vineri, 19 aprilie 2024

Nevoitoarea dragostei – Maica Gavrilia († 28 martie 1992)

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre lumânarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit indemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papaiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (este a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mama moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume” scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.
În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, unde va începe să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:
„Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserica… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.
După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaia.
În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Vithania (Palestina). Părintele Ioan de aici i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.
În cele două decenii ce vor urma, Maică va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici, dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire, care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Maica Gavrilia alături de părintele Sofronie de la Essex

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.
Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maică Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataracta – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea să atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.
Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa să tăcută, dar neîncetată, şi supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.
„Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Să. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum da lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.
Maică n-a teoretizat niciodată Biserică, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea, cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos, şi lucra potrivit acestei iubiri — uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este”1 Ioan 4:8 şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Să.
Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenie şi dragoste întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”
Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.
„Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurusii îmi făcuseră ceva atunci când m-am întâlnit cu Sivananda (cunoscut guru yoghin, n.red.) în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipola care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, şi i-a aruncat yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Sivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.
„Ortodoxia este lauda mea”
– Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?
– Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutăm despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugărita catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

40 de capete ale Maicii Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăieşti smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaştere pe care s-o dobândeşti, ci o cunoaştere pe care s-o pătimeşti – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educaţie: să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel ce iubeşte nu băga de seamă c-o face, aşa cum nu băga de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumeşti şi este unită cu Dumnezeu, atunci şi un „Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărţi în afară Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea Dumnezeu nu doreşte fapta, ci intenţia. E de ajuns să vadă că eşti gata să-I împlineşti porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viaţă şi a suflat în noi Duhul Sau. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre şi suntem cu totul morţi.

12. Nu-ţi dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi primeşte cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ţi l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: „De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat asta?” Cere-i lui Dumnezeu să-ţi arate celălalt mal al răului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poţi iubi pe acel om aşa cum îl iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ţi vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veşnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toţi suntem impreuna-calatori.

18. Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morţi. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru că viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în clipa de faţă, în Prezentul veşnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rosteşti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20. Tulburarea şi grijă sunt pentru cei ce n-au credinţa.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, îl iubeşte şi pe duşmanul tău.

23. Ar trebui să facem în aşa fel încât să trăim în lume ca uleiul şi apă dintr-o candelă, care nu se amesteca şi altfel sunt întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârşească o minune, e de ajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au aşa putere!

26. Experienţa m-a învăţat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult şi-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Să.

27. Dacă-L avem pururea pe Dumnezeu în minte, şi Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alţii. Să-i lăsăm în seama îngerilor şi vor găsi cea mai bună soluţie.

29. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac aşa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineaţă, deschide o pagină nouă şi iscăleşte-o în alb. Şi lasă-L pe Dumnezeu să scrie ce voieşte.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineanul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34. Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleză (pogorârea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

37. Unii vor să ajungă la Înviere fără să treacă pe calea Golgotei.

38. Zi şi noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!
39. Puţine cuvinte, multă dragoste. Pentru toţi. Oricine ar fi ei.
40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulţumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?
Prezentare şi traducere de Radu Hagiu în revista Familia Ortodoxă nr. 3 (38)/2012, pp. 17-21. via http://www.pemptousia.ro/2012/11/nevoitoarea-dragostei-%E2%80%93-maica-gavrilia-%E2%80%A0-28-martie-1992/

Care este limita pentru organism, în cazul postului negru?

Toate nevoinţele ascetice trebuie subordonate căutării smereniei şi în mod practic este necesară binecuvântarea părintelui duhovnic.
Care este limita pentru organism, în cazul postului negru?
Din punct de vedere fizic, aceasta depinde de organismul fiecăruia. Dar valoarea postului nu vine din durata lui, ci depinde de perspectiva spirituală în care posteşti. Există o istorisire la Părinţii pustiei în care se spune că diavolul s-a adresat unui pustnic şi l-a întrebat: „Ce ai tu mai bun decât noi? Tu posteşti, dar noi, diavolii, nu mâncăm niciodată. Tu priveghezi, dar noi nu dormim niciodată. Deci, care-i taina ta?”. Şi atunci pustnicul a răspuns: „Eu vă biruiesc prin smerenie”.
Deci, toate nevoinţele ascetice trebuie subordonate căutării smereniei şi în mod practic este necesară binecuvântarea părintelui duhovnic. (Părintele Symeon de la Essex)
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, p. 142)

Patericul Mare – Despre cei ce văd cu duhul

Avvei Antonie i s-a descoperit odată în pustie acestea: în cetate este cineva asemenea ţie, doctor ca îndeletnicire. Prisosul său îl dă celor ce au trebuinţă şi toată ziua cântă cântarea întreit-sfântă1 cu îngerii lui Dumnezeu.
2. Ziceau despre Avva Antonie că ajunsese purtător de Duh2, dar nu voia să vorbească din pricina oamenilor. Căci ştia dinainte şi cele ce se întâmplau în lume, şi cele ce aveau să vină.
3. Un frate, ducându-se la chilia Awei Arsenie, la Schit, s-a uitat pe ferestruică. Şi a văzut pe Bătrân în întregime ca un foc. Căci era vrednic să vadă. Şi, când a bătut la uşă, a ieşit Bătrânul şi a văzut pe frate înspăimântat şi i-a zis: Ai mult timp de când baţi? Nu cumva ai văzut ceva? Iar el a zis: Nu! Şi, după ce i-a vorbit, l-a slobozit.

4. A zis Awa Daniil: Ne povestea nouă Awa Arsenie ca despre un altul oarecare, dar era despre sine însuşi, că, şezând un Bătrân în chilia lui, a venit un glas, zicând: Vino, să-ţi arăt lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit afară. Şi l-a dus pe el într-un loc anume şi i-a arătat un etiopian tăind lemne şi făcând încărcătură mare. Şi încerca să o pună pe umeri, dar nu putea. Şi în loc să ia din lemne, iarăşi tăia alte lemne şi le adăuga la încărcătură. Şi aceasta a făcut mult timp. Şi înaintând puţin, i-a arătat un om care stătea la un lac şi scotea apă din el. Apoi o punea într-un vas găurit şi apa curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui: Vino să-ţi arăt şi pe altul. Şi a văzut un templu şi doi oameni care şedeau pe doi cai şi ţineau un lemn aplecat, unul de la un capăt şi altul de la celălalt. Şi voiau să intre pe poartă, dar nu puteau, pentru că lemnul era aplecat.
Nu se smerea unul dintre ei să rămână în urma celuilalt şi astfel să intre drept pe poartă. Şi pentru aceasta rămâneau în afara porţii. Aceştia sunt cei care, purtând jugul dreptăţii cu mândrie, nu s-au smerit ca să se îndrepte pe ei înşişi şi să meargă pe calea smerită a lui Hristos. De aceea şi rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu. Iar cel care tăia lemne este omul cu păcate multe şi care în loc să se pocăiască adaugă alte păcate la păcatele sale. Şi omul care scoate apă este cel care face bine faptele sale, dar pentru că avea în ele amestec viclean3, prin aceasta a pierdut şi faptele sale bune. Este nevoie, deci, ca omul să vegheze totdeauna la faptele sale, ca să nu se ostenească în zadar.
5. Unor fraţi li s-a întâmplat strâmtorare în locul în care vieţuiau şi, vrând să părăsească acel loc, au venit la Awa Ammonă. Şi iată, Bătrânul mergea cu corabia pe râu şi, văzându-i pe ei mergând pe malul râului, a zis corăbierilor: Duceţi-mă la mal. Şi chemându-i pe fraţi, le-a zis. Eu sunt Ammona, la care voi vreţi să veniţi. Şi mângâindu-le inimile, i-a făcut să se întoarcă la ei, şi s-au întors. Căci lucrul nu era păgubitor pentru suflet, ci era strâmtorare omenească.
6. Povestea Părintele nostru Daniil despre Fericitul Arsenie că acesta zicea: Era un schitiot, un mare făptuitor, dar simplu în credinţă, care greşea din neştiinţă de carte, zicând: Pâinea pe care o luăm nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci o asemănare. Şi l-au auzit doi Bătrâni că spune acest cuvânt şi, cunoscând că este mare după vieţuirea lui, se gândeau că zicea acest lucru în simplitatea lui şi fără răutate. Şi au venit la el, zicându-i: Awa, au auzit despre cineva că zice cuvânt necredincios, că pâinea pe care o luăm nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este asemănare. A zis lor Bătrânul: Eu sunt cel care zice aceasta. Iar ei îl rugau pe el zicând: Să nu mai ţii acest cuvânt, avva, ci aşa cum a predat Biserica sobornicească. Căci noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos şi paharul acesta este Sângele lui Hristos cu adevărat, şi nu asemănare. Ci, precum la început, luând ţărână din pământ4, a făcut pe omul după chipul Lui şi nimeni nu poate spune că nu este chipul lui Dumnezeu5, măcar că este necuprins cu mintea, la fel şi pâinea despre care a zis Aceasta este Trupul Meu! credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar Bătrânul a zis: Dacă nu voi fi încredinţat de lucru în sine, nu mă înduplec. Şi ei i-au zis lui: Să rugăm pe Dumnezeu săptămâna aceasta în legătură cu taina aceasta şi credem că Dumnezeu ne va descoperi. Şi Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Tu cunoşti că nu din răutate mărturisesc împotriva credinţei, ci ca să nu mă rătăcesc în necunoaştere. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Plecând la chiliile lor, Bătrânii se rugau lui Dumnezeu şi ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă Bătrânului această taină, ca să creadă şi să nu se piardă osteneala lui. Şi a auzit Dumnezeu pe toţi. Şi împlinindu-se săptămâna, au venit duminică la biserică.
Şi s-au aşezat toţi trei într-o strană şi la mijloc era Bătrânul. Şi s-au deschis ochii lor şi, când s-a adus pâinea pe Sfânta Masă, s-a arătat numai celor trei ca un prunc. Şi când preotul a ridicat mâinile sale să frângă pâinea, iată un înger al Domnului a coborât din cer, având un cuţit şi a jertfit pruncul şi a vărsat sângele lui în potir. Şi când preotul frângea părticele mici din artos, tăia şi îngerul din prunc părţi mici. Şi când au ajuns să se împărtăşească cu Sfintele Taine, s-a dat Bătrânului numai carne sângerândă. Şi văzând, s-a înfricoşat şi a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul tău şi paharul este Sângele Tău! Şi îndată carnea care era în mâna6 lui s-a făcut pâine potrivit tainei. Şi s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Şi i-au zis lui Părinţii: Dumnezeu ştie firea omenească, că nu poate mânca nicidecum carne crudă, şi pentru aceea preface Trupul Lui în pâine si Sângele Lui în vin celor care le primesc cu credinţă Şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru Bătrân, că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Şi au plecat cei trei cu bucurie la chiliile lor.
7. Acelaşi Awa Daniil povestea despre un alt mare Bătrân, care stătea în părţile de jos ale Egiptului, că zicea în simplitatea lui că Melchisedec7 este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi s-a vestit Fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, despre acesta şi a trimis la el. Ştiind, deci, că Bătrânul este făcător de minuni8, că dacă cerea ceva lui Dumnezeu i se descoperea şi că în simplitatea lui zicea acel cuvânt, s-a folosit de această înţelepciune, zicând: Awa, te rog, deoarece un gând al meu îmi spune că Melchisedec a fost fiu al lui Dumnezeu, iar alt gând îmi spune că nu a fost, ci, om fiind, a fost arhiereu al lui Dumnezeu. Deci, pentru că am îndoială în legătură cu acesta, am trimis la tine, ca să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere adevărul despre el. Iar Bătrânul, luând curaj din vieţuirea sa, a zis cu îndrăzneală: Dă-mi trei zile şi voi întreba pe Dumnezeu despre acesta şi-ţi voi da de veste cum este. Plecând, deci, se ruga lui Dumnezeu pentru acest cuvânt. Şi venind după trei zile, a zis Fericitului Chiril, arhiepiscopul, că Melchisedec este om. Şi l-a întrebat arhiepiscopul: Cum ai cunoscut, awa? Iar el a zis: Dumnezeu mi-a descoperit pe toţi patriarhii, trecând fiecare prin faţa mea aşa, de la Adam până la Melchisedec. Şi mi-a zis îngerul: Acesta este Melchisedec, îndrăzneşte, că acesta este! A plecat, deci, awa şi de la sine propovăduia că Melchisedec este om. Şi s-a bucurat mult Fericitul Chiril.
8. Povestea Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, că în zilele Fericitului Atanasie cel Mare zburau corbi9 de jur împrejurul Sarapionului10 şi croncăneau neîncetat cras-cras! Şi venind la Fericitul Atanasie, păgânii strigau: Călugăr rău, spune-ne ce strigă corbii? Şi răspunzându-le, le-a zis: Corbii strigă cras-cras! Şi cras în limba avsonilor11 înseamnă: Mâine veţi vedea slava lui Dumnezeu! Şi în ziua următoare s-a vestit moartea lui Iulian împăratul. Şi întâmplându-se aceasta, strigau în faţa templului lui Sarapie: Dacă nu l-ai vrut, de ce primeai ceea ce îţi trimitea12?
9. Acelaşi povestea că era un conducător de car în Alexandria, fiul unei mame pe nume Maria. Acesta a căzut la o întrecere de cai, dar, sculându-se, a întrecut pe cel care-l doborâse şi a ieşit învingător. Şi mulţimea striga: Fiul Mariei a căzut şi s-a ridicat si a biruit! în timp ce se mai auzea acest glas, în mulţime s-a răspândit zvonul despre templul lui Sarapie, că Marele Teofil urcând scările Sarapionului, a dărâmat idolul şi s-a făcut stăpân al templului13.
10. Când era copil, Awa Efrem a văzut vis, adică vedenie, că pe limba lui a răsărit o viţă-de-vie şi a crescut şi a umplut totul sub cer şi era foarte roditoare. Şi veneau toate zburătoarele cerului şi mâncau din rodul viei. Şi cu cât mâncau mai mult, cu atât se înmulţea şi mai mult rodul ei.
11. Altădată, iarăşi, unul dintre sfinţi a văzut în vedenie o ceată de îngeri coborând din cer la porunca lui Dumnezeu, având în mâini un sul, adică un tom scris pe dinăuntru şi pe dinafară, şi ziceau între ei: Cine este vrednic să-l primească în mâinile sale? Şi unii ziceau: Acesta! Iar alţii ziceau: Celălalt! Şi au răspuns, şi au zis: Cu adevărat sunt mulţi sfinţi şi drepţi, dar nimeni nu poate să-l primească în mâinile sale, decât Efrem. Şi Bătrânul a văzut că au dat sulul lui Efrem. Şi sculându-se dimineaţă, a auzit pe Efrem învăţând. Şi era gura lui ca un izvor curgând şi izvorând cuvinte. Şi am cunoscut că de la Duhul Sfânt erau cele care ieşeau prin buzele lui Efrem.
12. Ne povesteau nouă ucenicii Awei Evloghie: Când ne-a trimis pe noi Bătrânul la Alexandria ca să vindem lucrul de mână, ne-a dat poruncă să nu facem mai mult de trei zile: Dacă veţi face mai mult de trei zile, zicea, eu voi fi nevinovat de păcatele voastre. Şi noi l-am întrebat cum de petrec monahii împreună cu cei din lume, în oraşe şi sate, ziua şi noaptea, şi nu se vatămă? Şi, deschizându-şi gura sa nemincinoasă, Bătrânul le-a zis: Credeţi-mă, fiilor, că, de când m-am făcut monah, am făcut treizeci şi opt de ani fără să ies din Schit. Şi după cei treizeci şi opt de ani am mers cu Awa Daniil la Papa Eusebiu14 în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă. Şi, după ce am intrat în Alexandria, am văzut mulţi monahi. Şi îi vedeam pe unii dintre ei, fiind loviţi peste faţă de corbi, iar pe alţii fiind îmbrăţişaţi de femei goale şi vorbindu-le la urechi, iar pe alţii fiind înconjuraţi de băieţandri, şi aceia goi, lovindu-i cu palmele şi mânjindu-i cu mizerie de om. Pe alţii îi vedeam cum, având cuţit, tăiau bucăţi de carne de om şi le dădeau monahilor să mănânce. Şi am cunoscut că fiecare monah, după patima în care cade, este urmărit îndeaproape de astfel de demoni care vorbesc fiecăruia în cugetul lui. Şi pentru aceasta, fraţilor, nu vreau să întârziaţi în cetate, ca să nu fiţi tulburaţi de astfel de gânduri sau mai curând de demoni!
13. Ziceau despre Awa Zenon că, şezând la Schit a ieşit într-o noapte din chilia lui până la Elos. Şi, rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi mergând. Şi fiind obosit şi istovit, a căzut să moară. Şi iată un băieţel a stat înaintea lui, având pâine şi un ulcior cu apă si zicându-i: Scoală-te şi mănâncă! Iar el, sculându-se, s-a rugat, crezând că este nălucire. Iar el i-a zis: Bine ai făcut! Şi iarăşi s-a rugat şi a doua oară, şi a treia oară. Şi i-a zis lui: Bine ai făcut! Sculându-se, deci, Bătrânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea i-a zis lui: Cât ai mers, atât de departe eşti de chilia ta. Dar, sculându-te, urmează-mi mie. Şi îndată s-au aflat la chilia sa. A zis, deci, Bătrânul: Intră, să facem rugăciune! Şi intrând Bătrânul, acela s-a făcut nevăzut.

14. A zis Awa Ioan că unul din Bătrâni a avut o vedenie, fiind în extaz. Şi iată trei monahi stăteau dincolo de mare. Şi a fost glas către ei de cealaltă parte, zicând: Luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat pe celălalt mal. Iar celălalt a rămas şi plângea tare şi striga. După aceea au fost date şi acestuia aripi, dar nu de foc, ci mai slabe şi mai neputincioase. Şi cu multă osteneală, căzând în apă şi iarăşi ridicându-se, cu multă strâmtorare, a venit şi el pe malul celălalt. Aşa este şi neamul acesta. Primeşte aripi, dar nu de foc, ci slabe şi neputincioase.
15. Un Bătrân a venit la chilia Awei Ioan şi l-a aflat pe acesta dormind şi un înger era de faţă şi-i făcea aer. Şi văzând aceasta, a plecat. Iar când Bătrânul s-a sculat, a zis ucenicului său: A venit cineva aici când dormeam eu? A zis: Da, cutare Bătrân! Şi a cunoscut Awa Ioan că Bătrânul era la aceeaşi măsură cu el şi de aceea a văzut îngerul.
16. În Lavra Celor-şapte-guri15, care se afla ca la cincisprezece stadii16 de Lavra sfântului nostru părinte Sava, era un anahoret minunat, pe nume Ioan, care şedea împreună cu ucenicul lui. Şi ucenicul, văzând tulburarea şi strâmtorarea care se făceau în fiecare zi de perşi cetăţii sfinte a lui Hristos Dumnezeul nostru, când era să se întâmple câte s-au întâmplat cu aceasta, l-a rugat pe părintele, zicând: Deoarece, părinte, sunt încredinţat că cele câte Dumnezeu are de gând să le facă ţie nu-ţi sunt ascunse, te rog să-mi spui dacă cetatea va fi cucerită. Iar Bătrânul i-a zis: De unde să ştiu eu acestea, om păcătos fiind? Dar ucenicul, vrând să ştie, stăruia rugându-l.
Atunci, lăcrimând, Bătrânul a zis: Deoarece te văd, o fiule, vrând cu durere să afli despre aceasta, îţi voi spune câte mi-a arătat Dumnezeu. Înainte cu cinci zile, mă rugam fierbinte pentru aceasta şi m-am văzut pe mine însumi răpit şi dus înaintea sfântului Loc al Căpăţânii. Şi tot poporul împreună cu clerul strigau: Doamne miluieşte!
Căutând cu privirea, am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos ţintuit pe Cruce şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna lumii, cu durere rugându-L stăruitor pentru popor. Iar El îşi întorcea faţa de la popor, zicând: Nu-i voi auzi, căci au întinat jertfelnicul Meu17! După ce am strigat cu lacrimi multe şi cu suspine Doamne miluieşte, am plecat în biserica Sfântului Constantin, strigând şi acolo la fel: Doamne miluieşte! Şi am intrat şi eu în biserică împreună cu preoţimea, cu clerul adică. După aceea am plecat să cercetez locul unde s-a aflat cinstitul lemn al Crucii celei de viaţă făcătoare. Şi am văzut ceva ca mocirla împuţită ieşind în biserică. Şi erau acolo doi Bătrâni cuviincioşi, stând de faţă, şi le-am zis: Nu vă temeţi de Dumnezeu, că nici nu ne putem ruga lui Dumnezeu din pricina mocirlei? De unde vine această duhoare aici? Iar ei au zis: De la fărădelegile clericilor acestui loc. Iar eu le-am zis: Şi nu puteţi să curăţaţi locul ca să fim iertaţi şi să ne putem ruga? Iar ei au zis: Crede-ne, frate, cele de aici nu se vor curăţa decât prin foc! Acestea spunând Bătrânul, lăcrimând, a zis ucenicului său: Şi aceasta îţi mai spun, fiule, că a ieşit hotărâre ca mie să mi se taie capul. Şi am rugat mult pe Dumnezeu să mă ierte şi mi-a descoperit toate cele ce se vor întâmpla. Şi numai El ştie că niciodată nu am vărsat sânge pe pământ. Şi vorbindu-i acestea, iată barbarii au ajuns la ei. Şi ucenicul, cuprins de frică, a fugit. Iar pe Bătrân, prinzându-l, l-au omorât şi au plecat apoi în grabă. Şi ucenicul, venind şi văzându-l mort pe Bătrân, a lăcrimat cu amar. Şi, luându-l, l-a înmormântat cu Părinţii.
17. Sfinţii Părinţi au prorocit despre neamul18 din urmă, zicând: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre ei, mare ca vieţuire, pe nume Ishirie, a zis: Noi am împlinit aici poruncile lui Dumnezeu. Iar ei, răspunzând, au zis: Dar cei de după noi oare ce vor face? Iar el a zis: Vor ajunge să facă jumătate din lucrarea noastră. Şi au zis: Şi după aceştia ce va fi? Şi el a zis: Nu vor avea deloc lucrarea cei din neamul acela. Căci le va veni ispită. Şi cei care vor fi aflaţi încercaţi19 în ispita aceea se vor afla mai mari şi decât noi, şi decât Părinţii noştri.
18. Ziceau despre Awa Longhin că, odată, un stăpân de corăbii i-a adus aur din venitul corăbiilor sale. Iar el nu a vrut să-l primească, ci i-a zis: Aici nu este trebuinţă de acesta. Ci, mergi, arată dragoste, urcă-te pe dobitocul tău şi grăbeşte-te să ajungi la Scara Sfântului Petru. Şi vei afla acolo pe un tânăr care poartă veşmintele cutare.Dă-i lui tot aurul şi întreabă-l ce are. Grăbindu-se, deci, stăpânul de corăbii şi mergând acolo, a aflat precum spusese Bătrânul şi l-a întrebat pe tânăr: Unde pleci, frate? Că am fost la Awa Longhin şi acela m-a trimis la tine ca să-ţi dau aurul acesta. Atunci tânărul i-a povestit strâmtorarea lui, zicând: Sunt târât la judecată pentru bani mulţi şi, neavând câştig, ies din cetate ca să-mi pun ştreangul de gât. Şi ca să crezi, iată şi frânghia pe care o duc cu mine. Şi scoţând-o din sân, i-a arătat-o. Şi stăpânul de corăbii i-a dat aurul şi s-a întors în cetate. Apoi s-a dus la Awa Longhin şi i-a povestit lucrul. Şi i-a zis Bătrânul: Crede-mă, frate, că dacă nu te-ai fi grăbit şi nu ai fi ajuns la el, şi eu, şi tu am fi fost judecaţi pentru sufletul lui.
19. Altădată, iarăşi, şezând în chilia lui şi fiind vizitat de mulţi Părinţi deodată, sculându-se şi nimănui nimic zicând, a ieşit din chilie şi s-a repezit spre port. Şi când a ajuns în port, iată venea o corabie din părţile Egiptului, care se apropia de ţărm şi în care era un Bătrân sfânt care voia să-l întâlnească. Şi după ce s-au îmbrăţişat unul pe altul cu sărutare sfântă, au stat la rugăciune. Şi egipteanul zicea lui Dumnezeu: Doamne, nu Te-am rugat ca să nu se facă cunoscut Bătrânului despre mine, ca să nu se ostenească? Şi venind la chilia Avvei Longhin, a doua zi, Bătrânul egiptean a adormit.
Note:

*1 Cântarea Sfinte Dumnezeule.

* 2Cu sensul de văzător cu Duhul.

* 3Este vorba foarte probabil de gând sau scop viclean.

* 4Facerea 2, 7.

* 5Facerea 1, 26-27.

* 6Conform vechii rânduieli a Bisericii, credincioşii se împărtăşeau separat cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia veneau la Uşile împărăteşti având palmele încrucişate, una deasupra alteia, unde slujitorul punea o părticică din Sfântul Trup, iar credinciosul zicea Amin! şi o băga în gură. După aceea urma împărtăşirea cu Sfântul Sânge (ET).

* 7Vezi Facerea 14,18-20 şi Evrei, capitolul 7.

* 8făcător de semne. Se numeau astfel Bătrânii harismatici care făceau semne, adică fapte minunate [ET].

*9Este vorba, de fapt de corone, care aparţin familiei ciorilor (corvus corone], sunt mai mici la dimensiuni şi au penajul de culoare negru strălucitor [ET]. în româneşte le spunem stăncuţe.* 10Templul lui Sarapie.

* 11Auooveq – forma grecească a numelui aurunci [lat. aurunci]. Erau locuitorii autohtoni ai Peninsulei Italice, care au fost cuceriţi de către romani în anul 314 î.Hr. De atunci au fost asimilaţi romanilor. Aici expresia limba avsonilor este sinonimă cu cea latinească, pentru că în latineşte cras înseamnă mâine şi metonimic exprimă viitorul [ET].

* 12Moartea împăratului păgân este înţeleasă ca semn că zeul nu l-a vrut. De aici reproşul adus zeului: Dacă nu l-ai vrut, de ce primeai jertfele lui?

* 13Harisma înainte-vederii la Sfinţii Părinţi, în apoftegmele 8-9, are legătură cu biruinţa creştinismului împotriva idolatriei. Moartea lui Iulian Apostatul a dat o lovitură puternică idolatriei care căuta diferite mijloace şi soluţii ca să se revigoreze şi să sprijine duhul idolatrie. De asemenea, şi faptul că s-a distrus idolul Serapie şi a fost dărâmat vestituj templu Serapion, închinat zeului Serapie sau Sarapie, arată începutul distrugerii idolatriei de veacuri (ET).

* 14Papa Eusebiu este după toată probabilitatea episcopul Alexandriei (sec. V-VI d.Hr.) al cărui nume îl poartă Omiliile de interes practic şi moral, ]. P. Migne, PG. 82.

* 15Lavra Celor-şapte-guri a fost întemeiată de Sfântul Sava în anul 510 d.Hr. în pustiul iudaic, pe culmile de nord ale Văii Cedrilor. Era relativ mică şi nu putea să aibă mai mult de douăzeci de călugări (ET).

* 16Stadiul era o unitate de măsurare a distanţei în antichitate, care echivalează cu 184,87 metri.

* 17Iezechiel 9, 7; 5, 11 şi 23, 30-39

* 18Este vorba, de fapt, de generaţia aceea. Acest lucrul îl spune şi originalul, dar, întrucât registru de limbaj bisericesc nu a asimilat încă cuvântul generaţie, nu-l putem folosi. De aceea rămânem în continuitatea tradiţiei traducerilor româneşti, care redă generaţia prin neamul.

* 19Incercat în sensul că nu vor fi biruiţi de ispită pentru că vor avea tăria şi trezvia de a se lupta cu ea.
Patericul Mare – Editura Bizantină

Să te întrebi neîncetat: „Este Duhul Sfânt cu mine?

Cât aş dori, bucuria mea, ca tu să afli acest izvor de har şi să te întrebi neîncetat: „Este Duhul Sfânt cu mine?”. Dacă este, slăvit să fie Domnul! Nu trebuie să fiu neliniştit, chiar dacă judecata cea din urmă ar fi mâine, eu sunt gata. Căci scris este: ”în ce stare te voi găsi, în aceea te voi judeca„. Dacă însă n-ai certitudinea că eşti în Duhul Sfânt, trebuie să afli pricina pentru care te-a părăsit şi să-L cauţi fără răgaz până ce-L vei găsi din nou, pe El şi harul Său. Trebuie urmăriţi vrăjmaşii care ne împiedică de a merge înspre El până la înfrângerea lor definitivă. Proorocul David a zis: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Psalmul 17,41-42).
Aşa trebuie să fie. Neguţătoriţi cu virtuţile. Împărţiţi darurile harului celor ce le cer, călăuzindu-vă după următorul exemplu: o lumânare aprinsă nu îşi pierde din lumină dacă din ea se aprinde alta. Dacă aceasta este proprietatea focului pământesc, ce să zicem de focul harului Sfântului Duh? Bogăţia pământească împărţită se împuţinează. Bogăţia cerească a harului se înmulţeşte la cel ce o împarte. A spus lucrul acesta Însuşi Domnul în convorbirea cu samarineanca: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţă veşnică” (Ioan 4,13-14).
(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, p. 30-32)

Grijile lumești ‒ o pânză de păianjen aruncată de diavol

Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne intenţionat între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă în pânza lui îi omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.
‒ În fiecare clipă ne pândeşte pericolul acestei secularizări. În fiecare clipă, în fiecare oră, putem fi călăuziţi către sinuciderea noastră duhovnicească.
‒ Ce-aţi spus, sinucidere?!
‒ Da, sinucidere duhovnicească, pentru că asta este secularizarea, sinucidere duhovnicească. Cel care se încurcă în lume şi în cele lumeşti se încurcă în plasa morţii şi, precum peştii care se încurcă în plasa pescarului şi nu pot să scape sunt scoşi din apă de pescar şi mor, exact aşa se întâmplă şi cu oamenii secularizaţi, cu oamenii lumeşti, care sunt netoţi sau cu mintea scurtă, ca şi peştii. Şi această prostie a lor îi conduce în final către moartea sufletească şi trupească, precum foarte frumos şi corect profeţeşte Sfânta Scriptură, zicând: Învăţătura celui înţelept este izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii (Pilde 13, 14).

Oamenii proşti şi lumeşti mor exact aşa cum mor şi insectele care, zburând libere încolo şi-ncoace, nu sunt atente şi brusc se-ncurcă în plasa păianjenului, care le pândeşte în apropiere. Şi, îndată ce vreo insectă se-ncurcă în pânza lui, el aleargă cu o viteză uimitoare, o înşfacă şi o mănâncă. Insecta îşi plăteşte neatenţia şi negrija ei cu moartea.
‒ Foarte bună comparaţia.
‒ Lumea, iubitule, este plasa pescarului diavol, pe care o aruncă între oamenii fără de minte, ca să-i prindă. Şi nu-l lasă să se descurce uşor pe cel care a intrat o dată în plasa lui. Şi încet îl omoară, şi sufleteşte, şi trupeşte.
Lumea este ca o pânză de păianjen, ca o pânză a diavolului, pe care acesta o aşterne intenţionat între oamenii cei fără grijă şi fără purtare de grijă. Şi pe toţi cei care se încurcă în pânza lui îi omoară, îi sfâşie sufleteşte şi trupeşte.
(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 204-205)

„Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiești smerenia lui Hristos” Sfânta Cuvioasă Gavrilia Papaiannis

Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiești smerenia lui Hristos.

Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoaștere pe care o înveți, ci o cunoaștere pe care o înduri.

Să nu vă doriți multe lucruri, mai multe decât aveți și care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiți-vă să sfințiți cele pe care le aveți.

Aceasta este educația: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

Nimic nu este mai ieftin decât banii.

Nu ceea ce spunem, ci cum trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

Dacă ai dragoste pentru toată lumea, întreaga lume e frumoasă.

A zis cineva: creștinul este acela care curățește dragostea și sfințește fapta.

De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intenția. Îi este destul să vadă că dorești săi împlinești poruncile.

Iisus Hristos a dat regula de aur: singur și cu ceilalți.

Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, rămânem doar trup și astfel suntem cu totul morți.

Creștinul trebuie să respecte taina existenței oricui și a oricărui lucru.

Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte și discuții.

Dacă Hristos ar fi de față, ai putea critica pe cineva?

Ceea ce spunem rămâne veșnic.

Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.

Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.

Dragostea este mereu pe Cruce.

O relație este dificilă atunci când “Eu” este pus înaintea lui “Tu”.

Precum Domnul te iubește, așa îl iubește și pe dușmanul tău.

Vrei să te rogi? Pregătește-te să-I dai răspuns lui Dumnezeu în taină.

Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

Fă ceea ce trebuie să faci, și Domnul va face ceea ce trebuie să facă.

Ce minunată este Taina zilei de Mâine!

Domnul a zis: “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.

Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici șiragul de mătănii nu are asemenea putere.

Să nu uiți niciodată că ești al Lui.

Vai mie, dacă nu iubesc!

Trei lucruri sunt de trebuință: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; și al treilea: dragostea.

Liniștește-te și cunoaşte… nu există școală mai mare decât această liniștire a minții.

Singura adevărată bucurie este slobozirea de grijile vieții.

Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de mulțămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

Unii vor să ajungă la Înviere fără să meargă pe drumul Golgotei.

Orice om este “trimis”.

Ziua și noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!

Puține cuvinte, multă dragoste. Către toți. Oricine ar fi ei.

Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină albăstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt...

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim, în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000.

La Paştile anului 1998, cu puţine zile înainte de Sâmbăta Mare, a dat un interviu profesorului danez, Niels Christian Hvidt, referitor la ceremonia Sfintei Lumini. Interviul a fost publicat în ziarul danez Berlingske Tidende, precum şi în cartea lui Hvidt cu titlul: Miracles – Encounters Between Heaven And Earth (Minuni – Întâlniri între Cer şi Pământ).

Patriarhul Diodor, până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În interviul său acordat profesorului danez, patriarhul menţionează următoarele:

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le citesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile.

Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină.

Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie diferită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă. Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra în lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean şi apoi celui copt. După aceasta, împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică...

Trăim multe minuni în bisericile noastre şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul pe care le are minunea Sfintei Lumini. Minunea este ceva ca o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum ea [Învierea] s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă... Mă aflu în Ierusalim din 1939 şi am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit ceremonia Sfintei Lumini în toţi aceşti ani şi astfel am fost martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată.”

Aceasta este mărturia pe care a depus-o Patriarhul Diodor I la Paştile anului 1998. Descrierea ei este atât de analitică şi revelatoare, încât nu suportă niciun comentariu.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 259-261)

….

Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.

În jurul orei 14:18, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi. Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.

Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 07 aprilie 2018. Direct în Biserică pentru a vedea una dintre cele mai mari minuni ale creștinismului ortodox s-au adunat mii de oameni. Transmisiunea în direct a fost realizată în mai multe canale de televiziune și Internet.

Aprinderea Focului Haric în Sâmbăta Mare este o mărturie că Bunul Dumnezeu ascultă rugăciunile robilor Săi, iar prin trimiterea Sfintei Lumini cu toții am primit Binecuvântarea Cerească și nădejde pentru mântuire.

…

https://24pharte.ro/marturia-patriarhului-ierusalimului-diodor-la-aprinderea-sfintei-lumini/

„Intru in Mormant si ingenunchez cu frica sfanta in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Rugaciunea in Sfantul Mormant este pentru mine un moment foarte sfant, intr-un loc foarte sfant. De aici a inviat cu slava Domnul si de aici Si-a raspandit Lumina in lume. Apostolul Ioan scrie in primul capitol al Evangheliei sale ca lisus este Lumina lumii. Ingenunchind in fata acestui loc unde El a inviat din morti, suntem adusi in imediata apropiere a Invierii Sale slavite. Catolicii si protestantii numesc biserica aceasta, Biserica Sfantului Mormant. Noi o numim Biserica Invierii.

Invierea este pentru crestinii ortodocsi centrul credintei. Prin Invierea Lui, Hristos a castigat victoria finala asupra mortii, nu doar asupra mortii Sale ci si asupra mortii celor ce sunt aproape de el. Nu cred ca este o intamplare ca Focul Sfant apare exact pe locul acesta. La Matei 28:3 se spune ca atunci cand Domnul a inviat din morti, a venit un inger imbracat intr-o lumina infricosatoare. Cred ca lumina care a invaluit ingerul Ia invierea Domnului este aceeasi cu lumina care apare miraculos in fiecare Sambata de Paste. Hristos vrea sa ne reaminteasca, ca Invierea Sa este o realitate nu doar un mit. El a venit cu adevarat in lume pentru a aduce sacrificiul necesar ca prin moartea si invierea Sa sa se poata reuni omul cu Creatorul sau.

Imi gasesc drumul prin intuneric in camera interioara unde cad in genunchi. Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Cateodata astept cateva minute, dar in mod obisnuit minunea se intampla imediat dupa ce am spus rugaciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastrie dar culoarea se poate schimba si lua multe nuante. Nu poate fi descrisa in cuvinte omenesti. Lumina rasare din piatra ca si ceata care se ridica deasupra unui lac, piatra pare fi acoperita de un nor, dar este lumina. Lumina se comporta diferit in fiecare an. Uneori acopera doar piatra, alteori lumineaza tot Mormantul, asa incat oamenii de afara vad Mormantul plin de lumina.

Lumina nu arde! – niciodata nu mi-am ars barba in toti cei 16 ani de cand sunt Patriarh al Ierusalimului si am primit Focul Sfant. Lumina are alta consistenta, diferita de lumina focului care arde in candela. La un moment dat, Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita, asa ca pot aprinde lumanarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intai Patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi Patriarhului Copt si dupa aceea tuturor celor prezenti in Biserica.

Articol relatat de portalul crestinortodox.ro

https://www.youtube.com/watch?v=SevJRP5n8Bk

Învierea Domnului - sinaxar

…

https://www.youtube.com/watch?v=DPTeIJ3hGb4

Rezultatele analizei fizicienilor: Lumina Sfântă din Ierusalim este un miracol

Un fizician rus a prezentat primele masuratori pe care le-a înregistrat asupra descărcărilor electrice pe timpul coborîrii Sfîntului Foc (Lumina Sfanta a Invierii).

Categorie

Educație

…

https://www.youtube.com/watch?v=kiNZ4LD2p-4

MINUNEA DE LA IERUSALIM - SFANTA LUMINA

MINUNEA DE LA IERUSALIM - SFANTA LUMINA Sursa - catacombeleortodoxiei.ro

Categorie

Educație

…

https://www.youtube.com/watch?v=uMOtPn7Z-F0

MINUNEA APARIŢIEI SFINTEI LUMINI, VĂZUTĂ ŞI TRĂITĂ, Universul Credinţei, TVR,

Istorie Religie Civilizatii TVR Romania

O flacără coboară din ceruri Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a apariţiei Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în ajunul praznicului Învierii, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui fapt există numeroase mărturii, sute şi sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul considerat de foarte mulţi, al minunii supreme. Vă invit să urmărim împreună şi mărturia pelerinului nostru, Silviu Andrei Vlădăreanu, jurnalistul român care a văzut şi a trăit într-o astfel de zi sfântă MINUNEA APARIŢIEI SFINTEI LUMINI

Categorie

Educație

…

https://www.youtube.com/watch?v=LHtk5SFXwtM

Când nu a venit Sfânta Lumină la Ierusalim

….

https://www.youtube.com/watch?v=znxSw9HlEK4

…

https://www.youtube.com/watch?v=POp2_1tVG2w

Sfanta Lumina de la Ierusalim in primele minute nu arde

…

https://www.youtube.com/watch?v=v512nv203b0

3 MINUNI CARE SE PETREC IN FIECARE AN IN TARA SFANTA

……………………………………………………

https://doxologia.ro/hristos-inviat-sfanta-lumina-s-pogorat-la-ierusalim-acest

…

https://doxologia.ro/10-informatii-despre-sfanta-lumina-de-la-ierusalim

10 informații despre Sfânta Lumină de la Ierusalim

CĂTĂLIN ACASANDREI DOCUMENTAR

Sfânta Lumină este cea mai evidentă minune care se petrece an de an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în sâmbăta dinaintea Paștilor.

https://doxologia.ro/10-informatii-despre-sfanta-lumina-de-la-ierusalim

10 informații despre Sfânta Lumină de la Ierusalim

CĂTĂLIN ACASANDREI DOCUMENTAR

Sfânta Lumină este cea mai evidentă minune care se petrece an de an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în sâmbăta dinaintea Paștilor.

Aproape toată lumea a auzit despre Lumina Învierii, însă prea puțini cunosc detalii legate de această dovadă evidentă a dreptei credinţe.

De aceea, prezentăm câteva informații lămuritoare despre minunea care dovedește până la sfârșitul lumii realitatea Învierii lui Hristos din morți și semnul biruinței iubirii Lui smerite asupra păcatului:

1. Pogorârea Sfintei Lumini este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care are loc în fiecare an, în Sâmbăta Mare. Una dintre cele mai vechi atestări documentare este apariția Luminii după cucerirea Ierusalimului de către perși, din anul 617 d.Hr.

2. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos în Sâmbăta Mare, după ora 12.30, în timpul slujbei Vecerniei.

3. În seara Vinerii Mari, după Prohod, Mormântul Domnului este controlat de către un polițist arab, unul turc și un reprezentant al statului Israel. Aceștia au grijă ca obiectele din interior să nu conțină vreo sursă de foc, verifică piatra Sfântului Mormânt, apoi îl controlează pe ierarhul grec care presară vată pe Mormântul Domnului.

4. În urma acestei verificări, se sting toate luminile și se pecetluiește ușa Sfântului Mormânt cu două benzi din pânză albă, cu ceară și sigilii în formă de X.

5. Patriarhul Ierusalimului este cel care oferă Lumina Sfântă miilor de pelerini prezenţi anual la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

6. Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de ierarhi, preoți și credincioși din toată lumea, îl înconjoară de trei ori, conform tradiției.

7. După această procesiune, Patriarhul dezbracă veşmintele arhiereşti, rămânând îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi ia patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Părintele Patriarh Teofil intră în Mormânt, fiind însoțit de către un reprezentant al armenilor. Acesta din urmă are dreptul să stea în locul de dinaintea încăperii Sfântului Mormânt, de unde îl poate urmări pe patriarh.

8. Patriarhul citește o rugăciune specială, stând în genunchi și rugându-se pentru dăruirea Luminii – o adevărată binecuvântare pentru credincioși.

9. Dupa aproximativ 20 de minute, pelerinii aflați în biserică observă o lumină puternică, sub forma unei scântei de fulger, care coboară în zig-zag prin cupola mare a Bisericii Sfântului Mormânt și aprinde vata presărată deasupra lespezii.

10. Părintele Patriarh Teofil adună cu mâinile vata aprinsă de focul care, timp de câteva minute, poate fi atins fără să ardă. Apoi, pune vata în două cupe de aur cu găuri și o dă diaconilor. Aceștia duc o cupă în Sfântul Altar, iar pe cealaltă, la biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena. Patriarhul iese, mai apoi, în fața Sfântului Mormânt și oferă Lumina Sfântă tuturor pelerinilor, strigând de trei ori: „Veniți de luați Lumină!”.

Vă recomandăm să citiți și:

…

https://doxologia.ro/viata-bisericii/minuni-vindecari-vedenii/marturia-monahului-mitrofan-cel-care-s-ascuns-podul

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

HARALAMBIE SKARLAKIDIS MINUNI - VINDECĂRI - VEDENII

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”. De multă vreme căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunzătoare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească, nevăzut de nimeni, venirea Sfintei Lumini.

Foto: Silviu Cluci

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormântul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfintei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-au chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunzătoare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a început să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate... Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi”.

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mormântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mormântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină albăstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt... Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mănunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lumânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interiorul Mormântului lui Iisus Hristos.

Citește alte articole despre: rugăciune, patriarh, credinţa, minune, lumină, Ierusalim, Sfânta Lumină, Sfântul Mormânt, ceremonie, monah, Paști, îndoiala, lumânare, ascunzatoare, lumina de la Inviere, Lumina de la Ierusalim, lumina albastruie

…

https://doxologia.ro/viata-bisericii/minuni-vindecari-vedenii/sfanta-lumina-nu-este-mod-simplu-o-minune-este-minunea

Sfânta Lumină nu este în mod simplu o minune. Este minunea minunilor

HARALAMBIE SKARLAKIDIS MINUNI - VINDECĂRI - VEDENII

„Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieşi din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mormântul.”

Foto: Oana Nechifor

Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 şi a deţinut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuţie pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ceremoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:

- Preafericite, minunea se săvârşeşte după ce mai întâi terminaţi de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?

- Uneori şi în timpul ei.

- Ce se întâmplă în acea clipă?

- Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieşi din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mormântul... Nu este uşor să se exprime cineva.

- Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le ţineţi în mâini?

- În clipa în care înalţ cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară şi se răspândeşte prin văzduh. După puţin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obişnuite.

- Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?

- Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt şi purtători de rasă. Aşa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel şi astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască şi să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o minune. Este minunea minunilor.

Despre Haralambie Skarlakidis

…

https://doxologia.ro/viata-bisericii/sfintele-locuri/candela-neadormita-de-la-sfantul-mormant

Candela neadormită de la Sfântul Mormânt

HARALAMBIE SKARLAKIDIS LOCURI DE PELERINAJ

Sfeşnicul sau candela „neadormită” a Sfântului Mormânt a fost aprinsă pentru prima dată în 326, anul în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, şi de atunci a rămas nestinsă vreme de 17 veacuri. Candela se stinge numai o singură dată pe an, în dimineaţa Sâmbetei Mari, ca să se aprindă puţin mai târziu cu Sfânta Lumină.

Sfântul Mormânt al Mântuitorului Hristos

Cea mai veche mărturie despre această candelă neadormită o întâlnim în Cronica Egeriei. Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care a vizitat Sfântul Mormânt în perioada 381-384. Ea descrie Vecernia săvârşită în jurul Mormântului lui Hristos, spunând următoarele:

„La ceasul al zecelea, care aici se numeşte Lichnicon sau, cum spunem noi, Vecernie, o mare mulţime s-a adunat la Înviere. Toate făcliile şi lumânările s-au aprins şi aceasta a creat o lumină înfricoşătoare. Lumina, însă, nu intră din afară, ci se primeşte dinăuntru, din peşteră [Mormânt], adică de dincolo de zăbrele, unde o candelă arde totdeauna, zi şi noapte” (Egeria: diary of a pilgrimage, Ed. G.E. Gingras, New Zork 1970, p. 90)

(Haralambie Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu –Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, p. 42)

Despre Haralambie Skarlakidis

…

https://doxologia.ro/reportaj/parintele-george-bannoura-din-palestina-am-fost-la-sfantul-mormant-m-am-simtit-martor-al

Părintele George Bannoura din Palestina: „Am fost la Sfântul Mormânt şi m-am simţit martor al Învierii Domnului”

CĂTĂLIN ACASANDREI REPORTAJ

Ştim cu toţii că Sfânta Lumină de la Ierusalim este cea mai evidentă minune care se petrece an de an în Biserica noastră Ortodoxă. Vă invităm să descoperiți, în rândurile care urmează, bucuria şi emoțiile trăite într-o Sâmbătă Mare de Părintele George Bannoura, prezent alături de delegaţia Patriarhiei Ierusalimului la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși (2017) de la Iași.

Aşa cum este rânduiala, Patriarhul Ierusalimului înconjurat de un sobor de preoţi şi ierarhi intră în Sfântul Mormânt ţinând în mâini 33 de lumânări. După ce Sfânta Lumină se pogoară, Patriarhul iese şi împarte Lumina tuturor credincioşilor prezenţi. „Deşi am fost la Sfântul Mormânt într-o singură Sâmbătă, m-am simţit ca şi cum as fi fost în Ziua Învierii Domnului, căci lucrurile care se întâmplă acolo mă fac să îmi amintesc întocmai faptele descrise de Sfintele Evanghelii. Cu toate că erau foarte mulţi oameni adunaţi alături de gardieni, îi cuprindea pe toţi o linişte paradoxală. După rugăciunea patriarhului, am vazut Lumina care a aprins candela, iar linistea s-a sfârşit. Toată mulţimea dinăuntru, ca şi cum ar fi fost la un cutremur, rostea într-un glas: Hristos a înviat!. Simţeam că biserica se dărâmă pur şi simplu după ce Sfânta Lumină s-a răspândit şi a aprins lumânările din mâinile tuturor. Gărzile despre care am spus mai înainte că păzeau Mormântul, atunci când mulţimea a început să mărturisească Învierea Domnului, s-au retras speriate şi uimite în acelaşi timp, aşa cum s-a întâmplat şi în urmă cu 2000 de ani. Vezi cum oamenii strâng în mână lumânările, sunt foarte fericiţi si trăiesc sentimente de pace şi mulţumire”, mărturiseşte părintele George.

Îmi spune că s-ar bucura ca mult mai mulţi oameni să ajungă măcar o dată aici şi să simtă această bucurie cerească: „Mântuitorul a spus că «Fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut!», aşa că oriunde am fi şi în orice loc ne-am ruga Dumnezeu ne aude, căci «Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru». Trebuie să ne curăţim sufletele prin Spovedanie şi prin Împărtăşanie, să avem o viaţă duhovnicească şi o legătură strânsă cu duhovnicul nostru, care ne îndrumă în toate împrejurările vieţii noastre”.

*** În perioada 1-4 septembrie 2017, 6000 de tineri din întreaga lume s-au aflat la Iaşi, la Întâlnirea Internaţională a Tinerilor Ortodocși.

…

https://doxologia.ro/documentar/ce-facem-cu-lumanarea-folosita-noaptea-de-inviere

Ce facem cu lumânarea folosită în noaptea de Înviere?

NICOLAE PINTILIE DOCUMENTAR

Lumânarea de Înviere este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstiţioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.

Foto: Oana Nechifor

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”, aşa cântăm în noaptea Sfântă a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Clipele nopții pline de lumină sunt trăite de către creștinii din lumea întreagă. Mai mult sau mai puțini pregătiți, cu toții am fost cu lumânarea, dar și cu inima pâlpâind lângă Hristos. Am cântat Hristos a Înviat! – imnul care a adus și unora, și altora, bucurie pe chip. Bucurie pe care am prelungit-o în dumnezeiasca Liturghie, dar și mai apoi, în liniștea căminului.

Am luat lumina cu noi. Şi la propriu, şi la figurat. În suflete, dar și în lumânările aprinse de la biserică, transformând străzile, satele şi cimitirele îi râuri de lumină dătătoare de speranţă. Trist este pentru cei care fac ordine în biserici şi în curţile aferente bisericilor, după slujba Învierii, care găsesc lumânări uitate sau pur şi simplu aruncate. În acest context se naşte întrebarea: ce facem cu lumânarea pe care am avut-o lângă inimă în noaptea Învierii?

Dincolo de simbolismul acestei lumânări care ni-l face prezent pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”, lumânarea de Înviere ne aduce aminte de jertfa noastră personală. Este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstiţioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.

Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce şi nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi.

Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală – amintindu-ne că Hristos pe toate le-a biruit, dăruindu-ne speranţa bucuriei.