Azi e luni...și mâine-i vineri, omul, bietul, trecător, se avîntă si se agită, de parcă-i nemuritor.
Nu trăiește nici o clipă, gându-i fuge la cea fost, apoi pleacă către mâine, parcă n-are nici un rost.
Rostul lui, pe acest pământ, este să se mîntuiască, dar nu are timp, să se pregătească.
Că el tot aleargă, după trai mai bun.. și când Îl găsește, ori se-îmbolnăvește, ori îmbătrînește, iar traiul cel bun, nu-i mai folosește.
O himeră-i viața, lunecă ușor, doar fapta rămâne, restu-i pieritor.
Măi omule drag, ce te risipești, șezi un pic, te rog, ca să te găsești.
Că-n alergătura, către nicăieri, nu vei stii nicicând, de ce te-ai născut, pe acest pământ, nici de ce trăiești, dacă pe Iisus, nu Il întâlnești.
Cu Iisus în suflet, toate-s cu folos, dacă mulțumești, pentru tot ce-a fost.
Chiar de e furtună, peste viața ta, Măicuța te poartă, si ai să scapi din ea.
Mândria scufundă, cât ai fi de sus, că nimic nu esti, fără de Iisus!
Luminează Doamne, mintea întunecată, ca să te găsească toată lumea, toată.
Căci cu Tine viața, chiar de-i trecătoare, primim tihna, pacea... cea odihnitoare.
Si avem nădejde, că din mila Ta, bucuria vieții, noi o vom afla!
Ce sunt? Doar un nimic, care doar cere, fără să fi făcut ceva...
Ce sunt? Un mare gol, ce dă pe-afară, de ignoranță și pretenții mii..
Ce sunt? Un om mărunt, ce n-o să știe niciodată cîtă durere au îndurat străbunii, ca eu să pot trăi, doar vrând...
Ce sunt? O umbră, o părere, un fum, o adiere, ce strigă în gura mare, că sunt.
Ce sunt? Dar sunt? Că am trăit fără să fiu, că n-am știut că sunt...și m-am trezit că nu-s.
