stima de sine joacă un rol important în modul în care gestionăm relațiile noastre. Persoanele cu o stimă de sine scăzută pot avea dificultăți în a crede că merită iubire și respect și, prin urmare, pot tolera comportamente care nu le sunt benefice. Ele pot interpreta atenția sporadică ca pe o validare, chiar și atunci când aceasta este inconsistentă și lipsită de sinceritate.
Valorile și convingerile personale joacă, de asemenea, un rol important în dificultatea de a ne îndepărta de anumite persoane, fie ele și toxice. Pentru unii, angajamentul și loialitatea sunt valori fundamentale, iar ideea de a „abandona” pe cineva, chiar și când nu le este oferită iubirea sau respectul cuvenit, poate părea inacceptabilă.
Emoțional, procesul de a renunța la cineva poate fi extrem de dureros. Este un proces de doliu, în care trebuie să ne luăm rămas bun de la speranțele, visurile și planurile pe care le-am construit împreună cu acea persoană. Doliul poate fi atât de intens, încât ne face să evităm să luăm decizia de a renunța, pentru a nu trece prin durerea asociată.
Pe lângă aceste motive, există și o complexitate psihologică care ne leagă de persoanele care nu ne iubesc, însă pe care noi le dorim în viața noastră. Adesea, aceste relații reflectă nevoi nesatisfăcute din copilărie sau modele de atașament disfuncționale.
Relațiile timpurii cu părinții sau îngrijitorii noștri contribuie la formarea stilului nostru de atașament, influențându-ne comportamentele în relațiile de adult. De exemplu, persoanele cu un stil de atașament anxios pot avea tendința de a fi excesiv de dependente de partener, interpretând adesea lipsa de afecțiune ca un semnal de alarmă, ceea ce le face să se agațe și mai mult de relație, în ciuda lipsei evidente de reciprocitate
sursa https://www.ursula-sandner.com/de-ce-ne-este-greu-sa-renuntam-la-persoanele-care-nu-ne-iubesc/
.jpg)
1. Cu respect – pentru tine, în primul rând.
În concluzie: