“Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi,
Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și
anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea
cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne:
Rugăciuni de început de an (din slujba de TEDEUM)
“Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi,
Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și
anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea
cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne:
Binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și
păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii
și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate
deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate
faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău
popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire.
Sfântă Biserica Ta, țara
noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua
întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile
eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne,
întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu
inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui
Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și
bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o
ființă, și a cânta preasfântului Tău nume:
Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin…”
Părintele Cleopa, despre grija cea mai mare de Anul Nou
Începând de la Anul
Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru
este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare an nou, să lăsăm
câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să
punem în locul lui o virtute. Să iertăm greșelile celor ce ne-au
supărat, să-i iertăm pe toți, să începem anul nou cu inima curată și cu
credință în Dumnezeu. Să nu începem la crâșmă, cu beție, cu
fluiere, cu câte și mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua
întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot
timpul!
Du-te prin sate acum, în
noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului. Iată cum știu oamenii să
mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață! Dar vine
moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului
ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai avea el
atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit:
când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: “Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a
dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să
te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi
atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.
Deci, să ne gândim
că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu,
că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu
îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.
Toţi trebuie să
mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate
vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim
lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!
Aşteptăm mila l
ui
Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru
fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu
pot scăpa nici împărații. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii
Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde
sunt împărații de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt
oraşele? Unde-i oraşul Pompei şi unde este Cartagina şi oraşele vechi
care s-au dărâmat de cutremur?
Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei
învățați? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi
ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ și
pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi și de noi
dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt
(Efeseni 5, 16). Vom cere să mai trăim un minut și n-ar să ne mai dea
Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu
grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! (…)
Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulțumim Preasfintei
Treimi și Maicii Domnului, care mijlocește pentru toată lumea, că ne-a
învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem
început bun și să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creștinește. Să
ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea! Amin!
(Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 43-47)
Iubirea rămâne în veci – gânduri pentru Anul Nou
Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. (I Corinteni 13, 8)
Apropierea Anului Nou ne poartă de obicei gândul către scurtimea a
tot ce este pământesc. Cred totuşi că acest moment al anului ar trebui
să ne aducă aminte de ceea ce „niciodată nu se trece”. Când anii se
scurg unul după altul în eternitate, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu
sine anul care se încheie, mă mir mai degrabă de ceea ce lasă în urmă. O
asemenea senzaţie va fi avut şi Apostolul Pavel. El considera ceva
firesc ca profeţiile să piară, limbile să înceteze, ştiinţa să piară şi
ea, dar este bucuros să constate că „iubirea niciodată nu se trece”,
afirmaţia sa căpătând un accent triumfător.
Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim dacă şi în ce
fel am devenit mai bogaţi sufleteşte pe durata lui, nu pentru un
răstimp, ci pentru totdeauna.
Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează, memoria slăbeşte. Inima
rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capacitatea de a iubi, este
capabilă să rămână larg deschisă pentru tot ce este înălţător şi
frumos, vibrează la fiecare necaz, la fiecare durere. Inima omului este
ca un arbore, care nu se îndoaie în furtună sau pe vreme rea, ci rămâne
verde, sloboade frunze şi flori chiar şi în gerul iernii.
Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a făcut să apară pe cer curcubeul
după potop, nu s-a schimbat, a fost şi a rămas aceeaşi. Ochiul
Dumnezeului iubirii nu s-a împăienjenit, puterea Lui nu a slăbit; cerul
şi pământul vor dispărea, dar iubirea va rămâne în veci.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 418)
Arhim. Mihail Daniliuc: Cum să petrecem de Anul Nou?
Parcă mai ieri am pășit în anul mântuirii 2013 și iată,
prin bunăvrerea Cerescului Tată ne pregătim să deslușim tainele noului
an, pe care ni-l dorim cu toții aducător de roade îmbelșugate. Peste tot
se vorbește în aceste zile de clipe de bilanț; cu ce ne-am îmbogățit în
anul ce tocmai îl petrecem, ce fapte bune, ce împliniri am izbutit
să înscriem în cartea vieții și ce a mai rămas de împlinit în anul al
cărui zori mijesc la orizontul timpului. Cugetând adânc la sensurile
vieții, la faptul că timpul tace și se scurge, este firesc să fim
cuprinși de simțăminte contradictorii în prag de an nou. Ne bucurăm că
se sfârșește cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinși și de tristețe
căci ni s-a mai scurs un an din viață. La fel, ne bucurăm că îl
întâmpinăm pe cel nou, dar suntem cuprinși de neliniști legate de
problemele, greutățile presărate pe parcursul lui. Numai gândul la
Creatorul cerului și al pământului ne face să privim cu bune nădejdi la
răsăritul noului an. Eminescu a surprins genial aceste prefaceri și
gânduri care ne încearcă pe toți la cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi.”
Primele versuri arată tristețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele
două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță căci ne pune-n față
prezentul, un prezent continuu, car ne duce cu gândul la spusele unui
părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici
nu vin, ci stau toți împreună. Anii Tăi, o singură zi și ziua Ta nu este
în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de
mâine, căci nu urmează zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confessiones). Vasăzică doar gândul la Dumnezeu, Cel veșnic de zile,
ne motivează să ne facem planuri, să privim cu încredere şi speranță,
dar şi cu responsabilitate, fiecare clipă a prezentului, preţuind-o ca
fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al restaurării, timp al
sfințirii existenței noastre, timp al înmulțirii darurilor primite de la
Părintele Ceresc, timp al pregătirii pentru a dobândi starea fericită a
sfinților, adică părtășia la viața de iubire a Preasfintei Treimi.
Îndeobște lumea modernă nu mai are timp la astfel de cugete
la cumpăna dintre ani, înlocuind priveghiul ce se făcea odinioară în
sfintele noastre așezăminte, biserici și mănăstiri, ori chiar în casele
bunilor creștini, cu mult trâmbițatele revelioane. Însăși
etimologia cuvântului din latină ne arată că la origini „revelionul”
însemna veghe, deșteptare. Ca în cazul multor sărbători, societatea
consumistă, care pare a pune stăpânire tot mai mult pe viețile noastre,
a transformat veghea, rugăciunea din noaptea Anului Nou într-o
petrecere, care „ajută” oamenii prin euforia momentului și aburii
bahici să uite că timpul este dar al Cerului și că fiecare clipă a
existenței noastre trebuie pusă în slujba dobândirii timpului veșnic în
comuniune cu Dumnezeu și sfinții Lui. Cu mult timp în urmă Sfântul Ioan Gură de Aur a glăsuit: „Anul
îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci
când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare
zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci
rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte.” Cât de actuale sunt cuvintele dumnezeiescului părinte!
Având în vedere toate acestea, unde ar fi, credeți mai potrivit să ne aflăm în noaptea dintre ani? „Petrecând în restaurante, pensiuni, cabane, ori pe la casele fiecăruia”,
vor răspunde unii. Alții, vor fi de părere că alăturându-se mulțimilor
citadine la petrecerile organizate în aer liber cu muzică devenită
zgomot asurzitor și multă șampanie risipită, ar fi mai potrivit.
De câțiva ani încoace, Sfânta noastră Biserică face apel să petrecem un
autentic revelion; să priveghem, să ne rugăm aflându-ne în compania lui
Dumnezeu, cel ce a pus vremile și stăpânește veacurile. De e în
Biserică? „Ne-am putea ruga și acasă”, vor răspunde cei mai
comozi. Lor și nu numai, le răspundem că doar în Biserică înțelegem cel
mai bine cum timpul se întâlnește cu veșnicia, fapt împlinit mai întâi
în persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. El, Cuvântul lui
Dumnezeu, Cel veșnic de zile, a coborât printre noi, nu din curiozitate
de a fi om, ci ca să ne arate nouă calea la ceruri; El, Mântuitorul
lumii ne-a învățat să împlinim fiecare în parte această simbioză dintre
eternitate și timpul creat căci în măsura în care petrecem cu și în
Dumnezeu deja pregustăm din veșnicie, ne obișnuim cum e să fii în
compania lui Dumnezeu și a sfinților Lui. Așa înțelegem slova
Sfintei Evanghelii: „Împărăția Cerurilor este în voi”. Veșnicia începe
din această lume în măsura în care ne facem timp în efemera noastră
existență pământească să ne întâlnim cu Nemurirea. Ce petrecere lumească
îți poate oferi o astfel de experiență unică? Nici cele mai
exclusiviste restaurante și hoteluri, nici grandioasele concerte
organizate în noaptea dintre ani nu pot dărui oamenilor această șansă.
De aceea, să ne îndreptăm pașii către sfintele locașuri, unde Hristos
ne așteaptă să ne binecuvinteze noul an cu sănătate și cu belșug de
har care să rodească în noi spor în credință și în năzuința de mai bine,
umplându-ne casele cu grâu, vin și untdelemn.
Noi, mulțumindu-I cu nesfârșită recunoștință și, neuitând că timpul este „intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale”,
să avem bune nădejdi că în 2014 vom reuși fiecare în parte să dăm
mărturia și răspunsul iubirii noastre la iubirea nemărginită pe care
ne-o arată Dumnezeu, Cel în Treime închinat.
***
Arhim. Andrei Coroian:
Meditaţie de Anul Nou. ,,Mai mult timp acordat Domnului!”
A sosit cumpăna dintre ani. A trecut un an, poate cu neîmpliniri, poate cu greutăţi şi apăsări, dar nu fără speranţă. Aşteptăm,
acum, unul mai bun, unul mai luminos, mai roditor, mai liniştit, mai
aducător de împliniri. Un an mai bun şi o lume mai bună…
Dorinţele şi speranţele noastre sunt bune, drepte şi sfinte. Dorim să se împlinească!
O lume mai bună înseamnă ca noi oamenii să devenim mai buni! Un an
mai bun înseamnă ca faptele oamenilor să fie mai bune şi mai luminoase,
mai îndestulătoare.
A deveni mai bun înseamnă a munci mai mult şi a te ruga mai mult. A munci şi a păzi.
A munci şi a curăţi pământul pentru a rodi. Pământul care ne
înconjoară, care ne hrăneşte, dar şi pământul din care suntem alcătuiţi,
trupul nostru. A-l curăţi, a-l ara,a-l semăna, a-l plivi de buruieni şi
de spini. Altfel, el nu poate deveni frumos, bogat şi roditor. Şi,
apoi, a-l păzi…. A-l păzi de ce ? De animale?.. Da!.. Şi de animale…
Dar, mai ales, a-l păzi de duhurile rele, de satan şi de duhurile lui.
De aceea, la început de an, se sfinţesc apele, pentru că apa naşte şi
susţine viaţa. Şi nu numai apele. Ci şi ţarinile, grădinile,
gospodăriile, prisăcile, viile, heleşteiele, casele şi toate ale omului.
A-l apăra apoi şi de
fiarele cu chip de om, de slujitorii şi robii lui satan. Cine sunt
aceştia? Toţi lacomii! Toţi care exploatează pământul, munţii, apele şi
pădurile fără măsură. Care au ca dumnezeu „banul”! Care pentru bani
distrug, pângăresc şi pustiesc totul. Ei înşişi sunt mereu pustii şi
stăpâniţi de duhul pustietăţilor. De aceia, nu ei poartă marea vină, ci tatăl şi stăpânul lor, vicleanul diavol. Şi nu numai ei, ci şi alţii care prin mass-media şi alte mijloace, întinează şi pângăresc sufletele şi trupurile noastre.
Viaţa noastră (sufletul) care ar trebui să fie curată, liniştită,
luminoasă, şi trupurile noastre, adică pământul din care este formată
fiinţa noastră. Pe toate le întinează, le îmbolnăvesc şi apoi le
părăsesc. Iar singurul lor câştig este banul.
Cum ne putem noi apăra de aceste tentaţii care vin spre noi,
mereu, mereu, sub forme tot mai noi şi tot mai subtile, mai
,,nevinovate”? Cum putem apăra sufletul, trupul şi Ţara? Doar prin
muncă, prin muncă cinstită şi prin rugăciune. Munca şi rugăciunea,
primele îndeletniciri primite ca poruncă şi îndemn de către om de la
Bunul Dumnezeu, chiar la început, în rai.
Munca este sfântă şi oricine cunoaşte rostul şi valoarea ei. Dar
rugăciunea? Ea este, de fapt, tot o muncă. Vorbirea, starea de vorbă
împreună cu Dumnezeu este o muncă şi o artă a cărui îndeletnicire cere
multă răbdare, dar este absolut necesară. Doar atunci sufletul respiră
cu adevărat (căci Dumnezeu este Adevărul şi radiază adevăr), se hrăneşte
şi primeşte viaţă, căci Dumnezeu este Viaţa cea adevărată şi izvorul
vieţii. Primii oameni, în rai, au primit porunca să
muncească şi să păzească. Să muncească ce? Căci pământul, tot acolo
scrie, scotea roade dela sine. Şi să-l păzescă de cine? Căci animalele
îi erau omului supuse. De fapt,
porunca era să lucreze rugăciunea şi să-şi păzească mintea de gânduri
rele. Doar aceasta, atunci ca şi acum, îl poate face pe om mai bun, mai
curat şi mai fericit. Bun şi curat asemeni lui Dumnezeu Celui bun şi
fericit cu fericire netrecătoare. Rugăciunea nu înseamnă
doar vorbire cu Dumnezeu, ci şi ascultare, stare de auzire, de
recepţie. Într-un dialog se consideră uneori mai înţelept cel care ştie
să tacă şi să asculte. Dumnezeu a venit spre noi, la noi, pentru a fi în
maximă apropiere de noi, în noi. Ne iubeşte şi vrea un dialog de iubire
cu noi. Cât mai lung, mai nesfârşit, veşnic. Acum depinde doar de noi
cât timp Ii acordăm Bunului şi Atotputernicului nostru Dumnezeu,
Părintele ceresc, Fiul iubit şi Duhul Sfânt.
Aşadar, dorim ca acest An să fie Anul Domnului, să fie bun precum Domnul este bun…
Atunci întâi să urâm răul,după cum scrie: ,,Cei ce iubiţi pe Domnul urâţi răul”. Să
urâm răul, adică lucrarea lui satan în noi şi în lume. Nu oamenii
trebuie urâţi, care, până la urmă, sunt fraţi de-ai noştri, căzuţi ca
victime în ghearele satanei, prin lăcomie, prin trufie, mânie,
ură, invidie, iubire de bani, iubire de stăpânire, iubire de plăcere,
desfrâu, s.a.m.d. Iar al doilea lucru fundamental: ,,Alipiţi-vă de bine”, adică de Dumnezeu.
El este Atotputernic şi Atotbun, dar şi Atotdrept şi Atotsfânt. Să ne
lipim, dar, de El, aceasta este rugăciunea. Să-I acordăm mai mult timp
din timpul nostru. El este iubirea şi izvorul ei, însăşi frumuseţea şi
puterea şi izvorul lor. Să-i dar acordăm timp aşa cum acordăm timp unei
persoane dragi şi plăcute. Şi o să vedeţi minunea! Cum şi noi devenim
buni ca El! Luminoşi ca El! Curaţi ca El! Adevăraţi ca El! Fericiţi şi
veşnici ca El!
Rugăciunea ne-o alegem fiecare: Acatiste, Paraclise, Psaltire, sau
alte rugăciuni şi, desigur, să participăm la Sfânta Liturghie cât mai
des …
Important este să-I acordăm timp cât mai mult în Anul care vine. Să
lepădăm răul care ne chinuie şi ne nelinşteşte şi el va pleca de la noi.
Să iubim binele, adică pe Dumnezeu, să ne lipim de El şi El va veni la
noi prin Duhul Său cel Sfânt. Şi, prin rugăciune, El va rămâne pentru
veşnicie în noi şi aşa vom fi fericiţi întru El şi cu El…
La opt zile după Naştere, Pruncul Iisus a primit ,,tăierea
împrejur”, oficial botezul, cum am spune astăzi, punerea Numelui. A
primit numele, aşa cum binevestise îngerul: „Iisus, care înseamnă
Mântuitor”. Sfântul Apostol Pavel scrie că: ,,Oricine va chema numele Domnului se va mântui”, iar, în altă parte: ,,Nu este mântuire decât în numele lui Iisus”…
Deci, de câte ori chemam numele Domnului ne mântuim. Scăpăm de
răutăţile mari şi de cele mărunte, care ne supără, scăpăm în final de
stăpânirea lui satan. Prin numele Domnului Iisus Hristos, numai prin El,
ne unim cu Dumnezeu şi suntem împăcaţi, bucuroşi şi fericiţi întru El.
La Mulţi Ani Tuturor!
***
În timpurile comuniste, printre marile sărbători păgâne promovate de regim, se număra Noaptea de Anul Nou – Revelionul! O
sărbătoare precedată de un eveniment politic şi aniversar foarte
important pentru elita comunistă, anume 30 Decembrie – Ziua Republicii.
Lovitura de stat, abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi transformarea
României în laborator al unuia dintre cele mai sângeroase experimente de
inginerie socială din istoria umanităţii, erau îmbrăcate, mascate în
lozinci şi celebrate la 30 Decembrie prin spectacole omagiale în centrul
cărora se afla venerarea celor doi semi-zei – Nicolae Ceuşescu, ”Cel
mai iubit fiu al poporului” şi Elena Ceauşescu, ”Savanta de renume mondial”.
După ce plăteau preţul supravieţuirii, acceptând să-i omagieze pe cei
doi dictatori, românii îşi aflau liniştea de o noapte, evadând în
universul muzicii populare, muzicii uşoare şi a glumelor lui Nea Mărin.
Bineînţeles, fantoma lui Ceauşescu ne invada casele, la miezul nopţii
dintre anii calendaristici, când pe ecranele televizoarelor se
transmitea Mesajul de Anul Nou al Tovarăşului Secretar General al
Partidului şi Preşedintele Republicii. Tata, săracu, îl înjura de mamă
şi schimba canalul pe ”bulgari” sau pe ”sârbi”, unde ascultam muzică,
ciocnind paharele cu vin de la ţară, că şampania era tot mai rară spre
sfârşitul anilor `80, şi dorindu-ne sănătate în noul an. După 23 de ani
de la dispariţia comunismului, sărbătoarea laică a Revelionului este
încă prezentă în viaţa românilor. Nu ar fi nimic rău în acest fapt, dacă
ar exista o anumită moderaţie şi mai ales, dacă românii – care nu ezită
să se declare creştini în procent de peste 98% la recensăminte – ar
înţelege că ritmul lor sufletesc de viaţă este guvernat de un alt an, nu
cel astronomic, ci Anul Bisericesc.
Cum se definesc Anul Laic şi Anul Bisericesc, de ce ar fi
important să facem diferenţa şi să ne raportăm corect la importanţa
total diferită pe care o are fiecare pentru viaţa noastră?
Anul Laic
poate fi definit, în primul rând, ca An Astronomic, iar durata lui este
definită ca durată a unei revoluţii a planetei Terra în jurul Soarelui.
În general, noţiunea de ”an” este folosită pentru a indica perioada
orbitală de parcurgere a unei rotaţii în jurul Soarelui de către fiecare
planetă a sistemului nostru solar. În al doilea rând, Anul Laic se
defineşte ca unitate de măsură pentru timp. Există mai multe variante de
an: Anul Iulian (365,25 zile), Anul gregorian (365,2425 zile), Anul
„obişnuit” (365 zile) şi Anul tropic, care a fost luat ca bază, în
perioada 1960-1967, pentru unităţile de măsură pentru timp, în perioada
respectivă, secunda fiind definită ca fracţiunea 1 / 31.556.925,9747 a
anului tropic la 1900/01/01, ora 12. Fiecare tip de an, ca unitate de
măsură pentru timp, se foloseşte în funcţie de necesităţile de precizie
ale utilizatorului. În al treilea rând, Anul Laic se defineşte ca An
calendaristic şi este sincron cu ciclul anotimpurilor, având un număr
întreg de zile (fie 365 de zile – anii obişnuiţi – fie 366 de zile –
anii bisecţi- astfel încât durata medie a anului calendaristic să fie
aproximativ egală cu durata anului tropic). În anul 45 î.Hr., Iulius
Cezar a introdus Calendarul Iulian, în curgerea căruia fiecare al
patrulea an este bisect. Calendarul iulian rămâne în urma anotimpurilor
cu aproximactiv 7,8 zile în 1000 de ani. În anul 1582, Papa Grigore al
XIII-lea a modificat Calendarul Iulian prin introducerea Calendarului
Gregorian, pentru a recupera diferenţele apărute între calendar şi
realitate. În Calendarul Gregorian, anii cu număr multiplu de 100, da nu
şi de 400, nu sunt bisecţi, astfel că întârzierea acumulată de
Calendarul Gregorian este de 3 zile la 1000 de ani. Ce ne spun aceste
date oferite de ştiinţă? Un fapt simplu, anume că orice calendar laic
este doar o convenţie umană prin care se măsoară curgerea vieţii
materiale, principalele repere fiind steaua din centrul sistemului
nostru solar – Soarele – şi planeta unde ne-a rânduit Dumnezeu să ne
căutăm mântuirea, a treia de la această stea – planeta Terra. Dar
Calendarul Bisericesc (ca de altfel oricare alt calendar religios) nu
este oare tot o convenţie umană? Da, sub aspect tehnic este o convenţie
umană, dar din perspectivă spirituală, duhovnicească,
iniţiatică, un calendar religios (Calendarul Bisericesc Creştin Ortodox,
în cazul nostru) reprezintă expresia unui ritm de viaţă sufletească la
care fiinţa umană este chemată în existenţa sa trupească şi mai ales,
sufletească. În Biserica Ortodoxă, Calendarul Bisericesc
stabileşte Anul Nou în ziua de 1 Septembrie, în această zi fiind
cuprinse două tradiţii religioase: tradiţia iudaică care sărbătoreşte în
ziua de 1 Septembrie (este şi prima zi a anului civil la evrei)
începutul creaţiei lumii noastre de către Dumnezeu; tradiţia creştină
care mărturiseşte că Iisus Hristos a început activitatea Sa publică în
ziua de 1 Septembrie.
Anul Nou Bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi întruniţi la Sinodul I de la Niceea, când 
s-a
rânduit ca data de 1 septembrie să fie celebrată ca început al
mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul
adunării evreilor vestind poporului”anul bineplăcut Domnului”. În
Biserică există, însă, şi un alt an, alături şi în armonie cu Anul
Bisericesc. Este vorba de Anul Liturgic care începe în Ziua Sfintelor
Paşti, în Ziua Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De la ziua Sfintelor Paşti se numără, în slujirea liturgică a Bisericii, Evangheliile şi Duminicile Anului bisericesc. Anul
Liturgic se împarte în trei mari perioade: Perioada Triodului, ca
perioadă prepascală, Perioada Penticostarului, perioada pascală şi
Perioada Octoihului, ca perioadă postpascală. Timpul Triodului ţine de
la Duminica Vameşului şi a Fariseului (total 10 saptamani), Timpul
Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după
Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt saptamani), iar Timpul
Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei
Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Anul
Bisericesc şi Anul Liturgic reprezintă sau trebuie să reprezinte pentru
creştini, reperele esenţiale pentru ritmul de viaţă duhovnicesc, pentru
călătoria iniţiatică spre întâlnirea noastră cu Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu.
Anul Laic ne oferă doar
sărbători artificiale, păgâne, pline de ipocrizie, de negustorie, de
plăceri exagerate şi dăunătoare. Din păcate, mulţi dintre noi, creştinii
– ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi mireni – am căzut de la credinţă
şi am acceptat un nefiresc amestec între sărbătorile duhovniceşti ale
Calendarului Bisericesc şi carnavalul păgân al sărbătorilor laice, aşa
cum este şi Revelionul. Un amestec nociv pentru sănătatea sufletească a
Neamului Românesc. Nu doresc să fiu fariseu, aşa că vă
mărturisesc că, în noaptea dintre anii laici, obişnuiesc să fiu împreună
cu familia mea, la o masă pe care încă unii dintre noi o numesc, ”masa
de Revelion”, atât cât îmi îngăduie canonul de slujire ca preot, căci în
ziua de 1 Ianuarie preotul trebuie să slujească Sfânta Liturghie.
Totuşi, înainte de orice, ridic rugăciune lui Hristos, în sluba de Te
Deum, în capela mea de spital, mulţumind lui Dumnezeu că a îngăduit ca
planeta noastră să parcurgă încă o rotaţie în jurul Soarelui, călătorind
în acest magnific şi necuprins Univers, una dintre infinitele minuni
create de Dumnezeu. Am convingerea că
Revelionul poate şi trebuie să
fie exorcizat şi încreştinat, altfel, va rămâne mereu doar o noapte
pierdută inutil şi închinată demonic lui Anu, idolul păgân sumerian care
stăpânea cerul şi pământul, întruchipând timpul primordial.
Câteva gânduri despre protestul eşuat al ASUR şi reacţia PR-ului bisericesc
Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) a proclamat ziua de 29
decembrie ca Zi de Acţiune Laică, sub lozinca oarecum proletcultistă
”Vrem spitale, nu catedrale!” Pe reţelele de socializare şi-au anunţat
prezenţa aproximativ 1400 de persoane. Acuzând întreaga Biserică
printr-un rechizitoriu în care anumite adevăruri sunt amestecate cu
multe interpretări tendenţioase, manipulări şi minciuni, liderii ASUR şi-au imaginat probabil că vor reuşi să lanseze un fel de anti-cruciadă, un Jihad laic şi ateu împotriva Bisericii.
Au analizat subiectiv, au interpretat eronat şi au acţionat pripit. Nu
ştiu dacă liderii ASUR vor să împuşte religia, aşa cum se întreabă
retoric un frate al meu pe blog, nu ştiu nici dacă vor să justifice vreo
finanţare primită din străinătate, aşa cum suspicionează funcţionarii
PR ai Patriarhiei.
Eu cred că liderii ASUR sunt într-o gravă eroare de cunoaştere. Pe de
o parte, ei nu cunosc suficient de bine realităţile din Biserică, fapt
dovedit de confuzia pe care o fac între unele acţiuni ale
administraţiei bisericeşti (supusă slăbiciunilor omeneşti şi
responsabilă, uneori, de decizii care afectează viaţa duhovnicească a
Bisericii) şi Biserica în sine, ca Trup al lui Hristos. Dacă ar studia Istoria Naţiunii Române, cu ceva mai puţină îndârjire atee şi cu mai multă iubire de neam, ar înţelege că Biserica a fost şi rămâne unul dintre cei mai importanţi factori ai formării şi propăşirii acestei naţiuni.
Pe de altă parte, liderii ASUR nu-şi cunosc suficient de bine propria
realitate laică. Ca de exemplu, regula democraţiei: 98% dintre români se
declară creştini şi de alte credinţe la recensământ. Atunci, de
ce să le interzici să-şi susţină cultele prin interemediul mecanismelor
statale, de ce să nu accepţi că valorile creştine trebuie să fie
predominante în statul şi în societatea românească, măcar atâta vreme
cât aproape toţi românii se declară creştini? Fraţilor de la ASUR, în
România, deocamdată, ateii nu sunt majoritari, nu uitaţi această
realitate! Câteva cuvinte sunt dator să mărturisesc şi despre reacţia administraţiei bisericeşti.
Patriarhia Română sau mai corect, funcţionarii cu atribuţiuni de PR
ai administraţiei bisericeşti, au reacţionat cu un comunicat de presă al
cărui conţinut este insuficient argumentat. Spitalele şi şcolile se
închid nu numai datorită scăderii populaţiei, ci
mai ales datorită incompetenţei şi corupţiei politicienilor români,
dregătorii cetăţii româneşti care ne-au aruncat în haos şi sminteală.
Dacă există o scădere a populaţiei României, aceasta are două cauze
principale: sărăcia şi avorturile. Sărăcia provocată de politicieni a
făcut ca mai multe milioane de români să plece din ţară şi să muncească
în ţări străine, iar pe tineri îi determină să refuze să-şi întemeieze o
familie şi să dea naştere la prunci. Avorturile comise
de femeile românce, au aşezat România pe locul 5 în U.E. şi locul 6 în
lume (2012) în clasamentul avorturilor la cerere. Această crimă
(aproximativ 400 de avorturi la cerere pe zi) o comit femei românce care
sunt membre ale Bisericii noastre, prin faptul că sunt botezate, însă
prin faptele lor L-au părăsit pe Hristos. Sărăcia şi avorturile sunt
probleme sociale grave pe care statul român trebuie să le rezolve, dar
reprezintă şi grave probleme duhovniceşti la care Biserica trebuie să
răspundă, să reacţioneze şi chiar face toate acestea, prin glasul acelor
ierarhi şi preoţi care mărturisesc curajos credinţa în Hristos în calea
stăpânilor efemeri ai lumii.
Da, Biserica face filantropie, există o reţea naţională cu zeci de
centre şi aşezăminte filantropice bisericeşti! Totuşi, în mentalul
colectiv această filantropie este încă firav percepută. Erorile de
relaţionare cu statul şi cu societatea, mai ales în chestiunea
finanţării de catedrale şi biserici, au generat o stare de iritare în
rândul credincioşilor. Dacă adăugăm şi căderile de la credinţă ale
acelor slujitori de altare care transformă preoţia într-o afacere
prosperă, atunci vom înţelege că filantropia pe care o face Biserica va
fi mereu acoperită de acest văl negru al slăbiciunilor omeneşti din
rândurile noastre, ierarhi şi preoţi.
Biserica, în înţelesul de clădire, poate fi spital de suflete, dar
poate fi şi sminteală, dacă în clădire Hristos nu este vizibil prin
faptele preotului şi credincioşilor. Dacă preotul slujeşte la altarul
bisericii cu smerenie, cu respect faţă de Canoanele Bisericii, cu
recunoaşterea, asumarea şi căinţa pentru propriile păcate şi mai ales,
cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, atunci, da, biserica
aceea devine spital de suflete. Dacă preotul are doar gândul să facă
bani şi iarăşi bani din vânzarea ”serviciilor religioase” (stupidă denumire pentru Sfintele Taine şi ierurgiile Bisericii lui Hristos),
atunci din biserica aceea oamenii pleacă smintiţi, deşi, Hristos, prin
mila Lui nemăsurată, rămâne totuşi prezent în lucrarea Sfintelor Taine
şi ierurgiilor.
La câteva zile după Naşterea Mântuitorului nostru, câţiva nebuni
aruncă cu piatra în baltă şi alţi câţiva nefericiţi încearcă să caute
piatra şi să o reaşeze la mal. O ceartă inutilă, o lipsă crasă de
respect faţă de tradiţiile creştine ale Naţiunii Române şi o ignorare
vinovată a Adevărului. Căci în Biserica Neamului Românesc, în Biserica
Ortodoxă Română, adevărul nu este nici lozincă şi nici comunicat
de presă. Adevărul este Persoană, este Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre!
