PLĂCEREA DE A FI ÎN NEVOIE
- dependența de atenție prin boală*Mulți oameni resimt suferințe adânci, simptome reale, anxietate, depresie, dependență, boli, dar au nevoie să caute soluții pentru a fi mai bine cu adevărat. Nu își doresc o viață de suferință, așa că se uită în ei înșiși așa cum pot și caută ajutor real pentru a ieși de acolo. NU despre ei scriu acum.
Scriu despre cei care simt nevoia permanentă de a se afișa în nevoile lor, de a se plânge de situațiile lor, de a își hrăni propria fragilitate și chiar permanentizata boală/neputință. Am putea spune că acestor oameni chiar le place să se plângă, să se zbată, să sufere și să RĂMÂNĂ ACOLO.
Nu consider a fi o formă de masochism (deși suferința și simptomele pot fi reale deseori), ci cred că plăcerea venită din dependența de atenție și de a fi îngrijiți depășește neplăcerea suferinței. Cu prețul bolilor, slăbiciunilor, neputințelor - ei sunt văzuți, alinați, încurajați, sprijiniți, în atenție, importanți. Cel puțin, în sinea lor, boala îi face speciali, fragili, demni de îngrijire.
Dacă ar fi să gândim niște extreme, ei ar fi la capătul opus celor care poartă permanent o mască de putere, celor care nu se plâng, care suferă în tăcere, care nu își arată părțile fragile, ba poate nici nu sunt conștienți de ele. În extrema de "forță" întâlnim nevoia de autonomie, de a nu depinde de nimeni, de a fi în permanent control, de a nu afișa sau simți vulnerabilitate. Acolo e o hipermaturizare, teamă de a fi rănit, dificultate de a crea atașamente, angoasă de a fi vulnerabil, suferință veche, nevoie de apărare în fața pierderii.
În extrema despre care scriu acum sunt cei care nu își pot conține propria suferință/nevoie (psihic) și au nevoie să o "evacueze" permanent. Au nevoie să o transpună în propriul corp, prin simptome, prin victimizare, prin ipohondrie infinită, din care nu au de gând să iasă vreodată. Ei au o plăcere din a fi în nevoie, fragili, dependenți de ceilalți și de a fi văzuți.
Acești oameni sunt atât de atașați de simptomele lor încât nu ar putea trăi fără ele. Ei cer atenție permanent, însă nu inspiră cu adevărat compasiune, pentru că oricâte mâini ar primi spre ajutor, plăcerea lor rămâne aceea de a se plânge și de a rămâne victime în nevoie. Totuși, membri ai familiei sau prieteni pot intra în capcana lor de a le "înveli" permanent suferința, de a îi îngriji, de a le acorda importanță, de a suferi chiar mai mult decât ei.
Se vehiculează expresia "vampiri energetici" - poate că aici aș folosi-o, pentru cei care se folosesc de fragilitatea lor pentru a se hrăni din energia și puterea altora (inconștient, solicitând enorm).
Astfel de pacienți reali din cabinetele medicinei de familie și ale celorlalte ramuri (inclusiv de psihiatrie), adoră să fie astfel: văzuți, fragili, dependenți, în nevoie, în suferință. Ei au rutina lor de a-și lua rețeta, se simt responsabili căutându-se prin infinite analize lunare, "urlă" pe grupuri că nu pot dormi, că au anxietate, insomnii, migrene, palpitații, însă nu fac absolut nimic ca să fie mai bine real. Iau pastile cu pumnul zilnic și se plâng oriunde pot că "nu mai rezistă". De fapt, rezistă perfect și nici nu și-ar dori cu adevărat să fie altfel. A fi altfel se simte ca periculos, ar presupune o anume maturizare. Și poate că nici ei nu știu cine ar fi dincolo de suferința lor... poate că se simt prea goi pentru a se uita la interior.
Cei dependenți de boala lor, de simptomele lor, de fragilitatea lor nu rămân acolo doar din neputință, ci mai ales din PLĂCEREA neputinței. Și cine suntem noi să judecăm plăcerile oamenilor? E dreptul lor să își trăiască viețile ca victime bolnave ce se plâng permanent căutând atenție.
Scriu însă pentru cei apropiați ai lor: nu sunteți datori să îi salvați, nu au nevoie să îi salvați din cele de care se plâng și nici nu ați putea-o face. E prea multă deconectare de sine în ei, ca să primească real un ajutor, oricât ar părea că îl cer.
Scriu despre cei care simt nevoia permanentă de a se afișa în nevoile lor, de a se plânge de situațiile lor, de a își hrăni propria fragilitate și chiar permanentizata boală/neputință. Am putea spune că acestor oameni chiar le place să se plângă, să se zbată, să sufere și să RĂMÂNĂ ACOLO.
Nu consider a fi o formă de masochism (deși suferința și simptomele pot fi reale deseori), ci cred că plăcerea venită din dependența de atenție și de a fi îngrijiți depășește neplăcerea suferinței. Cu prețul bolilor, slăbiciunilor, neputințelor - ei sunt văzuți, alinați, încurajați, sprijiniți, în atenție, importanți. Cel puțin, în sinea lor, boala îi face speciali, fragili, demni de îngrijire.
Dacă ar fi să gândim niște extreme, ei ar fi la capătul opus celor care poartă permanent o mască de putere, celor care nu se plâng, care suferă în tăcere, care nu își arată părțile fragile, ba poate nici nu sunt conștienți de ele. În extrema de "forță" întâlnim nevoia de autonomie, de a nu depinde de nimeni, de a fi în permanent control, de a nu afișa sau simți vulnerabilitate. Acolo e o hipermaturizare, teamă de a fi rănit, dificultate de a crea atașamente, angoasă de a fi vulnerabil, suferință veche, nevoie de apărare în fața pierderii.
În extrema despre care scriu acum sunt cei care nu își pot conține propria suferință/nevoie (psihic) și au nevoie să o "evacueze" permanent. Au nevoie să o transpună în propriul corp, prin simptome, prin victimizare, prin ipohondrie infinită, din care nu au de gând să iasă vreodată. Ei au o plăcere din a fi în nevoie, fragili, dependenți de ceilalți și de a fi văzuți.
Acești oameni sunt atât de atașați de simptomele lor încât nu ar putea trăi fără ele. Ei cer atenție permanent, însă nu inspiră cu adevărat compasiune, pentru că oricâte mâini ar primi spre ajutor, plăcerea lor rămâne aceea de a se plânge și de a rămâne victime în nevoie. Totuși, membri ai familiei sau prieteni pot intra în capcana lor de a le "înveli" permanent suferința, de a îi îngriji, de a le acorda importanță, de a suferi chiar mai mult decât ei.
Se vehiculează expresia "vampiri energetici" - poate că aici aș folosi-o, pentru cei care se folosesc de fragilitatea lor pentru a se hrăni din energia și puterea altora (inconștient, solicitând enorm).
Astfel de pacienți reali din cabinetele medicinei de familie și ale celorlalte ramuri (inclusiv de psihiatrie), adoră să fie astfel: văzuți, fragili, dependenți, în nevoie, în suferință. Ei au rutina lor de a-și lua rețeta, se simt responsabili căutându-se prin infinite analize lunare, "urlă" pe grupuri că nu pot dormi, că au anxietate, insomnii, migrene, palpitații, însă nu fac absolut nimic ca să fie mai bine real. Iau pastile cu pumnul zilnic și se plâng oriunde pot că "nu mai rezistă". De fapt, rezistă perfect și nici nu și-ar dori cu adevărat să fie altfel. A fi altfel se simte ca periculos, ar presupune o anume maturizare. Și poate că nici ei nu știu cine ar fi dincolo de suferința lor... poate că se simt prea goi pentru a se uita la interior.
Cei dependenți de boala lor, de simptomele lor, de fragilitatea lor nu rămân acolo doar din neputință, ci mai ales din PLĂCEREA neputinței. Și cine suntem noi să judecăm plăcerile oamenilor? E dreptul lor să își trăiască viețile ca victime bolnave ce se plâng permanent căutând atenție.
Scriu însă pentru cei apropiați ai lor: nu sunteți datori să îi salvați, nu au nevoie să îi salvați din cele de care se plâng și nici nu ați putea-o face. E prea multă deconectare de sine în ei, ca să primească real un ajutor, oricât ar părea că îl cer.
Pentru unii, a fi victimă în nevoie e tot ce simt că au. Așa că medicamentele și medicii rămân mai utili (prin permanentizare, nu prin vindecare) decât psihoterapeuții, unde ar fi nevoiți să se uite în ei înșiși, să vadă și ALTCEVA.
Putem ajuta pe cineva doar dacă își dorește cu adevărat să fie ajutat. A avea o suferință și a vrea să o înțelegi, să o depășești, a nu rămâne în ea - asta presupune maturitate și forță psihică, pe care nu toți le au.
Înainte să te pierzi pe tine ajutând pe altcineva, întreabă-te de ce simți nevoia să faci asta. Și dacă celălalt are nevoie real de ajutor.
Putem ajuta pe cineva doar dacă își dorește cu adevărat să fie ajutat. A avea o suferință și a vrea să o înțelegi, să o depășești, a nu rămâne în ea - asta presupune maturitate și forță psihică, pe care nu toți le au.
Înainte să te pierzi pe tine ajutând pe altcineva, întreabă-te de ce simți nevoia să faci asta. Și dacă celălalt are nevoie real de ajutor.
