Nu te lăsa controlat de trei lucruri

 1. Întotdeauna vei avea probleme. Învață să te bucuri de viață în timp ce le rezolvi.

2. Oamenii nu își decid viitorul, ci își decid obiceiurile și obiceiurile le decid viitorul.

3. În viață poți controla doar două lucruri: efortul și atitudinea ta.

4. Nu întreba cum să începi. Începe, apoi întreabă cum să îmbunătățești.

5. Fericirea are mai puțin de-a face cu plăcerea și mai mult cu scopul.

6. Viața e mai grea când aștepți multe de la lume și puțin de la tine.

7. Viața e mai ușoară când aștepți multe de la tine și puțin de la lume. Standarde înalte, așteptări scăzute

8. Jumătate din problemele tale sunt doar mintea ta care face lucrurile mici să pară lucruri mai mari.

9. Nu căuta secrete când tot ce ai nevoie sunt repetiții.

10. Nu te lăsa controlat de trei lucruri: oameni, bani sau experiențe trecute.

11. În fiecare provocare sau chiar tragedie, există oportunități. Și dacă te antrenezi să cauți oportunitatea, poți prelua controlul asupra situației și chiar să o transformi în ceva pozitiv sau, dacă nu se poate transforma în ceva bun, măcar ceva bun ar putea ieși din ea.

12. Mulțumește în fiecare zi, pentru că, chiar dacă crezi că nu ai motive să mulțumești, ziua ta „normală" este visul altcuiva....

❤️Trandafirul 🌹

 

🟡
Dragostea mea pentru tine este ca un trandafir,
O floare care în inima mea crește;
Cu petale moi și dulci la atingere, o dragoste care înseamnă atât de mult.

🟡
Zâmbetul tău, o lumină care îmi umple sufletul, o iubire profundă, pentru totdeauna întreagă;
În ochii tăi îmi văd soarta, 
o iubire pură și niciodată întârziată.
Cu fiecare respirație, simt harul tău, o iubire care strălucește pe fiecare față;

🟡
Legat pentru totdeauna, inimă și suflet, iubirea noastră, un scop fără sfârșit.🌷
💐

Pomenirea Cuviosului Tit din Pecersca (27 februarie)

 

Cum se descoperă mînia lui Dumnezeu din cer asupra păgînătăţii oamenilor, asemenea şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, păzeşte inima şi înţelegerea, adică trupul şi sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzîndu-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei. El a fost povăţuit la nevoinţele cele vrednice ale fericirii sfinţilor, întîmplîndu-se un lucru ca acesta: "Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeaşi mănăstire, anume Evagrie, cu rînduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare şi nefăţarnică, încît toţi se mirau de iubirea cea de un cuget şi curată a lor. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, care s-a obişnuit a semăna neghină printre grîu, a semănat vrajbă între ei şi atît de mult i-a întunecat cu mînia şi cu ură, încît nici în faţă nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe cînd mergea unul din ei cu cădelniţa prin biserică, atunci celălalt fugea de tămîie. Iar cînd nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.

Şi au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, cînd aduceau dumnezeieştile daruri. Şi chiar au îndrăznit a se împărtăşi, neîmpăcîndu-se între ei, nici cerîndu-şi iertare, înarmîndu-i vrăjmaşul la aceasta. Iar fraţii, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit şi acum era în deznădăjde de viaţă. Atunci a început a plînge cu amar al său păcat şi a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilinţă, zicîndu-i: "Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mîhnit cu mînia mea". Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a şi blestemat cu cuvinte aspre.

Fraţii, văzînd însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzînd pe acela, îndată plecîndu-se, a căzut la picioarele lui, cu faţa la pămînt, zicîndu-i cu lacrimi: "Iartă-mă, părinte, şi binecuvîntează-mă". Dar Evagrie, fiind nemilostiv şi fără de omenie, s-a întors de la fratele său şi aceste cuvinte cumplite a zis: "Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!". Acestea zicînd, s-a desprins din mîinile fraţilor şi îndată a căzut. Vrînd să-l ridice fraţii, l-au găsit fără suflet şi nu putură nici mîinile să-i îndoaie, nici gura să-i strîngă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat şi s-a însănătoşit, ca şi cum n-ar fi fost bolnav.

Deci, pe toţi i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea şi de grabnica tămăduire a acestuia şi începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: "Cînd boleam, fiind cumplit stăpînit de mînie, am văzut îngerii depărtaţi de mine şi plîngînd de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurîndu-se de mînia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergînd la fratele, să cereţi iertare pentru mine. Iar cînd l-aţi adus la mine şi eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ţinînd o suliţă de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat şi îndată a căzut mort; iar mie, acelaşi înger mi-a dat mîna, m-am sculat şi acum sînt sănătos".

Fraţii, fiind înfricoşaţi, au plîns mult pe Evagrie cel mort şi-l îngropară avînd gura deschisă, ochii asemenea, iar mîinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mînie, iertîndu-se între dînşii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pîră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în deşert, este vinovat judecăţii. Pe lîngă acestea şi Sfîntul Efrem a zis: "De s-ar întîmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela". Şi era atunci potrivite a grăi despre fraţii aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzînd că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească şi sufletească, de atunci nici nu gîndea să mai aibă mînie. Ci, dezrădăcinînd-o cu totul, a avut spre toţi fraţii dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvîrşirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună ştiinţă şi din credinţă nefăţarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte şi pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: "Întrega înţelepciune, postirea şi rugăciunea cea de-a pururea". Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: "Fiţi cu mintea întreagă şi vă treziţi întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor".

Astfel a săvîrşit pe lîngă ale sale jertfe preoţeşti şi acel cuvînt hotărît de Evanghelie: "A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decît toate prinoasele şi jertfele". Apoi a aflat şi pacea cea desăvîrşită, încît nu putea a se mîhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvîrşită şi zicînd: "Nu este pace în oasele mele, de către faţa păcatelor mele". Ci mai ales astfel era desăvîrşită pacea acestui pustnic, încît s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: "Nu este împărăţia lui Dumnezeu mîncarea şi băutura, ci dreptatea şi pacea". Drept aceea cu ea şi la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe şi plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul şi se odihneşte cu trupul cel nestricat în peştera cea plină de sfinţi, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veşnica odihnă s-a înălţat, de mîinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu sfîntă cuviinţă, s-a pocăit. Şi ce aude? Numai cele zise de Sfîntul Pavel către Tit apostolul: "Ne-a mîngîiat Dumnezeu prin venirea lui Tit". Iar noi, bucurîndu-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cereşti din aceeaşi scriptură astfel: "Ne-am mîngîiat de mîngîierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toţi". Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi, ca scăpînd de mînie, iertare de păcate şi odihnă vremelnică şi veşnică să cîştigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei şi al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Tit din Pecerska

Cuviosul Tit, fiind tuns monah a trăit în mănăstirea Pecerska în rânduiala preoției. Cuviosul a adormit cu pace în anul 1190 după Hristos. Din viața Sfântului Tit aflăm o scurta istorisire despre iertarea aproapelui și cât de importantă este ea pentru mântuirea sufletului. După articol, aveți și Sinaxarul video al zilei.

Neghina semănată în grâul prieteniei curate

Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeași mănăstire, anume Evagrie, cu rânduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare și nefățarnică, încât toți se mirau de iubirea cea de un cuget și curată a lor. Iar vrăjmașul, urâtorul binelui, care s-a obișnuit a semăna neghină printre grâu, a semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânie și cu ură, încât nici în față nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul.

Boala neașteptată

Iar odată, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit și acum era în deznădejde de viață. Atunci a început a plânge cu amar al său păcat și a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilință, zicându-i: „Iartă-mă, frate, pentru Domnul, că te-am mâhnit cu mânia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și blestemat cu cuvinte aspre.

Văzând însă frații pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzând pe acela, îndată plecându-se, a căzut la picioarele lui, cu fața la pământ, zicându-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, și binecuvintează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv și fără de omenie, s-a întors de la fratele său și a zis aceste cuvinte cumplite: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”

„…și îndată a căzut”

Și acestea zicând, s-a desprins din mâinile fraților și îndată a căzut. Deci vrând să-l ridice frații, l-au găsit fără suflet și nu au putut nici mâinile să-i îndoaie, nici gura să-i strângă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, s-a sculat în vremea aceea și s-a însănătoșit, ca și cum n-ar fi fost bolnav. (…) Frații, fiind înfricoșați, au plâns mult pe Evagrie cel mort și-l îngropară având gura deschisă, ochii asemenea, iar mâinile întinse.

Cât de importantă este iertarea?

Atunci ei au început a se feri de mânie, iertându-se între dânșii, dacă avea cineva asupra cuiva pâră și luând bine aminte din certarea aceasta, la cuvintele Domnului: „Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deșert, este vinovat judecății”. (…) Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzând că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit de moartea cea trupească și sufletească, de atunci nici nu gândea să mai aibă mânie, ci dezrădăcinând-o cu totul, a avut spre toți frații dragostea cea după Dumnezeu.

(Extras din „Viețile sfinților”, ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005)

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Talaleu, Doctor fără de arginți

Troparul Sfântului Mucenic Talaleu, glasul al 4-lea:

Mucenicul Tău, Doamne, Talaleu, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul 1

Cuvios fiu al arhierelui creștinilor ai fost, iar prin purtarea ta evlavioasă și prin mucenicie ai dobândit Împărăția Arhierelui Hristos, Sfinte Talaleu. Caută și spre noi cei bolnavi și osteniți și prin tămăduirile tale salvează-ne de la moarte căci cu credință te chemăm: Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Icosul 1

Minunat este Dumnezeu între Sfinții Lui și minunate sunt căile prin care Cel ce cunoaște toată firea omenească ne-a dăruit prin tine vindecarea de toate bolile trupești și sufletești, Sfinte Talaleu, iar noi te lăudăm cu Îngerii din Ceruri:

Bucură-te, luminând creștinii cu razele harului;

Bucură-te, cel întărit în dreapta credință;

Bucură-te, cuget viteaz și minte înțeleaptă;

Bucură-te, cel ce ai stricat întăririle demonilor;

Bucură-te, dobândind cunoștința cea dumnezeiească a vindecărilor;

Bucură-te, că în tine s-a sălășluit iubirea tămăduitoare a lui Hristos;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 2

Te-ai născut într-un neam strălucit fiind fiul episcopului creștinilor și ai crescut în învățătura și înțelepciunea Sfintei Scripturi, Sfinte Talaleu, iar după ce ai ajuns în vârstă ai ajuns desăvârșit iscusit în meșteșugul doctoricesc, slăvindu-L pe Dumnezeu: Aliluia!

Reclame

Raportează această reclamăConfidențialitate

Icosul 2

Casa ta era bolniță pentru cei bolnavi, primind și odihnind pe orice om străin, fiind loc al săracilor și al bogaților deopotrivă căci tu iubeai primirea de străini și mai ales te îngrijeai de săraci, care te slăveau așa:

Bucură-te, că socoteai neputințele lor fiind ale tale;

Bucură-te, că le slujeai ca un rob;

Bucură-te, tânăr cucernic și cinstitor de Dumnezeu;

Bucură-te, că te munceai să vindeci orice boală;

Bucură-te, că harul Domnului Hristos lucra prin tine;

Bucură-te, că toți cunoșteau că ești bun tămăduitor;

Bucură-te, cel ce vindeci și sufletele noastre sărăcite de fapte bune;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 3

Atâta milostivire aveai, Sfinte Talaleu, încât te duceai tu însuți să îi cauți pe cei bolnavi și neputincioși, dându-le sănătate în dar și fără să iei înapoi dar de argint sau alte foloase, fiindcă erai înzestrat nu doar cu iubire de oameni și milostivire ci aveai și neagoniseală și smerenia celor care urcă în Rai: Aliluia!

Icosul 3

Viețuind în fapte bune și de milostenie, Domnul Hristos a revărsat asupra ta multe haruri binecuvântate, primind darul propovăduirii Sfântului Său Nume și făcând tămăduiri fără doctorii sau plasturi, doar chemându-L pe Dumnezeu în rugăciune.

Bucură-te, că nu făceai nici o deosebire între credinicoși și necredincioși;

Bucură-te, că toți luau de la tine îndoită vindecare: sufletească și trupească;

Bucură-te, că le deschideai ochii sufletului;

Bucură-te, că apoi se botezau în Numele Sfintei Treimi;

Bucură-te, că certai creștinii care nu erau milostivi cu închinătorii la idoli;

Bucură-te, că îi învățai a urâ păcatul, nu pe cel păcătos;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 4

Inima ta era atât de mare, Sfinte, încât cuprindea în ea toată Zidirea lui Dumnezeu, plângând cu amar pentru cei rătăciți în credința păgânească și te nevoiai în felurite chipuri să ștergi rătăcirea idolească ca toți să Îl cunoască pe Adevăratul Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

De multe ori te duceai noaptea în pădure și tăiai copacii cei înalți ai Libanului în care se adunau elinii pentru a aduce jertfe zeilor, tăind din jerfele idolilor și prin mijlocirea doctoriei îi atrăgeai pe mulți tine aducându-i la credința în Hristos.

Bucură-te, că ai vindecat pieptul bolnav de cangrenă al păgânului;

Bucură-te, că acesta a mărturisit că crede în Dumnezeu;

Bucură-te, că i-ai redat glasul unui doctor păgân;

Bucură-te, miluitorul slăbănogului căruia i-ai vindecat piciorul rupt;

Bucură-te, că și pe diavol îl scoteai din oameni;

Bucură-te, că redai vederea celor orbi;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 5

Ți s-a dus vestea în toată lumea, Sfinte Talaleu, iar tu pornindu-te din loc în loc propovăduiai numele lui Hristos și făceai vindecări minunate prin harul primit de la El. Ajungând în Edesa, nesuferitul dușman al omenirii, diavolul, s-a pornit cu pizmă împotriva ta și te-a pârât la stăpânitorul locului Tiberian, căci acela nu se închina lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Auzind Tiberian că ești creștin și tămăduiești cu voia lui Dumnezeu, a trimis soldați să te aducă înainte lui și te-au bătut cumplit, Sfinte binecuvântat, apoi socotind că ești fără de minte ți-a dat drumul poruncindu-ți să nu mai umbli în locurile Edesei.

Bucură-te, că erau vremuri de mare prigoană împotriva creștinilor;

Bucură-te, că te-ai dus în părțile Ciliciei;

Bucură-te, că și acolo ai fost pârât;

Bucură-te, că te-au prins ostașii și te-au bătut;

Bucură-te, că apoi te-au închis;

Bucură-te, că dăseai slavă lui Dumnezeu pentru pătimiri;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 6

Fiind adus în fața igemonului, L-ai mărturisit pe Dumnezeu și te-ai arătat viteaz, Sfinte Talaleu. Păgânul s-a mâniat și a porucit să-ți găurească genunchii și gleznele și să te spânzure cu capul în jos, dar ostașii, schimbându-se la minte din puterea dumnezeiească, au găurit un lemn în locul tău, căci Dumnezeu te apăra: Aliluia!

Reclame

Raportează această reclamăConfidențialitate

Icosul 6

Ai îndurat chinuri multe, Sfinte Mucenice, fiind bătut cumplit cu vine de bou dar nu ți-au putut clătina credința către Hristos, suferind cu bărbăție rănile și pedepsele pentru iubirea cea mare pe care o aveai către Mântuitorul.

Bucură-te, că ai rămas nebiruit;

Bucură-te, că poporul care te asculta se întărea în credință;

Bucură-te, că mai cu ardoare mărturiseai numele lui Dumnezeu;

Bucură-te, că nici o înfricoșare nu te-a clătinat;

Bucură-te, că ai ales a pătămi vremelnic;

Bucură-te, că prin asta ai dobândit viața veșnică;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 7

Socotind ighemonul că nu poate sfărâma hotărârea ta de credință, a poruncit să fii pus într-o barcă și lăsat singur în mijlocul mării ca să nu fi ucis de mâinile lui, căci o tresărire de teamă față de Dumnezeu avea în inima sa: Aliluia!

Icosul 7

Dar tu, Sfinte Talaleu, purtat fiind de mare de colo până colo, nu aveai nici o frică și erai ca și când umblai pe uscat. Te-ai rugat lui Dumnezeu să nu te înghită adâncul mării și să te păgubești de mărturisirea Lui, iar noi ne rugăm:

Bucură-te, că marea s-a domolit deodată;

Bucură-te, că valurilor le era milă de tine;

Bucură-te, că barca te-a dus singură la mal;

Bucură-te, că te-ai arătat îmbrăcat cu o haină albă;

Bucură-te, că iar te-au dus la judecătorul idolesc;

Bucură-te, că mulți te pizmuiau pentru vindecările tale;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 8

Ighemonul a încercat iar să te sperie cu priveliștea chinurilor, dar tu râdeai de bucurie, Sfinte Mucenic, primind amenințarea muncilor spre mântuirea ta, primejdiile spre cununi iar în Hristos nădăjduiai și te întăreai: Aliluia!

Icosul 8

În zadar ți-au făcut atâtea răni, Sfinte, căci nu ai dat odihna trupului pe odihna sufletului și te rugai cu tot dinadinsul ca Dumnezeu să te învrednicească până la sfârșit de răbdarea care aduce cununa Raiului.

Bucură-te, că nu ai auzit nici o ispitire;

Bucură-te, că toate cuvintele păgânului s-au lovit de zidul tare al credinței;

Bucură-te, că parcă nu aveai trup deloc;

Bucură-te, că pe mulți i-ai tămăduit, dar tu nu ai fugit de moarte;

Bucură-te, că erai întărit de nădejdea în viața veșnică;

Bucură-te, miluitorul celor greu încercați de demoni;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 9

Ai fost arunca în temniță cu 4 lei înfricoșători și flămânzi, fiind dat la sfâșiere, dar Dumnezeu puterilor a îmblânzit fiarele ca pe niște miei și au stat pe lângă tine așezați smeriți la picioarele tale, iar noi dăm slavă Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul 9

Venind ultima poruncă a ighemonului, ai pătimit moartea prin tăierea capului, săvârșindu-te pe pământ și începând în Cer a viețui cu Sfinții Mucenici. Te rugăm primește aceste laude:

Bucură-te, că ai zburat în Sus ca un vultur;

Bucură-te, că nu te-au putut opri din zbor;

Bucură-te, că Domnul Hristos a venit El Însuși;

Bucură-te, că sufletul tău l-a luat în Rai;

Bucură-te, că ți-a dăruit mare har tămăduitor;

Bucură-te, că alergăm la tine: nu ne lăsa nemiluiți;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 10

Luând tu cununa muceniciei, mulți alții care erau de față, văzând bărbăția, răbdarea și minunile tale Sfinte Talaleu, au crezut și ei în Dumnezeu și L-au mărturisit, murind cu moartea mucenicească: Aliluia!

Reclame

Raportează această reclamăConfidențialitate

Icosul 10

Între aceștia era și fericitul dascăl la meșteșugul tău doctoricesc, un ducător de lemne pe numele Asteri, ostașul Alexandru, și Sterona, Filerghie, Timotei, Teodula, Macaria și mulți alții, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi Împărăției Cerurilor.

Bucură-te, că ai dus la mântuire și alte suflete;

Bucură-te, că nu ai stat singur la Tronul Sfintei Treimi;

Bucură-te, că pe aceia și pe mulți alții i-ai salvat de la pieire;

Bucură-te, că nu tămăduiești doar trupuri ci și suflete;

Bucură-te, biruitor dincolo de moarte;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 10

Ești chemat în rugăciunile de la Sfântul Maslu cât și în slujba de sfințire a Agheasmei Mici, ocrotindu-i pe creștini de toată lucrarea diavolească și de îmtâmplările cele rele, pe cei fărădelege înecându-i în adâncimea sfintelor tale sânguiri, pentru care ne închinăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

Chiar și rugăciunile Bisericii care se fac pentru cei bolnavi cheamă în ajutor numele tău, Sfinte Talaleu, iar tu alergi degrabă acolo unde ești strigat cu lacrimi și durere. Caută și spre rugăciunile noastre și milostivește-te spre noi, căci te lăudăm:

Bucură-te, tămăduitorul rănilor fără leac;

Bucură-te, ridicarea celor ologi de pe patul suferinței;

Bucură-te, izbăvitorule de cancer;

Bucură-te, vindecând boli de rinichi;

Bucură-te, cel ce liniștești mintea ca trupul să se însănătoșească;

Bucură-te, cel ce sfarâmi vicleniile demonilor;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 11

Pe cei întunecați de patimi îi luminezi cu arătarea harului cel strălucitor care sparge întărâtarea minții și aduce uitarea trecutului, și curățind inimile faci sufletul vie roditoare care să se înveșmânteze în faptele credinței: Aliluia!

Icosul 11

Ai îmblânzit fiarele sălbatice, Sfinte Mucenice, căci leii L-au cunoscut pe Hristos care trăia în tine și te-au cinstit ca pe un purtător de Dumnezeu.

Bucură-te, noule Daniil cel din groapa leilor;

Bucură-te, că nu te-au vătămat necuvântătoarele;

Bucură-te, cel plin de insuflarea cea dumnezeiească;

Bucură-te, grăitor cu bună cuviință;

Bucură-te, că toate le rosteai spre slava lui Dumnezeu;

Bucură-te, că ai învins întunecimea minții închinătorilor la idoli;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 12

Multe minuni și faceri de bine dăruiești celor credincioși care cu credință și cu nădejde aleargă la ajutorul tău ceresc, Sfinte Talaleu, și primind ei din belșug milostivirea lui Dumnezeu care pleacă urechea la rugăciunile tale, se umplu de har și de mângâiere sufletească: Aliluia!

Icosul 12

Pătimirea ta o pomenim deopotrivă cu Îngerii, Sfinții și Arhanghelii din Ceruri și ne lăudăm cu numele tău, Sfinte Talaleu, căci este nume de biruitor al lui Hristos. Ne lăsăm la picioarele tale durerile, bolile, necazurile și suferințele trupești și sufletești, știind că ești iubitor de oameni precum Mântuitorul și te slăvim așa:

Bucură-te, mare înțelept în cele duhovnicești;

Bucură-te, că sărutăm cu evlavie sfintele tale moaște;

Bucură-te, că din ele curge mir binemirositor;

Bucură-te, izvor de tămăduiri;

Bucură-te, cascadă de iubire și purtare de grijă;

Bucură-te, surpătorul înșelăciunii;

Bucură-te, tămăduitor și părinte sufletesc;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 13

Preaslăvite și mult iubite Sfinte Talaleu, Mucenic al Domnului Hristos, caută spre noi cei ce cântăm acest cântec-acatist și adu la fiecare după trebuință: sănătate trupească sau sufletească, paza minții, curăția cugetului, despătimirea sufletului și izbăvește-ne de lucrarea diavolească, așa încât să ne bucurăm veșnic cu tine de Împărăția lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se spune de 3 ori).

Reclame

Raportează această reclamăConfidențialitate

Icosul 1

Minunat este Dumnezeu între Sfinții Lui și minunate sunt căile prin care Cel ce cunoaște toată firea omenească ne-a dăruit prin tine vindecarea de toate bolile trupești și sufletești, Sfinte Talaleu, iar noi te lăudăm cu Îngerii din Ceruri:

Bucură-te, luminând creștinii cu razele harului;

Bucură-te, cel întărit în dreapta credință;

Bucură-te, cuget viteaz și minte înțeleaptă;

Bucură-te, cel ce ai stricat întăririle demonilor;

Bucură-te, dobândind cunoștința cea dumnezeiească a vindecărilor;

Bucură-te, că în tine s-a sălășluit iubirea tămăduitoare a lui Hristos;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Condacul 1

Cuvios fiu al arhierelui creștinilor ai fost, iar prin purtarea ta evlavioasă și prin mucenicie ai dobândit Împărăția Arhierelui Hristos, Sfinte Talaleu. Caută și spre noi cei bolnavi și osteniți și prin tămăduirile tale salvează-ne de la moarte căci cu credință te chemăm: Bucură-te, Sfinte Mucenice Talaleu, mare Doctor fără de arginți!

Rugăciune:

Sfinte Mare Mucenic Talaleu, tu ai biruit osteneala trupească și ai învins durerea chinurilor pământești, iar acum ai parte de desfătarea cea mult dorită în dulceața Raiului.

Vino în ajutorul nostru și ne dăruiește vindecarea de boli, de patimi, de necredință, de neputință, și dă-ne puterea Mucenicilor și răbdarea Sfinților, ca prin acestea două să răzbim muncile cu care vrăjmașul diavol ne primejduiește mântuirea.

Nu ne lăsa să cădem din dreapta credință din pricina acestor ispitiri, ci apucă trupurile și sufletele noastre pecetluite prin Sfântul Botez și fă-ne apropiații tăi ca să ne mântuim și să viețuim veșnic în lăcașurile cerești, în vecii vecilor. Amin.

Cuvine-se, cu adevarat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti cea mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita, fara de asemanare, decat Serafimii, care, fara stricaciune, pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim.

Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Talaleu (27 februarie)

 

Sfîntul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimînd deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întîi în locaşul Sfîntului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după cîţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcîndu-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugîndu-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lîngă dînşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mînie, năvăleau asupra lui, înfricoşîndu-l cu glasuri fără de rînduială şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sîrguiau să izgonească pe sfînt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.

Un război ca acesta avînd cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfîrşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputînd să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strîmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecînd el aproape zece ani într-o strîmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunîndu-şi folos din Sfînta Evanghelie. Şi întrebîndu-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfîntul a răspuns: "Eu sînt vinovat de multe păcate şi crezînd că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie". Iar episcopul a primit mult folos de la dînsul.

Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dînsul, ca la un izvor tămăduitor şi cîştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei - care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvîrşit cu sfînta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfîntul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgînesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărîmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a mutat la El întru adînci bătrîneţe.

Despre acest cuvios, Sfînt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfîntului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetînd din plîngere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: "Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dînsa".

Rugaciuni catre Sfantul Procopie Decapolitul

 Sfantul Cuvios Marturisitor Procopie Decapolitul este cinstit pe 27 februarie. A vietuit in perioada in care se ducea o lupta apriga impotriva cinstirii sfintelor icoane. Pentru ca a fost un aparator al dreptei credinte, o persoana care s-a luptat pentru cinstirea sfintelor icoane, a fost supus la multe chinuri. A ajuns in temnita, avandu-l ca frate de patimire pe Cuviosul Vasile Marturisitorul (sărbătorit la 28 februarie). Dupa ce a fost eliberat din temnita, si-a trait viat in osteneli si rugaciune.

Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie Decapolitul, glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 6-lea.
Irmosul:
Ca pe uscat umblând Israel cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind cuprins de dragostea dreptei credinţe şi de Dumnezeiască dorire, ai alungat de la tine, cuvioase, întreitele valuri lumeşti, cântând lui Dumnezeu cântare de biruinţă.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Viaţa ta cea purtătoare de lumină, curăţia şi tăria sufletului, amestecându-se cu dreapta credinţă, au lucrat pe deplin lămurit icoana faptei celei bune, luminată întru tine, preacuvioase.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Luminându-te cu Lumina şi cu Strălucirea cea peste fire a lui Hristos, ai nimicit năvălirile patimilor prin cumpătare, strigând cântare de biruinţă Atotţiitorului.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Primind în pântece, Preacurată, pe Cuvântul Întrupat cu Dumnezeiască cuviinţă ai născut nouă, Fecioară, mai presus de fire, pe Cel Neîntrupat mai înainte şi după naştere ai rămas Fecioară.

Cântarea a 3-a. Irmos: Nu este sfânt precum Tu.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Sufletul tău cel insuflat de Dumnezeu, fericite, aprins fiind de râvna credinţei, cu putere ai risipit de tot nebunia şi mânia cea amară a celor fărădelege, de Dumnezeu purtătorule.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu însuşi sângele tău înroşindu-te, ai urmat întocmai pătimirile mucenicilor, de trei ori fericite, răbdând cu tărie şi cu suflet viteaz chinurile celor nelegiuiţi, Fericite Procopie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu înţelepciune ai suferit îndoite chinuri, cuvioase, înfruntând eresurile şi năvălirile leilor, bărbăţeşte, cu cuget Dumnezeiesc, Preaînţeleptule Procopie.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Înţelepciunea, Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de veci, în vremile cele mai de pe urmă Întrupându-Se în chip de negrăit din Maică Neispitită de bărbat, a făcut-o pe Dânsa de Dumnezeu Născătoare.
Irmosul:
Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Cântarea a 4-a.
Irmosul.
Hristos este Puterea mea, Dumnezeul şi Domnul, cântă Cinstita Biserică cu Dumnezeiască cuviinţă strigând cu cuget curat, întru Domnul prăznuind.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu revărsările lacrimilor adăpându-ţi inima ta, fericite, ai semănat sămânţa faptelor bune din cuget curat, Preacuvioase Procopie.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Supus-ai, părinte, cugetarea cea pământească, Dumnezeiescului Duh; alegând viaţa sihăstrească şi unindu-te cu cetele mucenicilor, preafericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca un Dumnezeiesc şi adevărat mucenic ai înfruntat pentru dreapta credinţă nebunia ereticilor, că bărbăteşte ai defăimat sminteala celor fără de Dumnezeu.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Mai presus de rânduielile Legilor fireşti, Preacurată, zămislind fără de stricăciune pe Ziditorul L-ai născut şi te-ai făcut cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Cu Dumnezeiască StrălucireaTa, Bunule, sufletele celor ce aleargă la tine cu dragoste, luminează-le; ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Cel Ce chemi pe toţi la Tine din negura greşelilor.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pe tine cel ce te-ai sfinţit prin sihăstrie şi te-ai desăvârşit prin sânge, după vrednicie te lăudăm, părinte, că pomenirea drepţilor pururea se săvârşeşte şi se pomeneşte cu laudă şi cu credinţă.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Domnul, Cel Ce preface toate şi le schimbă cu înţelepciune spre mai bine, precum Îi este voia, ţi-a adăugat la sihăstrie şi cinstea muceniciei, prin uciderea ta de către cei nelegiuiţi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pe umeri luând toată armura cea prin Cruce, ai urmat lui Hristos, uitând de cele de mai înainte şi aţintindu-ţi privirile către cele ce le aveai în faţă, părinte.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Lăudăm, Preasfântă, pe Domnul, Cel Ce S-a îmbrăcat din tine cu Trup pătimitor şi muritor şi l-a îndumnezeit cu lucrarea neamestecată, cea după Ipostas.

Cântarea a 6-a. Irmos: Marea vieţii văzând-o.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pururea pomenite, pornind cu adevărat de la mărirea sihăstriei, te-ai suit către bărbăţia şi cinstea mucenicilor, îmbrăcându-te cu porfiră înroşită în chiar sângele tău.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cugetând la nestatornicia celor trecătoare, cu suflet şi cuget Dumnezeiesc, te-ai într-aripat cu dreapta credinţă către Bunătăţile Cele pururea Stătătoare şi fără de sfârşit, preafericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Văzându-te Hristos că eşti îndestulat de înfrânare încordată şi de blândeţe, te-a primit cu iubire de oameni şi părtaş Slavei te-a arătat, purtătorule de Dumnezeu, pururea fericite.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Preacurată Stăpână, vindecă rănile cele cumplite ale sufletului mea, cu Tainice lucrări de mână, punându-ne drept doctorii puternice Patimile Fiului tău.
Irmosul:
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel Lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi.
Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipeşte toată negura relei credinţe, învrednicindu-te pe tine de cele Cereşti, Învăţătorule Procopie, pururea Mărite.

Cântarea a 7-a.
Irmosul:
Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul cuvioşilor tineri. Iar pe haldei arzându-i Porunca lui Dumnezeu, pe chinuitorul l-a plecat a striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Precum a fost viaţa ta prealuminată prin sihăstrie, de Dumnezeu înţelepţitule, tot aşa s-a arătat aievea şi nevoinţa ta întărită. Căci ai slăvit pe H ristos, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind încins cu seninătatea înţelepciunii, Dumnezeiescule părinte, cu bărbăţie ai luat şi strălucita cunună a muceniciei prin har, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cei nelegiuiţi neînchinându-se Icoanei Tale celei Curate, Mântuitorule, băteau cu toiege cumplit pe robul Tău, care cânta şi striga către Tine: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Veselindu-ne de Cel pe Care L-ai născut, Preacurată, toţi te fericim. Că prin naşterea Lui cea Trupească izbăvindu-ne acum strigăm Lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a. Irmos: Din văpaie ai izvorât.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Mai înainte de moarte arătându-te, cuvioase, că eşti dezlegat de materie, te-ai mutat de aici la Viaţa Cea fără de stricăciune, având moartea ca o scară potrivită, înţeleptule de Dumnezeu, Sfinte Procopie.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Arătatu-te-ai plin de Strălucirea Harului, părinte şi către Lumina Cea Neapusă ai mers, lepădând toată pofta cea trupească. Pentru aceasta te cinstim, insuflate de Dumnezeu, Sfinte Părinte Procopie.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Fiind înarmat cu Puterea Dumnezeiescului Duh ai pus pe fugă cetele duhurilor viclene. Drept aceea, fericite, Uşile cele Cereşti ţi s-au deschis ţie, cel ce lauzi pe Hristos în veci.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fericimu-te pe tine Adevărată Maica Dumnezeului nostru, aducându-ţi ţie, împreună cu Îngerul; Bucură-te Preacurată şi fără prihană, Stăpână! Că prin tine neîncetat toate lucrurile laudă pe Domnul şi-L preaînalţă întru toţi vecii.
Irmosul:
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Din văpaie ai izvorât rouă cuvioşilor tineri şi jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Alegând înţeleptule, a te lupta după Lege, ţi-ai omorât prin înfrânare îmboldirile patimilor şi săltările trupului, slugă a lui Hristos. Pentru aceasta acum ai aflat Desfătarea Cea Nemuritoare a nepătimirii, împreună cu Oştile cele fără de trup.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Procopie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Înaintea Judecătorului Celui Drept stând vesel ca un biruitor, care a primit cununi neveştejite, roagă-te neîncetat, Slăvite Procopie, pentru cei ce săvârşesc preacinstită pomenirea ta şi Dumnezeiasca prăznuirea mutării tale.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Luminat fiind acum de Cele Trei Raze care ies în chip nespus dintr-O Singură Dumnezeire, te-ai învrednicit de sfârşitul cel preafericit şi de Bucuria Cea Plină de Desfătare, veselindu-te împreună cu Oştile cele mai presus de lume, Preacuvioase Părinte Procopie.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul lui Dumnezeu Cel Nestricat luând chip stricăcios, a îmbrăcat pe oameni cu nestricăciune, Sălăşluindu-Se prin bunăvoirea Tatălui întru tine, cea Plină de har. Pentru aceasta te mărim, Preacurată, împreună cu Oştile cele cereşti.
Irmosul:
Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat, pe Care slăvindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule.
Părinte al nostru, ca un fără de trup te-ai arătat în viaţă şi în trup împreună cu îngerii petrecând te-ai cunoscut, răstignindu-te lumii, precum zice Apostolul Pavel; şi lumea ţie cu adevărat s-a răstignit şi cu cugetul locuind în Locul cel Ceresc, tu cel pământean; Slavă Celui Ce bine I-a plăcut de tine; Slavă Celui Ce ţi s-a făcut cunoscut ţie; Slavă CeluiCe lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule.
Dumnezeieştile tale mâini, cu care ai ţinut pe Făcătorul, Cel Ce din bunătate S-a Întrupat, Fecioară Preacurată, întinzându-le, roagă-L să izbăvească de ispite şi de patimi şi de primejdii pe cei ce te lăudăm cu dragoste şi strigăm ţie: Slavă Celui Ce S-a Sălăşluit întru tine; Slavă Celui Ce a ieşit din tine; Slavă Celui Ce ne-a slobozit pe noi, prin naşterea ta.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule.
Răstignit fiind pe Cruce de cei fărădelege şi cu suliţa coasta Ta fiind împunsă, Mântuitorul nostru, cea Preacurată se tânguia cu amar, cele dinlăuntru rupându-i-se ca unei Maici; şi de multa şi înfricoşata Ta îndelungă răbdare, înspăimântându-se a strigat; Slavă Părinteştii Tale iubiri de oameni; Slavă bunătăţii Tale; Slavă morţii Tale, prin care pe cei muritori, nemuritori i-ai făcut.

 

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Procopie Decapolitul, Mărturisitorul (27 februarie)

 

Ţara Decapoliei, care se numeşte astfel după numărul celor 10 cetăţi, este lîngă marea Galileii. Despre ea se pomeneşte în Evanghelia Sfîntului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părţi era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecînd mai întîi în viaţa monahicească şi cercînd toată pustnicia cu dinadinsul şi împodobindu-se cu desăvîrşită curăţie, era vestit între cuvioşii părinţi. Iar cînd s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane şi pe cei ce le cinsteau şi se închinau lor îi numea închinători de idoli şi pe mulţi din credincioşii împăraţi şi arhierei şi pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el şi păzeau cu dreaptă credinţă închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toţi.

Atunci acest mare şi nemişcat stîlp şi tare apărător al dreptei credinţe a stat cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, care cu păgînătate huleau întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu şi cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toţi de ruşine, mustrîndu-le socoteala lor cea nebună şi cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupîndu-le ca pe o pînză de păianjen împletiturile lor cele meşteşugite. Pentru aceasta a pornit spre mînie pe împăratul cel cu numele şi cu năravul de fiară, care ca un leu ieşind din pustie răcnea, căutînd să înghită pe cineva.

Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins şi bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniţă întunecoasă şi necurată; şi toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, avînd întru toate pătimirile sale prieten şi împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care şi în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaş iubit şi împreună vieţuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniţă pînă la pierzătorul sfîrşit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viaţa cea vremelnică şi de cea veşnică, murind cu trupul şi cu sufletul, atunci Sfîntul Procopie şi Vasile şi cu alţi sfinţi cuvioşi părinţi, au fost eliberaţi din legături şi din temniţă. Şi au petrecut restul vieţii lor în obişnuitele osteneli pustniceşti, povăţuind pe toţi la fapta cea bună şi aducîndu-i la mîntuire. Apoi, la adînci bătrîneţe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în faţă şi să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic şi ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfînta lui icoană s-a nevoit pînă la sînge.

Pătimirea Sfintei, Slăvitei, Marei Muceniţe Fotinia şi a celor împreună cu dînsa (26 februarie)

 

Sfînta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Sfînta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini.

În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sîrguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cît prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atît mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: "Porţile iadului nu o vor birui pe dînsa".

În acel timp Sfînta Fotinia, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: "Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sînt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa". Iar voievodul Victor a zis: "Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc". Ducele a zis: "Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobîndi şi banii creştinilor. Pe lîngă aceasta, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe păgîni a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor".

Sfîntul Victor a zis către dînsul: "Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dînsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sînt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sînt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face". Ducele a zis: "Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sînt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci". După ce a zis, îndată a orbit şi, căzînd la pămînt, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicîndu-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputînd grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: "Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!" Iar Victor, intrînd la dînsul, a zis: "Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?". Ducele a zis către dînsul: "Căci mă cheamă Hristos la dînsul o! preadulcele meu Victor". Deci îndată a învăţat de la dînsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzînd ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezînd în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţînd credinţa în Hristos, s-au botezat.

Trecînd puţină vreme, a ajuns cuvîntul acesta la Roma, pînă la urechile lui Neron, că Victor, stratilatul Italiei, şi Sebastian, ducele, propovăduiesc ca Petru şi Pavel şi ca ceilalţi apostoli şi aduc pe mulţi păgîni la credinţa în Hristos; apoi că Fotinia, mama stratilatului, împreună cu Iosi, un alt fiu al ei, au fost trimişi de dînsul în Cartagina să facă asemenea. Împăratul, auzind acestea, s-a aprins de mînie şi îndată a trimis ostaşi în Italia ca să aducă la Roma toţi creştinii care se aflau acolo, bărbaţi şi femei, cărora li se arătase Domnul mai înainte şi le zisese: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi vă voi odihni; deci nu vă temeţi, căci Eu sînt cu voi şi Neron va fi biruit împreună cu diavolii, prietenii săi". "După aceea a zis către Victor: "De aici înainte numele tău va fi Fotinos, căci prin tine se vor lumina mulţi şi vor crede în Mine; iar tu întăreşte cu cuvintele tale pe Sebastian, spre mărturisire, căci fericit şi bine-i va fi celui ce se va nevoi pînă la sfîrşit".

Acestea zicînd Domnul către dînşii, S-a înălţat la ceruri. S-a descoperit încă şi Sfintei Fotinia şi i s-au arătat toate cele ce trebuia să urmeze. De aceea, Sfînta Fotinia îndată a şi pornit din Cartagina împreună cu mulţime de creştini şi s-a dus la Roma; toată cetatea Romei, auzind-o propovăduind cu mare îndrăzneală pe Hristos, s-au tulburat, zicînd: "Cine este aceasta care vine aici cu mulţime?". Apoi a venit la Roma şi Fotinos, fiul ei, împreună cu Sebastian ducele, fiind aduşi de ostaşii care fuseseră trimişi de împărat.

Dar Sfînta Fotinia a apucat şi a venit mai înaintea lui Neron, împreună cu Iosi fiul ei, şi cu cealaltă mulţime. Văzîndu-i Neron i-a întrebat: "Pentru care pricină aţi venit la noi?". Sfînta a răspuns: "Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos". Slujitorii împăratului au zis: "Au venit din Italia Sebastian, ducele, şi Victor, stratilatul". Neron a zis: "Să vie înăuntru". Şi venind ei, a zis către dînşii: "Ce am auzit despre voi?". Sfinţii au răspuns: "Cîte ai auzit despre noi, o! împărate, toate sînt adevărate". Neron, uitîndu-se la dînşii sălbatic, le-a zis: "Vă lepădaţi de Hristos, ori voiţi să muriţi de moarte rea?". Sfinţii, ridicîndu-şi ochii la cer, au zis: "Să nu fie vreodată, o! Hristoase, Împărate, ca să ne lepădăm de Tine şi să ne despărţim de credinţa cea întru Tine şi de dragostea Ta!". Neron a întrebat: "Cum vă numiţi voi?". Sfînta Fotinia a răspuns: "Eu m-am numit Fotinia de Iisus Hristos, Dumnezeul meu, iar surorile mele, cea dintîi care s-a născut după mine se numeşte Anatoli, a doua Fotos, a treia Fotis, a patra Paraschevi, a cincea Chiriachi; iar fiii mei, cel dintîi se numeşte Victor, care s-a numit de Domnul meu Fotinos, şi cel de-al doilea, care este cu mine, se numeşte Iosi". Neron a zis către dînşii: "Toţi v-aţi unit şi v-aţi învoit ca să fiţi munciţi pentru Nazarineanul şi să muriţi pentru El?" Sfînta Fotinia a răspuns: "Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui".

Atunci tiranul a poruncit să li se zdrobească încheieturile mîinilor cu ciocane de fier; iar slujitorii lui Neron, răpind pe sfinţi, i-au dus la locul de tortură; şi şi-a întins fiecare mîinile, apoi au început să li le zdrobească cu ciocanele şi, de la al treilea ceas din zi pînă la al şaselea, s-au schimbat de trei ori cei care îi băteau; iar mucenicii lui Hristos n-au simţit nicidecum muncirea lor, nici s-au zdrobit cît de puţin mîinile lor. Auzind aceasta, Neron s-a cutremurat de preaslăvită minune şi a poruncit să li se taie mîinile. Dar, îndată slujitorii răpind pe Sfînta Fotinia, legîndu-i mîinile, au lovit de mai multe ori cu săbiile, deasupra pe nicovală, nereuşind nimic; iar mai ales aceia care le loveau, au slăbit şi au căzut ca nişte morţi. Dar sfînta a rămas nevătămată şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: "Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, de ce-mi va face mie omul".

Deci a început împăratul a se nedumeri şi a gîndi ce să facă să biruiască pe mucenici şi să-i aducă la voia sa. De aceea a poruncit ca pe bărbaţi să-i bage într-o temniţă întunecoasă, iar pe Sfînta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Căci poruncea sfintelor că, dacă se vor lepăda de credinţa în Hristos, le va da mîngîiere, desfătare şi o dragoste ca aceasta şi le va dărui toate acelea ce se aflau în cameră şi multe altele; apoi le va învrednici de mare dragoste şi cinste. Dar s-a amăgit vicleanul, căci sfintele, ca nişte cugetătoare de cele cereşti, au defăimat toate acelea ca pe nişte gunoaie şi n-au voit nici măcar să se uite la ele.

Privind Sfînta Fotinia la fiica împăratului, Domnina, a zis către ea: "Bucură-te, mireasa Domnului meu!". Iar Domnina a zis şi ea către dînsa: "Bucură-te şi tu, doamna mea, făclia lui Hristos!". Auzind Sfînta Fotinia pe Domnina pomenind numele lui Hristos s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o. Apoi învăţînd-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa. Şi îndată fericita Antusa a poruncit Ştefanidei, celei mai mari peste 100 de roabe ale ei, să dea săracilor toate podoabele cele de aur şi banii care se aflau în cămara de aur.

Neron, înştiinţîndu-se de aceasta, a suspinat din adîncul inimii şi mîniindu-se foarte, îndată a poruncit să ardă un cuptor şapte zile şi să arunce într-însul pe Sfînta Fotinia şi pe toţi cei uniţi cu dînsa, bărbaţi şi femei; şi făcînd ostaşii după porunca lui, au stat mucenicii trei zile în cuptor. După aceea, socotind tiranul că acum vor fi arşi în cuptorul cel de foc, a poruncit să deschidă gura cuptorului şi, dacă vor afla acolo oasele ucenicilor, să le arunce în rîu. Şi deschizînd ostaşii gura cuptorului, au aflat pe toţi sfinţii întregi şi nevătămaţi, slăvind şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Deci au rămas uimiţi de preaslăvita minune că nu s-a apropiat focul de dînşii. Auzind aceasta, toţi locuitorii cetăţii Roma s-au minunat, slăvind şi ei pe Dumnezeu.

Dar tiranul, auzind de o minune ca aceasta, a poruncit să-i adape cu otrăvuri aducătoare de moarte. Deci a fost chemat Lambadie, vrăjitorul, care a pregătit otrăvurile, dînd mai întîi otravă Sfintei Fotinia, care, luînd-o, a zis către vrăjitor: "Nu se cădea nouă a lua această otravă a ta nicidecum, nici a o bea, fiindcă şi tu eşti necurat; dar pentru ca să cunoşti tu, o! împărate, şi tu, o! vrăjitorule, puterea Hristosului meu, iată, eu mai întîi o beau, în numele Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, şi pe urmă o vor bea toţi cei ce sînt împreună cu mine". Bînd toţi mucenicii otrava, au rămas nevătămaţi, cu puterea lui Hristos, ca şi cum n-ar fi băut nimic. Iar vrăjitorul, văzînd toate acestea, s-a spăimîntat şi, căutînd la Sfînta Fotinia, a zis: "Am pregătit o otravă puternică şi de o veţi bea şi pe aceasta şi, nu veţi păţi nimic, voi crede şi eu în Dumnezeul vostru". Şi aducînd-o, a dat-o lor şi, bînd-o, toţi mucenicii au rămas nevătămaţi. Văzînd vrăjitorul aceasta, a rămas uimit şi îndată adunînd toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a aruncat în foc şi le-a ars; apoi, crezînd în Hristos, s-a botezat, numindu-se din botez Teoclit. Iar împăratul, înştiinţîndu-se de aceasta, a poruncit ostaşilor şi răpindu-l din mijlocul sfinţilor, l-au scos afară de zidurile cetăţii Roma şi i-au tăiat capul cu sabia. Şi aşa, fericitul Teoclit, mai înainte decît ceilalţi, a luat cununa muceniciei.

Atunci Neron cel fără de lege a poruncit să le taie venele tuturor sfinţilor, împreună cu ale marei muceniţe Fotinia. Şi cînd ostaşii le tăiau venele mucenicilor, ei batjocoreau şi rîdeau de împărat şi de zeii lui, ca de nişte neputincioşi. Iar tiranul, văzînd pe mărturisitori, că întru nimic nu socotesc muncile acestea, a poruncit să topească plumb şi să-l amestece cu pucioasă şi, cînd va clocoti, să-l toarne în gura Sfintei Fotinia şi pe spatele celorlalţi sfinţi. După ce slujitorii au îndeplinit porunca împăratului şi au vărsat pe spatele mucenicilor plumbul clocotind, toţi sfinţii au strigat: "Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, căci cu plumb clocotit ai răcorit inimile noastre ca şi cum ar fi fost însetate de o mare arşiţă". Iar Neron, auzind aceasta, s-a spăimîntat şi a poruncit să-i spînzure şi să strujească fără milă trupurile lor şi să le ardă cu făclii aprinse; dar cu cît îi muncea mai mult, cu atît se împuterniceau în dumnezeiescul dar şi proslăveau pe Dumnezeu.

Iar ticălosul şi deşertul de minte Neron, socotind că va birui pe sfinţi cu muncile, a poruncit să amestece cenuşă cu oţet tare şi să-l toarne în nasurile lor şi, aceasta făcîndu-se, sfinţii mucenici au zis că li se pare mai dulce decît mierea şi fagurul. Iar tiranul s-a mîniat foarte şi a poruncit de a oprit pe sfinţi şi i-a închis într-o temniţă întunecoasă şi necurată, plină de şerpi veninoşi. Dar sfinţii lăudau şi slăveau pe Dumnezeu, iar fiarele cele otrăvitoare, din temniţă, toate au murit şi duhoarea cea rea s-a prefăcut în mireasmă neasemănată, iar întunericul s-a prefăcut în lumină prea strălucită. Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a stat în mijlocul sfinţilor şi a zis către dînşii: "Pace vouă!" Apoi, apucînd de mînă pe Sfînta Fotinia a ridicat-o sus şi a zis: "Bucuraţi-vă totdeauna, căci Eu cu voi sînt în toate zilele vieţii voastre". Şi îndată, cu cuvîntul Domnului, s-au deschis ochii mucenicilor şi, văzînd pe Domnul, s-au închinat Lui; iar El, binecuvîntîndu-i, a zis: "Îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi". Apoi s-a suit la cer. Iar din trupurile sfinţilor au ieşit ca nişte solzi şi s-au făcut sănătoşi, aşa cum erau mai înainte. Dar urgisitul de Dumnezeu Neron a poruncit ca sfinţii să rămînă în temniţă trei ani, ca să pătimească acolo înăuntru tot felul de chinuri şi aşa să moară cu moarte rea.

Iar după trei ani, avînd împăratul un slujitor al său închis în temniţa aceea, a trimis oamenii săi ca să-l scoată. Deci, ducîndu-se trimişii în temniţă, au văzut pe mucenici că erau vii şi sănătoşi şi au spus împăratului că galileenii care au fost orbiţi de el, acum văd şi sînt sănătoşi, iar temniţa este plină de lumină şi de bună mireasmă negrăită, încît s-a făcut ca o casă sfîntă, spre slava lui Dumnezeu; iar acolo aleargă mulţime de oameni şi cred în Dumnezeul lor şi sînt botezaţi de dînşii.

Auzind acestea, Neron şi-a ieşit din minţi şi, trimiţînd ostaşi, i-a adus înaintea sa şi a zis: "Au nu v-am poruncit vouă să nu mai propovăduiţi în numele lui Hristos? Deci cum îl propovăduiţi în temniţă? Pentru aceasta eu voiesc să pun asupra voastră multe şi grele munci". Iar sfinţii au zis: "Orice voieşti fă, dar noi nu vom înceta a vesti pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Dumnezeu adevărat şi făcătorul tuturor". Dar cu aceasta s-a aprins tiranul la mînie şi a poruncit să răstignească pe sfinţi cu capetele în jos şi să strujască trupurile lor trei zile, pînă se vor dezlega încheieturile lor. Făcînd aceasta, sălbaticii şi neomenoşii slujitori i-au spînzurat şi i-au lăsat alte patru zile, punînd străjeri să-i păzească. După aceea, ducîndu-se să vadă dacă mai trăiesc încă, cum i-au văzut spînzuraţi au orbit. Iar îngerul Domnului, pogorîndu-se din ceruri, a dezlegat pe sfinţi şi, sărutîndu-i, i-a făcut sănătoşi de toate rănile lor. Atunci Sfintei Fotinia, făcîndu-i-se milă de orbirea slujitorilor, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru ei şi îndată şi-au luat iarăşi lumina ochilor lor şi crezînd în Hristos, s-au botezat.

Înştiinţîndu-se tiranul de acestea, a poruncit să jupuiască pielea de pe Sfînta Fotinia şi în vremea ce o jupuiau, sfînta cînta: "Doamne, cercetatu-m-ai şi M-ai cunoscut". După ce au jupuit pielea ei, au aruncat-o în rîu, iar pe sfîntă au aruncat-o într-un puţ sec. Dar la ceilalţi mucenici: Sebastian, Fotinos şi Iosi, le-au tăiat mădularele cele născătoare şi le-au aruncat la cîini; i-au jupuit şi pe ei de piele şi-au aruncat-o în rîu, iar pe dînşii i-au aruncat într-o baie veche. Apoi pe cele cinci surori ale Sfintei Fotinia, punîndu-le înaintea lui, a poruncit să le taie mai întîi sînii, după aceea le-a jupuit şi pe ele de piele. Însă, cînd s-au pus slujitorii să jupoaie şi pe Sfînta Fotida, ea nu a primit să fie ţinută de cineva; ci a stat singură cu mare vitejie şi bărbăţie, şi au jupuit pielea de pe trupul ei, încît s-a minunat şi tiranul de răbdarea ei. După acest chin, prea înrăutăţitul a găsit şi o altă tortură pentru ea, grea şi pierzătoare, căci a poruncit şi a plecat două vîrfuri de copaci, care erau în grădina lui, şi au legat pe Sfînta Fotida de cele două vîrfuri. Apoi le-a slobozit îndată şi sfînta s-a rupt în două părţi şi astfel şi-a dat sfîntul ei suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci a poruncit pierzătorul să taie şi pe ceilalţi mucenici cu sabia. Iar pe fericita Fotinia, scoţînd-o din puţul acela, a închis-o în temniţă.

Dar ea, fiindcă a rămas singură şi nu s-a încununat cu cununa mărturisirii împreună cu ceilalţi mărturisitori, se mîhnea şi ruga pentru aceasta pe Dumnezeu, care s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după multe zile, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, şi-a dat în mîinile lui cinstitul şi sfîntul ei suflet. Şi astfel s-au dus toţi către Dumnezeu cel dorit de dînşii şi au dobîndit împărăţia cerului, căreia dea Dumnezeu ca şi noi să ne învrednicim prin rugăciunile lor. Amin.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul - îndreptar de credinţă în suferinţă

 

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) este unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți contem­porani, un model de credință în Dumnezeu și de iubire a semenilor, pe care i-a slujit o perioadă de peste 30 de ani, în capela spitalului din centrul Atenei, împreună-pătimind și rugându-se cu ei, pentru sănătatea lor ­fizică și sufletească.

Viața sa a fost una de sfințenie, încă din zorii copilăriei. Intrat în Sfântul Munte Athos la vârsta de 12 ani și călugărit la 14 ani, hirotonit ­preot la 20 de ani și hirotesit duhovnic la vârsta de 22 de ani, a fost nevoit să „coboare” în „lume”, din cauza unor grave suferințe trupești, întorcându-se în Grădina Maicii Domnului la sfârșitul vieții, în anul 1991, pentru a-și lua răsplata ostenelilor sale, din partea Milostivului Dumnezeu.

„Boala mea e foarte frumoasă. O simt ca pe iubire a lui Hristos”

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul este cunoscut prin rugăciunea pe care o rostea frecvent: „Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!”. O astfel de rugăciune îl sperie și îl înfricoșează până la deznădejde pe omul de astăzi, care dorește și caută să aibă parte numai de plăceri și bucurii, fără urmă de durere și tristețe. Sfânt contemporan, el mărturisea: „Pe când eram de 16 ani, mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să sufăr pentru dragostea Sa și să-L slăvesc dinăuntrul durerii. Îi ceream boală doar pentru a mă nevoi. Așa cum unii fac metanii, iar alții, alte feluri de nevoințe, eu ceream pentru dragostea lui Dumnezeu o boală. Mă gândeam că, atunci când trupul o să mă doară, mă voi ruga cu mai multă iubire față de Dumnezeu. Sufletul meu se va întoarce spre El cu dor. Multă vreme am făcut această rugăciune. Dar starețul meu mi-a spus că aceasta-i din egoism și așa
Îl silesc pe Dumnezeu (să îmi facă voia). Știe Dumnezeu ce face, așa că n-am mai stăruit (în rugăciunea aceea). Uite că Dumnezeu nu mi-a uitat cererea și mi-a dat după atâția ani această binefacere!”.

Duhovnicescul părinte a înfruntat bolile și suferințele, cu speranță în înțelepciunea lui Dumnezeu, Care va rândui ceea ce îi este de folos spre mântuire. Rugându-se nu pentru vindecarea trupească, ci pentru mântuirea sufletului, bătrânul Porfirie își face el însuși inventarul „pătimirilor” pe care le-a purtat cu neclintită credință și nădejde: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat boli. Adeseori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta n-are hotar!». E o minune că mai trăiesc. Printre alte boli, am și cancer la hipofiză. S-a format acolo o tumoare care crește și apasă pe nervul optic. Am dureri cumplite. Mă rog, purtând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeți cum îmi este limba. S-a mărit, nu mai este cum era. Asta din pricina cancerului de la cap. Și cu cât trece timpul, cu atât starea o să mi se înrăutățească. Se va mări și mai tare, o să ajung să nu mai pot vorbi. Am dureri mari, sufăr, dar boala mea e foarte frumoasă. O simt ca pe iubire a lui Hristos. Mă las pradă străpungerii inimii și mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos și Dumnezeu încearcă să mă curățească”.

Sfântul Porfirie era convins că suferința și boala au o valoare mântuitoare, ele suplinind lipsa eforturilor și a nevoințelor ascetice, pe care omul contemporan nu le mai practică, viața sa fiind o căutare a plăcerilor și o fugă din calea a tot ceea ce înseamnă efort, nevoință, asceză, durere, suferință. Bătrânul duhovnic simțea durerea trupească a fi un adevărat „canon de spovedanie, drept epitimie, spre iertarea păcatelor”, spre îndreptarea sufletească și spre mântuire.

Considerând bolile personale a fi „o înlesnire aparte dată de Dumnezeu”, un apel al Părintelui ceresc și o cale de verificare a credinței, bătrânul spunea ucenicilor săi că „mult folos avem de pe urma bolilor”. Condiția fundamentală de a dobândi, prin mijlocirea lor, starea de sănătate spirituală și mântuirea este „pătrunderea înlăuntrul tainei iubirii sale”, în legătură cu sufe­rința, primirea și răbdarea lor fără cârtire, „fără murmur”, prin credință ­puternică și încredere în mila Lui, Care ne va trimite ceea ce ne este de folos pentru viața spirituală.

Cu darul străvederii în viața și în sufletele semenilor, părintele Porfirie știa, din experiență, un adevăr pe care îl descoperă și explorează astăzi știința medicală, acela că, la originea bolilor somatice sau trupești, inclusiv a cancerului, se află suferințe și dureri sufletești, tainice, căci, spunea el: „O dată, de două ori, de trei ori, încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare și hop! Ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului, și sănătatea nu merge bine”.

Scopul principal al bolilor, învață sfântul părinte, îl reprezintă cură­țirea de păcate, pocăința autentică și smerenia profundă, care îi dau omului sentimentul ­limitelor sale trupești și spirituale și îl determină să se îndrepte către Izvorul vindecării, Dumnezeu ­Iubire.

Atitudinea celui aflat în suferință - ignorarea bolii, încrederea și încredințarea deplină lui Dumnezeu

Atunci când suntem încercați de boli mai ușoare sau mai grele, mai scurte sau persistente, Sfântul Porfirie recomandă ignorarea bolii și întărirea în credință și în rugăciune. Cu cât ne gândim mai mult la suferința noastră, cu atât mai mult aceasta se adâncește, devine mai apăsătoare și mai îndelungată. Sau, cum spunea Sfântul Porfirie, „cu cât ne preocupă alungarea ei, cu atât o trăim”.

Slujind într-un spital, cunoscând suferința umană, dar și medici inspirați de Dumnezeu, prin care lucra Hristos Domnul, Doctorul și Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Sfântul Porfirie recomanda, cu deosebit discernământ, să primim sfatul doctorilor și medicația recomandată de aceștia. Renunțarea la ajutorul lor și la administrarea medicamentelor este considerată a fi o „atitudine egoistă, plină de vicleșug”. Duhovnicescul părinte socotea că, atunci când ne îmbolnăvim, „spre a nu face greșeli, trebuie să urmăm și îndrumările medicinii și rațiunii. Dar, mai presus de toate, să urmăm voia lui Dumnezeu și să avem încredere în iubirea Sa”.

A se încredința deplin și doar purtării de grijă a lui Dumnezeu, renunțând la ajutorul medicilor, stă în puterea celor sporiți duhov­nicește, care și-au încre­dințat viața numai lui Dumnezeu. Cre­dința puternică a acestor oameni duhovnicești este aceea că „fie iei, fie nu iei medicamentul, ea va lucra. Dumnezeu lucrează și prin mijlocirea doctorilor și a medicamentelor”.

Despre el însuși, spunea: „De aceea, nici nu mă rog să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun. N-am nici o îndoială că Dumnezeu știe că sufăr. Mă rog totuși pentru sufletul meu, pentru iertarea păcatelor mele. Medicamente nu iau, nici nu m-am dus să mă operez, nici să-mi fac analize și nici n-o să accept operația. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască. Singurul lucru pe care-l fac este să mă străduiesc să ajung bun. Asta să vă rugați pentru mine. Harul lui Dumnezeu mă ține. Încerc să mă dăruiesc lui Hristos, să mă apropii de Hristos, să mă unesc cu Hristos. Asta-mi doresc, dar n-am izbutit încă - n-o spun din smerenie. Încă nu-mi pierd curajul. Stărui. Mă rog să-mi ierte Dumnezeu păcatele”.

Înfruntarea duhovnicească a bolii: credință și rugăciune; pocăință și nădejde

Referindu-se la atitudinea pe care trebuie să o aibă creștinul aflat în suferință, pentru ca boala sa să nu fie un prilej de tristețe și deznădejde, ci să îi fie folositoare și mântuitoare, Sfântul Porfirie învăța că, în suferință, esențial nu este nici a ne încrede deplin doctorilor și medicamentelor, dar nici a alerga disperați la sfinții vindecători, cu gândul că ne vor tămădui în mod miraculos, ci „să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Iar Dumnezeu, fiindcă Îl vom ruga îndurerați și smeriți, ne va ierta păcatele și ne va tămădui și trupește”. În acest mod, bolile și suferințele, asumate cu credință și nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu, din realități triste și dureroase ale vieții, se vor transforma în mijloace pozitive, eficiente, de dobândire a sănătății spirituale și a mântuirii.

Mai presus de încrederea în medici și în medicamentele recomandate de aceștia, Sfântul Porfirie ne învață că lucrul cel mai important este „să urmăm voia lui Dumnezeu și să avem încredere în iubirea Sa”. Și, într-adevăr, dacă la cei sporiți duhov­nicește, credința puternică este suficientă pentru înfruntarea bolii, o credință „neșo­văielnică, delicată, simplă, nevinovată”, la cei aflați încă în toiul „războiului nevăzut”, al luptei cu păcatele și cu patimile, ajutorul medicilor și al terapiilor este important.

A devenit proverbială, ca o apoftegmă sau un sfat de Pateric, recomandarea Sfântului Porfirie de a ne ruga, atunci când suntem în suferință, nu pentru ridicarea din patul de boală, ci pentru sporul ­duhovnicesc sau, cum spunea el, „să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne facem buni”. Din acest motiv, Sfântul Porfirie îndemna: „Să nu vă rugați pentru sănă­tatea voastră. Să nu spu­neți: «Doamne, fă-mă bine». Nu! Ci «Doamne, ­Iisuse Hristoase, miluiește-mă», deasupra oricărui interes, cu iubire, fără să aștep­tați nimic. «Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta...»”.

În clipe de încercare și de sufe­rință, sunt foarte eficiente rugăciunile scurte, izvorâte din adâncul sufletului și înălțate cu nădejde în înțelepciunea lui Dumnezeu, Care nu face nici un lucru fără folos, ci spre mântuirea noastră; și cu credință în mila și ajutorul Lui, spre ușurarea și ridicarea din suferință. ­Deosebit de eficientă și cu roade binefăcătoare este rostirea ­„rugăciunii lui Iisus”.

Cu o astfel de credință și tărie morală, creștinul poate înfrunta bolile și suferințele cele mai grele și îndelungate, iar moartea îi este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un câștig, căci viața este Hristos” (Filipeni 1, 21), întrucât, precum frumos tâlcuia Sfântul Porfirie: „Viața nu se oprește în mormânt, odată cu moartea. Continuă dincolo de mormânt, sub un alt chip. Trecerea la cealaltă viață se face așa cum deschizi o ușă și ajungi într-un loc vecin, așa cum treci pe o punte și ajungi de cealaltă parte”.

Gândul adevăratului creștin este acela că: „Eu sunt veșnic! Cu toții trebuie să simțim la fel, să lucrăm ca niște nemuritori și să trăim ca oameni gata să moară în orice clipă”, însă aceasta presupune, precum ne învață duhovnicescul Porfirie, pregătirea pentru a intra în Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu, adică „trebuie să fim pregătiți, să trăim din această viață aproape de Hristos în așa fel încât, când vom ajunge în viața viitoare, să ne primească neîntârziat în preajma Lui. Iar în ziua Judecății să ne aflăm de-a dreapta lui Hristos”.

Sau, după cuvintele unei pisanii de la intrarea într-o mănăstire athonită, dragă Sfântului Porfirie: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri când vei muri”, ceea ce, în cugetul său duhov­nicesc, înseamnă „dacă omul nostru cel vechi va muri, vom trăi în veșnicie. Acolo nu există moarte”.

Nu oricine are puterea de a cere și a înfrunta cu atâta tărie morală suferințele pe care le-a purtat marele Porfirie, însă îndemnurile sale și mai ales modelul pe care ni-l oferă acesta de răbdare în grelele pătimiri reprezintă un izvor de alinare și de mângâiere pentru tot sufletul credincios și încercat.

Viaţa fără Hristos nu este viaţă

Iată cum stau lucrurile… Dacă nu îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul. În Hristos nu este mâhnire, deprimare sau închidere în sine; omul, în schimb, trece prin felurite ispite şi situaţii care îl fac să sufere. Hristos este bucurie, viaţă, lumină; este lumina adevărată, care îl face pe om bucuros, îl face să zboare, să vadă tot, să vadă toţi oamenii, să sufere pentru toţi şi să dorească să-i aibă cu el, aproape de el. Este posibil ca oamenii să ajungă la deznădejde şi, văzând înaintea lor realitatea vie a haosului, să spună: „Ne prăbuşim în haos! Întoarceţi-vă cu toţii înapoi, am fost înşelaţi!”, şi astfel să revină la calea care îi duce la Dumnezeu, iar credinţa noastră ortodoxă va străluci. Dumnezeu lucrează în chip tainic şi nu vrea să încalce libertatea omului. El rânduieşte totul în aşa fel încât, încet-încet, omul merge acolo unde trebuie.

Decalogul sfaturilor bune

Să iubești și să te doară sufletul! Să suferi pentru cel pe care-l iubești... Dragostea înseamnă ­osteneală pentru cel iubit.
Nu vorbi nimănui despre Hristos fără să ți se ceară.
Nu poţi să comunici cu Hristos şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni.
Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea.
Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor.
Răul începe cu gândurile rele.
Nu te lupta să opreşti sau să îndrepţi greşelile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu toate greşelile lui, iar Domnul se va îngriji de îndreptarea lui.
Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine.
Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut.
Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă.
Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtașești des și-atunci vei scăpa de toată frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Rugăciune către Sfântul Porfirie Kafsokalivitul

 

Preacuvioase Părinte Porfirie, robule al Dumnezeului celui viu, primește laudele pe care ți le aducem cu inimă smerită și mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. 

Ocrotește-ne de tot răul și de toată tulburarea. Ajută-ne să biruim ispitele care ne stau înainte și prin răbdarea noastră să dobândim cununile cele netrecătoare. Iar la înfricoșătoarea Judecată să fim feriți de veșnica pedeapsă și să fim așezați în partea cea de-a dreapta, unde cu soborul tuturor sfinților te veselești de frumusețile cerești. Ca primind grabnicul tău ajutor să îi mulțumim în vecii vecilor Dumnezeului Care te-a proslăvit. Amin. 

Sf. Porfirie Cafsocalivitul - Cand esti in rugaciune, toate se fac cum trebuie!

Toate se pun în rânduială prin rugăciune. Dar trebuie să ai iubire, înflăcărare în rugăciune. Să nu ai nelinişte, ci încredere în iubirea şi în pronia lui Dumnezeu. Toate sunt înlăuntrul vieţii duhovniceşti. Toate se sfinţesc, şi cele bune, şi cele grele, şi cele materiale, şi cele duhovniceşti, şi toate câte le faceţi, spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Cum spune Apostolul Pavel? Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31). Când eşti în rugăciune, toate se fac cum trebuie. De pildă, speli farfuriile şi nu spargi niciuna, nu faci pagube. Vine înlăuntrul tău harul lui Dumnezeu. Când ai harul, toate se fac cu bucurie, fără osteneală.

Când săvârşim neîncetat rugăciune, ne va lumina Dumnezeu ce să facem de fiecare dată, şi în cele mai grele împrejurări. Ne va înştiinţa Dumnezeu înlăuntrul nostru. Va găsi Dumnezeu mijloace. Fireşte, putem însoţi rugăciunea cu postul. Adică, atunci când avem o problemă serioasă sau o nedumerire, să punem mai întâi multă rugăciune şi post. Şi eu aşa am făcut de multe ori.

Iarăşi, când înălţăm cereri pentru lume, să le spunem tainic, prin rugăciunea care se face întru ascuns (Matei 6, 6) şi nu se vede. Multa împrăştiere nu uşurează rugăciunea. Lăsaţi telefoanele, comunicările şi multele cuvinte cu oamenii. Dacă Domnul nu ajută, ce să facă strădaniile noastre? Rugăciunea, rugăciunea cu iubire. Îi ajutăm mai bine de departe cu rugăciunea. Îi ajutăm în cel mai bun, în cel mai desăvârşit chip.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 220-221)

Rugăciune către Sfântul PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, înaintevăzătorul şi mângâietorul celor pe care nu-i iubeşte nimeni

 

Delicateţea ta dumnezeiască a întâmpinat cu deschiderea braţelor inimii nenumărate suflete zdrobite, Sfinte Părinte Porfirie, iar celor care te-au primit, cu iscusinţa Duhului Sfânt le-ai dezlegat poveri şi dureri de care alţii nu se puteau atinge nici măcar cu degetul.

Prin ascultare neştirbită dobândindu-ţi încă din tinereţe darul înaintevederii, te-a preamărit Domnul cu lucrare tainică şi binecuvântată, dăruită spre folosul unei mari mulţimi de oameni,care au aflat prin tine pacea, bucuria şi luminarea Mângâietorului nostru Ceresc.

Tămăduieşte-ne şi curăţă-ne cele dinlăuntru, ca astfel să se limpezească şi vieţuirea noastră cea de toate zilele şi, pe cât va fi cu putinţă, să se reaşeze întru cuviinţă şi înţelepciune toate cele ale lumii, spre a se face lucrătoare deplina cinste şi dragoste dintre semeni.

Nu ne lăsa pe noi să rămânem robi încătuşaţi în înţelesurile cele slabe ale lumii, ci ridică-ne inimile spre înţelegerea că Biserica îşi are începătura înainte de întemeierea lumii,
iar menirea şi puterea cea tainică a omului este de a îmbrăţişa în rugăciune întreaga fire omenească şi toată făptura. Cu toate că ne ştim atât de zăbavnici şi nevrednici, te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă curăţia credinţei şi întăreşte-ne voinţa pentru a râvni să fim sloboziţi cu totul din lucrarea cea întunecată a ascunderii în materie, în simţuri şi lucruri pământeşti. Ştim că privirea ta binecunoscătoare şi puterea pe care o ai prin părtăşia la dumnezeiasca fire este neîncetat cu noi, strălucind în focul dragostei Duhului Sfânt. Pentru aceea odihna şi pacea cea minunată ce se revarsă dintru tine, ne învăluie deopotrivă în răcoarea şi vâlvătaia cea neasemuit de fierbinte a rugăciunilor şi iubirii tale pentru noi.

Invredniceşte-ne pe toţi de împlinirea si lucrarea cea curătitoare a cuvintelor Evangheliei, ca astfel fiind sloboziţi din lanţurile cele întunecate ale cugetării trupeşti, să izvorască şi ochii noştri lacrimi şi priviri care zboară dincolo de cele văzute şi simţite. Şi fie ca, în taina cea preacurată a venirii Duhului Sfânt, El să Se sălăşluiască întru noi dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul, spre unirea firii omeneşti întru una. Amin.

Fragment din cartea "Lacrimi preschimbate in bucurie. 40 de rugaciuni la vreme de epidemie, indurerare, izolare sau grea suferinta", Editura Sophia

Cea mai convenabilă și mai sigură rugăciune, recomandată de Sfântul Porfirie Kavsokalivitul Sfântul Cuvios Porfirie KavsokalivitulMonahul Patapie Kavsokalivitul

 

Ușor, în cel mai ușor mod, Hristos poate să ne dea ceea ce dorim. Este suficient să zicem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Dumnezeu nu are nevoie să fie informat despre diferitele noastre nevoi. El le cunoaște în mod incomparabil mai bine decât noi și ne dă dragostea Sa. Problema este să răspundem noi acestei iubiri prin rugăciune și prin ținerea poruncilor Sale.

Rugăciunea pentru alții făcută cu dragoste profundă este dezinteresată și are un mare folos duhovnicesc. Îl umple de har pe rugător, dar îl umple de har și pe cel pentru care se roagă, aducându-i harul lui Dumnezeu. Când aveți dragoste puternică și această dragoste vă mișcă la rugăciune, atunci valurile dragostei voastre pornesc și îl influențează pe cel pentru care vă rugați, și îl conduc spre bine. Văzându-vă strădania, Dumnezeu vă dă și vouă harul Său bogat, și celui pentru care vă rugați.

În rugăciune să cereți doar mântuirea sufletului vostru. Nu a zis Domnul: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă? Ușor, în cel mai ușor mod, Hristos poate să ne dea ceea ce dorim. Este suficient să zicem Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Dumnezeu nu are nevoie să fie informat despre diferitele noastre nevoi. El le cunoaște în mod incomparabil mai bine decât noi și ne dă dragostea Sa. Problema este să răspundem noi acestei iubiri prin rugăciune și prin ținerea poruncilor Sale. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu; acest lucru este cel mai convenabil, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm.

(Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 54-55)