Familia este pentru totdeauna.🤍

 

Capcana indiferenței..

 

" Prin orificiul mic din perete, șoricelul se uită la fermierul și soția lui care deschideau un pachet.

Ce mâncare o fi? s-a întrebat șoricelul.
A rămas șocat când a văzut că era o capcană pentru șoareci.
Șoricelul a fugit ca să-i avertizeze pe toți cei care locuiau la fermă.
-Există o capcană pentru șoareci în casă! Există o capcană pentru șoareci în casă!

Găina a ridicat capul și a spus:
-Domnule șoarece, înțeleg că acest lucru este grav pentru dumneavoastră, dar pe mine nu mă ingrijorează. Nu mă deranjează deloc.

Șoricelul s-a dus la porc și i-a spus:
-Există o capcană de șoareci în casă! Există o capcană de șoareci în casă!

Porcul, mai empatic, a spus:
-Îmi pare foarte rău, domnule șoarece, dar nu pot face altceva decât să mă rog. Vă asigur că veți fi in rugăciunile mele. Șoarecele atunci s-a dus la vacă:

-Există o capcană de șoareci în casă! Există o capcană de șoareci în casă!

Vaca a spus

-Ohh... Domnule șoarece, îmi pare rău pentru tine, dar nu mă deranjează.

Șoricelul, trist, speriat și descurajat s-a întors în casă pentru a înfrunta singur capcana fatidică.

În timpul nopții a auzit un zgomot ciudat care a răsunat în toată casa; un zgomot ca cel al unei capcane care își prinde prada. Soția fermierului s-a ridicat imediat să vadă ce va găsi. În întuneric, nu a văzut că era un șarpe veninos cu coada prinsă în capcană. Șarpele a mușcat-o pe soția fermierului, care a facut febră mare. După cum mulți știu, în cultura țărănească, febra este vindecată cu supă proaspătă de găină, așa că fermierul a ieșit cu cuțitul în ogradă pentru a-și procura ingredientul principal al supei: găina.

Cu toate acestea, boala soției sale nu a dispărut. Mulți prieteni au venit să o viziteze pentru a o incuraja. Casa era mereu plină și pentru a hrăni pe toată lumea, fermierul a trebuit să taie porcul. După câteva zile soția lui a murit și atât de mulți oameni au venit la înmormântarea sa, încât fermierul a trebuit să măcelărească și vaca pentru a oferi prânzul tuturor. Șoricelul, prin gaura mică din perete, privea totul cu mare tristețe.

Morala: Data viitoare, când simți că cineva se confruntă cu o problemă și crezi că nu te preocupă, amintește-ți că atunci când unul dintre noi este lovit, suntem cu toții în pericol. Suntem cu toții implicați în această călătorie numită viață.
A avea grijă unul de celălalt este o modalitate de a ne încuraja și de a ne susține reciproc. Când auzi clopotul, nu întreba pentru cine sună. Sună și pentru tine..."

Rugaciuni catre Sfantul Ierarh Tarasie

 

Troparul Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, glasul al 4-lea:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Tarasie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.
Irmosul:
Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împărătesei Maici; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Revărsându-se râurile harurilor Duhului astăzi, la pomenirea ierarhului lui Hristos, adapă cugetele credincioşilor şi spală patimile şi spurcăciunile sufletelor.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Primind de sus veşmântul preoţiei, l-ai făcut strălucitor de fapte bune, Sfinte Ierarhe Tarasie şi te-ai arătat între preoţi luminător, preastrălucitor cu Duhul, slujind lui Hristos cu sfinţenie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pe piatra neclintită a Ortodoxiei ai întărit, Sfinte Tarasie, cugetele oamenilor ce se clătinau şi ai cutremurat temeliile înşelăciunii şi întăririle eresurilor le-ai surpat.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Umplut-a zidirea de seninătate duhovnicească Cel Ce în chip de negrăit S-a născut din tine cu Trup, Mireasă a lui Dumnezeu; şi a încetat viforul înşelăciunii şi ne-a îndreptat pe noi la Limanul cel Ceresc.

Cântarea a 3-a. Irmos: Pe ai tăi cântăreţi.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pătrunzând în adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu, Înţeleptule Tarasie, de acolo ai scos mărgăritarul cel de multpreţ; pe care împărtăşindu-l turmei tale, ai îmbogăţit-o pe dânsa Dumnezeieşte.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu ploile lacrimilor ai stins focul poftelor trupeşti, cuvioase şi ai aprins luminat candela ta cea sufletească, ce era împodobită cu untdelemnul curăţiei şi al facerii de bine.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu toiagul dogmelor tale cele Dumnezeieşti, înţeleptule, ai alungat fiarele de la turma lui Hristos, păzind-o pe ea fără stricăciune, Preafericite Tarasie, ca să slăvească pe mai Marele păstorilor.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ziditorul punându-te pe tine, Fecioară, înaintea oamenilor ca pe o Scară de la pământ la cer, ridică, prin rugăciunile tale, din scârbele cele mai de jos şi din stricăciune, către viaţa cea fără stricăciune, pe cei ce te laudă pe tine.
Irmosul:
Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i; şi întru Dumnezeiască Mărirea ta, de cununile măririi învredniceşte-i.

Cântarea a 4-a.
Irmosul:
Dumnezeiescul Sfat Cel Neurmat al Celui Preaînalt, al Întrupării Tale celei din Fecioară, Proorocul Avacum înţelegându-l a strigat: Slavă Puterii Tale, Doamne.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Punând înainte pâinea sufletească, ai hrănit pe cei flămânzi, Sfinte Tarasie, cu cuvinte Dumnezeieşti şi te-ai pus pe tine masă înaintea celor lipsiţi, aducându-le hrană îndestulată.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Lepădând noroiul cel ce era înaintea ochilor cugetului tău, înţeleptule părinte, prin rugăciunile cele cu priveghere, ai dobândit vederea lui Dumnezeu, cea înţelegătoare, Ierarhe Tarasie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu tăria dogmelor tale, înţeleptule părinte, s-au clătinat munţii eresurilor şi dealurile nelegiuirii s-au surpat, iar temeliile Bisericii fără de mişcare s-au întărit.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Prin naşterea ta, Preacurată, cu tărie s-a îmbrăcat firea omenească, care mai înainte era slăbită prin călcarea Poruncii; iar puterea cea tiranică a vrăjmaşilor s-a slăbit de tot.

Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască Mărirea ta; că tu, Fecioară Neispitită de nuntă, ai avutîn pântece pe Dumnezeu, Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani; Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu fluierul cuvântului ai îndreptat turma ta, Sfinte Părinte Tarasie, la păşunile dreptei credinţe şi la apa Dumnezeieştii cunoştinţe şi la Staulul lui Hristos, nevătămată păzind-o prin rugăciunile tale.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Folosindu-te de carul faptelor bune, Sfinte Tarasie, te-ai suit prin ele la înălţimea privirii lui Dumnezeu; şi Frumuseţile Stăpânului cele nevăzute le-ai văzut cu ochii cugetului, întru care te-ai şi desfătat cu gândul.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Având râvna întocmai ca un râu de untdelemn nedeşertat, ai izvorât celor ce aveau trebuinţă, curgerile cele fără de sfârşit ale facerii de bine, ierarhe. Pentru aceea te-a sălăşluit Hristos lângă Apa cea pururea Vie şi la Desfătare.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Neamul omenesc, cel ce a fost dezbrăcat de frumuseţea cea de demult şi de podoaba cea după chipul lui Dumnezeu, pentru păcat, cu aceleaşi iarăşi se îmbracă, Fecioară, prin naşterea ta, cu chip Dumnezeiesc şi mai frumos.

Cântarea a 6-a. Irmos: Venit-am întru adâncurile.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ridicând acoperământul necunoştinţei, care zăcea pe inimile ereticilor, de Dumnezeu insuflate, ai lămurit cunoştinţa cea adevărată a tuturor dogmelor, cuvioase.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Tu, ierarhe, arzând cu cuvintele tale cele purtătoare de foc, hulele ereticilor celespinoase, ai întins lumina dogmelor tale cele drepte la toate marginile pământului.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Fiind încins cu Putere de la Dumnezeu ai tăiat capetele minciunii cu sabia cea duhovnicească a dogmelor tale cele drepte, vestind adevărul, învăţătorule de cele de Taină.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Pe cei ce se închină cinstitelor semne ale naşterii tale celei fără de stricăciune, învredniceşte-i Născătoare de Dumnezeu, a vedea cu ochii cugetului Mărirea ta Cea Duhovnicească.
Irmosul:
Venit-am întru adâncurile mării şi m-a înecat pe mine viforul păcarelor mele celor multe; ci, ca un Dumnezeu, scoate din adânc viaţa mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi.
Ca un soare mare, cu strălucirile dogmelor şi ale minunilor, luminezi întotdeauna plinirea lumii, tăinuitorule al celor cereşti, Preafericite Tarasie.

Cântarea a 7-a.
Irmosul:
N-au slujit făpturii cugetătorii de Dumnezeu, fără numai Făcătorului. Ci, groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Umplându-se cupele dogmelor tale de vinul harului, ne-ai dres băutura duhovnicească a cunoştinţei, părinte, nouă tuturor, celorce strigăm: Doamne şi Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Alungat-ai norii eresurilor de la Biserica lui Hristos cu suflarea dogmelor tale; şi ai luminat-o pe dânsa cu Strălucirea Ortodoxiei, Sfinte Tarasie, strigând Dătătorului de lumină: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Primind de la Dumnezeu Harul Cel Nedeşertat, Ierarhe Tarasie, ai izvorât din destul celor lipsiţi hrană sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta ca un bogat împărţitor de hrană, noi credincioşii te lăudăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Neîncăput şi Nemărginit după Firea Dumnezeirii, născându-se cu Trup din tine, Preacurată şi fără de prihană, S-a făcut apropiat de noi şi-L putem zugrăvi în icoană, ca pe Unulce în chip vădit Om S-a făcut pentru noi.

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Tot ce a fost pământesc în trupul tău, ai lepădat, prin ostenelile înfrânării, Sfinte Ierarhe Tarasie şi viaţă întocmai cu a îngerilor ai petrecut pe pământ. Pentru aceasta te-au primit Cetele celor fără de trup pe tine cel ce neîncetat strigai Ziditorului: pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu apele dogmelor ai adăpat toată Biserica lui Hristos, ierarhe; şi într-însa ai arătat Dumnezeieştile seminţe ale Sfântului Duh şi le-ai înmulţit. Pentru aceasta aducând acum rod mult strigă: pe Tine Te preaînălţăm, Hristoase, în veci.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Ungându-te ca un preot cu Mirul Cel Duhovnicesc al Mângâietorului, Părinte Tarasie, ţi-ai împodobit veşmântul preoţiei cu vopselele şi cu strălucirile faptelor bune. Pentru aceea ai şi slujit cele sfinte, strigând: pe Tine Te preaînălţăm, Hristoase, în veci.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul Cel Ce șade pe acelaşi Scaun cu Tatăl, plecându-se, din iubirea Sa de oameni şi din milostivire şi bunătate, S-a născut cu Trup din tine, de Dumnezeu Dăruită, ca să facă cerească firea omenească ceea ce se făcuse pământ, ca Cel Ce Singur este Făcător de bine.
Irmosul:
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor naşterea Născătoarei de Dumnezeu, i-a mântuit; atunci fiind închipuită, iar acum lucrată: pe toată lumea ridică să cânte Ţie; pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Tot neamul pământesc.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca un chip însufleţit şi ca un stâlp viu al faptelor bune şi al credinţei, stând de faţă, strigi neîncetat cu faptele şi cu cuvintele, înţeleptule şi pe toţi credincioşii îi îndemni să te urmeze. Pentru aceea şi ei uitându-se la tine, te cinstesc cu pomenire nepieritoare, Sfinte Ierarhe Tarasie.
Stih: Sfinte Părinte Tarasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu adevărată cunoştinţă îmbogăţindu-ţi turma ta, Părinte Tarasie, pe cei nesupuşi i-ai dezbrăcat de cunoştinţa cea mincinoasă, cuvioase şi i-ai arătat lipsiţi şi săraci la minte. Pentru aceea, după vrednicie credincioşii te mărim, ca pe un propovăduitor al adevărului.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ridicând mâinile şi ochii către Dumnezeu, Părinte Tarasie, ai surpat pe vrăjmaşii şi pe războinicii cei înţelegători şi nevăzuţi şi ai biruit cetele eresurilor şi ai trecut nevătămată turma lui Hristos la pământul Ortodoxiei.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Risipind norii patimilor şi scârbelor, Preacurată, luminează-ne pe noi cu Razele Veseliei şi ale Bucuriei tale; şi cere de la Apărătorul Luminii, Hristos, să ne lumineze cu pace pe toţi cei ce te lăudăm pe tine şi ne păzeşte cu Acoperământul tău cel Dumnezeiesc.
Irmosul:
Tot neamul pământesc să salte cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-¬te, Preafericită Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul.
Stăpân desăvârşit asupra patimilor trupului ajungând, ai fost uns ierarh. Şi cu Dumnezeiască cuviinţă şi cu dreaptă credinţă ai păstorit cetatea ce împărăteşte peste toate cetăţile; fiarele eresurilor le-ai alungat, de Dumnezeu însuflate, lămurind închinăciunea cinstitelor icoane. Pentru aceasta, după săvârşirea din viaţă ai luat har nesfârşit, după cuviinţă, Sfinte Ierarhe Tarasie; pentru care strigăm ţie: roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiesc, cu dragoste, sfântă pomenirea ta.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul.
Ca pe o Fecioară şi Singura între femei, care fără de sămânţă ai născut pe Dumnezeu cu Trup, toate neamurile omeneşti te fericim. Că întru tine S-a Sălăşluit Focul Dumnezeirii şi ca pe un Prunc l-ai hrănit cu lapte pe Ziditorul tuturor şi Domnul. Pentru aceasta neamul îngeresc şi omenesc mărim după vrednicie Preasfântă naşterea ta şi cu un glas strigăm ţie: Stăpână, roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu, să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu cuviinţă laudă Slava ta.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul.

Pe Mielul şi Păstorul şi Izbăvitorul, Mieluşeaua văzându-L pe Cruce, lăcrimând se jelea şi cu amar striga: lumea se bucură primind Izbăvirea prin Tine; iar cele dinlăuntru ale mele se aprind, văzând Răstignirea Ta, pe care o rabzi din milostivirea milei, Îndelung răbdătorule, Doamne, Cel Ce eşti Adâncul milei şi Izvor Nedeşertat, milostiveşte-Te şi dăruieşte iertare de greşeli celor ce cu credinţă laudă Dumnezeieştile Tale Patimi.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (25 februarie)

 

Sfîntul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi maica sa Encratia, care era de neam bun şi cu dregătorie de patriciu. Ajungînd în vîrstă şi trecînd toată înţelepciunea cărţii, a primit în palatele sale împărăteşti diferite dregătorii şi cinste; căci pentru buna înţelegere şi obiceiul său cel bun era iubit şi cinstit de toţi, şi ajunsese unul din sfetnicii împărăteşti.

Împărăţind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maica sa Irina, Constantin avea de la naşterea sa zece ani; şi cînd a început a împărăţi, iarăşi a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătăţit, drept credincios şi care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăţiei pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzînd tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, îşi tăinuia dreapta credinţă şi se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deşi voia să preamărească dreapta credinţă şi închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur. De aceea era foarte mîhnit şi, văzînd că nimic nu sporeşte, gîndea să lase scaunul patriarhiei, în care nu şezuse decît patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfîntului Flor, şi a luat pe el sfînta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încît toţi erau în mare mirare.

Împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceea nespunînd nimănui şi s-a dus la dînsul cu fiul său Constantin, împăratul, şi l-a întrebat: "De ce ai făcut aceasta, părinte?" Iar el a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea morţii celei grabnice m-au adus să iau acest sfînt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii şi grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica boleşte de eresul luptei contra sfintelor icoane şi a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mîna mea şi cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinţei celei rele de m-am legat cu limba şi cu mîna şi de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce răneşte sufletul meu cu mai multă şi nemăsurată mîhnire este aceasta: "Văd în toate părţile, peste tot pămîntul care este sub stăpînirea voastră, că nu se păzeşte rînduiala credinţei nemişcată şi nu petreceţi întru credincioasa învăţătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră şi se gonesc creştinii de la turma lui Iisus, ca nişte oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; şi am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostoleşti.

Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mîinile voastre ca să aveţi purtare de grijă de turma cea creştinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceţi mîhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsaţi întru nemîngîiată întristare mai mult; ci să vă sîrguiţi ca aceasta să-şi primească iarăşi buna sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsaţi mai mult ca eresul cel urît, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască şi să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi să o întineze cu păgîneasca socoteală. Aveţi lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înţelepciune şi va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri".

Apoi l-a întrebat pe el: "Pentru cine grăieşti acestea, părinte?" Răspuns-a patriarhul: "Pentru Tarasie grăiesc, care este întîi între sfetnicii voştri cei împărăteşti; pe acela îl ştiu că este vrednic de ocîrmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înţelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare şi să o adune într-o singură ogradă a dreptei credinţe". Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dînsul: "O, mai bine de n-aş fi şezut eu vreodată pe acel scaun, cînd Biserica era tulburată de tiranie şi blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al şaptelea, şi eresul luptei contra icoanelor de nu se va şterge, nu veţi putea să vă mîntuiţi". Grăit-au lui senatorii: "Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?" Răspuns-a Pavel: "Pentru aceea acum am făcut pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit şi mă tem ca să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut şi nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc şi vă spun că nu este nădejde de mîntuire, de veţi petrece în eresul acela". Apoi, după puţine zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate şi fără de temere şi să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putinţă cuiva să-şi deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.

Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutînd în locul lui Pavel un om vrednic şi înţelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decît pe Tarasie, care era încă în rînduiala mirenească, şi pe care şi Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunîndu-se de împărăteasa Irina toată rînduiala duhovnicească şi mirenească şi pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetăţii, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: "Ştiţi că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor şi învăţător bun Bisericii". Şi au strigat toţi, zicînd: "Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!" Iar fericitul Tarasie, stînd în mijloc, a zis: "Văd iarăşi Biserica lui Dumnezeu risipită şi despărţită, iar cei de la Răsărit şi cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; şi cumplit este blestemul, şi depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea şi toţi ne vom uni într-o credinţă - ca, precum Botezul este unul, aşa şi credinţa să fie una - pentru că nimic nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu, ca toţi să petreacă în unirea credinţei şi în dragoste. Apoi voi primi, deşi sînt nevrednic şi neiscusit, a lua cîrmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, şi de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului şi ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat şi osîndit şi nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată şi din veşnica pedeapsă".

Aceasta auzind-o toţi, au voit să se facă al şaptelea sobor din toată lumea. Şi a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, ştiind despre dînsul cu încredinţare, că va povăţui la adevărata cale turma cea cuvîntătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfîntul a primit sfatul lor şi soborniceasca rugăminte şi a luat rînduiala sfinţirii după trepte şi scaunul patriarhiei, avînd scăpare şi nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor". Deci, schimbîndu-se Sfîntul Tarasie din mireneasca rînduială în cea duhovnicească, îndată a început o viaţă sfîntă, măcar că şi în mirenie a vieţuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca vieţuire, cea plăcută lui Dumnezeu, şi s-a făcut înger în trup, slujind Domnului şi robind pe trup duhului şi, prin chinuirea aceluia, păzindu-şi curăţia neprihănită, făcînd-o părtaşă îngerilor.

Înfrînarea şi postirea lui era mare de-a pururea, avînd somn puţin, şi petrecea în gîndiri dumnezeieşti şi în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat şi în aşternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădînd cîndva brîul său şi hainele, cînd avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălţările din picioare, avînd întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur îşi era slugă, dînd altora pildă de smerenie. Spre cei săraci şi scăpătaţi era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămînzi şi îmbrăcînd pe cei goi, cărora şi bolniţă le-a făcut şi în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; şi singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mîinile sale; apoi şi în alte zile aceeaşi făcînd, avînd scris pe nume pe fiecare dintre dînşii. După aceea a făcut casă de străini şi o mănăstire din averile părinteşti în Bosforul Traciei şi a adunat ceată de monahi îmbunătăţiţi într-însa, dintre care mulţi, în atîta sfinţenie şi desăvîrşire au ajuns, încît au fost chemaţi şi la arhiereştile scaune şi s-au făcut stîlpi nemişcaţi soborniceştii credinţe.

Sfîntul Tarasie avea mare sîrguinţă şi neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintîi, surpînd hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împăraţi ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împăraţii Constantin şi Irina, care atunci cîrmuiau toată împărăţia - fiind împăratul minor; iar cu dînşii a scris şi Sfîntul Tarasie, la toţi patriarhii şi episcopii, chemîndu-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părţile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea şi greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbaţi aleşi în dreapta credinţă şi în înţelepciunea cea duhovnicească.

Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în care, şezînd prea sfinţitul Tarasie şi cu trimişii celorlalţi patriarhi, episcopii fiind acolo, şi însuşi împăratul cel tînăr, Constantin, şi cu maica sa Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moşul împăratului, care fusese înainte împărat şi în acel eres a îmbătrînit; aceia, îndemnaţi în taină de unii episcopi şi boieri, îmbolnăviţi de eresul acela, adunîndu-se înarmaţi, au intrat în biserică, strigînd cu multă tulburare: "Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său şi ca pe nişte legi le-a întărit, acelea să fie tari şi neschimbate; nu vom lăsa ca idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduşi iarăşi în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin şi dogmele aceluia să le lepede şi să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pămîntul acesta se va înroşi cu sîngele episcopilor". Împăraţii, văzînd o gîlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor şi, îndată, toţi s-au risipit. Iar ostaşii aceia şi povăţuitorii lor, după cîteva zile au fost pedepsiţi de drept-credincioasa Irina şi scoşi din rînduiala ostăşească şi risipiţi prin sate, ca să lucreze pămîntul.

După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost şi altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinţi Părinţi, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Şi a mers Sfîntul Tarasie, avînd cu sine trimişii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul şi un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul şi preotul; iar de la Teodorit antiohianul şi de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul şi preotul. Sfîntul Tarasie a mai luat cu sine şi pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales şi care mai pe urmă, după Sfîntul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Cu aceştia şi cu toţi Sfinţii Părinţi, care erau trei sute şaizeci şi şapte, adunîndu-se prea sfinţitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăţi. Şi a fost întîia şedinţă a Sfinţilor Părinţi în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Muceniţe Tecla, unde prea sfinţitul Tarasie, făcînd înainte cuvîntare pentru care pricină sînt adunaţi, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinînd învăţăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfîrşitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinţii Părinţi au binecuvîntat pe împăratul şi pe maica sa, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credinţă.

După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăinţă şi mărturisirea credinţei episcopilor celor căzuţi în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ţinînd în mîinile sale o hîrtie, citea dintr-însa astfel: "Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinţilor Părinţi, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, şi nu voiesc să le primească pe acelea care sînt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sînt date de către Sfinţii Părinţi să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primeşte idoli să fie anatema". Astfel au făcut şi ceilalţi episcopi şi li s-a primit pocăinţa lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioşii episcopi. Iar alţii, nelepădîndu-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfîntul Tarasie zicea: "Bolile cele învechite şi năravurile rele cele obişnuite, cu greu se tămăduiesc". Însă şi pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfîntul Sinod şi nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfînt Sinod pînă la 20 de zile şi vorbeau din dumnezeiasca Scriptură şi din scrierile celor mai înainte sfinţi mari părinţi şi învăţători şi din predaniile bisericeşti cele vechi, pentru cinstitele icoane; şi astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.

După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfînta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfînta Sa faţă, a trimis-o lui Avgar, stăpînitorul Edesei, şi cum acesta, închinîndu-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea şi despre icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care Sfîntul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum şi despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povesteşte Sfîntul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toţi sfinţii părinţi au plîns.

La sfîrşit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o şi s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintîi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urînd mulţi ani împăraţilor şi păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfinţitului patriarh Tarasie şi prin sîrguinţa drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.

Sfîntul Tarasie, cîrmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiţi şi ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întîiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpînd din legături noaptea a alergat la biserică şi apucîndu-se de colţurile mesei sfîntului altar, cerînd milă şi izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat şi nu l-a dat ostaşilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lîngă uşile bisericii străjuiau ziua şi noaptea pînă ce va ieşi, pentru că aşteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile fireşti. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dîndu-i hrană din masa sa; iar cînd avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe uşa din dreapta şi, ducîndu-l la locul de ieşire, aştepta afară; apoi iarăşi pe sub mantie îl ducea în altar. Şi aceasta o făcea în toate zilele, cît era trebuinţa omului aceluia, slujindu-i ca un rob şi neîngreţoşîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păştea oaia sa, apărînd-o de moarte. La sfîrşit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, ameninţîndu-i cu despărţirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Şi a fost liber de judecată şi de pedeapsă întîiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfîntului Tarasie.

Ajungînd împăratul Constantin la 20 de ani şi întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maica sa, care cîrmuia bine şi cu înţelepciune toată împărăţia. Deci, împărăţind singur şi avînd viaţa liberă - nu precum era înainte sub stăpînirea maicii -, s-a răzvrătit foarte şi vieţuia cu necuviinţă, urînd fără pricină pe Maria, împărăteasa, soţia sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia şi voia s-o facă soţie şi împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Şi, căutînd vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicînd că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr şi toţi îl credeau pe împărat. Şi a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înştiinţat despre aceea pe sfinţitul patriarh Tarasie, care s-a mîniat foarte, cunoscînd meşteşugul împăratului şi nevoinţa împărătesei Maria, şi se gîndea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat şi apoi să-l aducă spre îndreptare.

În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfinţitul patriarh şi i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicînd "că a pregătit otravă împăratului şi este trebuinţă, ca negreşit, prea sfinţite părinte, să laşi pe împărat să-şi ia altă soţie mai credincioasă". Iar sfîntul, suspinînd din adîncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: "Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, şi trupul cu care s-a însoţit şi s-a făcut una cu dînsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu ştiu cum va suferi de la toţi ruşinea şi defăimarea şi cum pe cei ce sînt sub stăpînirea lui îi va îndemna către întreaga înţelepciune şi înfrînare, cum va judeca şi va pedepsi păcatele desfrînării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuinţă însă a asculta glasul Domnului Care zice: "Tot cel care îşi lasă femeia sa, fără de cuvînt de desfrînare, o face să fie desfrînată". Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea şi mai împodobită cu frumuseţea să-l aibă bărbat, decît pe acesta, fiind împărat frumos şi tînăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoţire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre urîciunea desfrînării şi să se înalţe. Deci să primeşti acest răspuns de la noi şi de la alţi părinţi ca noi şi să-l duci celor ce te-au trimis: "Nu credem cele spuse de tine şi voim a suferi mai bine moarte şi munci grele decît să slujească binecuvîntarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să ştie împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept". Auzind acestea acel boier, s-a dus mîhnit şi a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit şi s-a mirat de o asemenea tărie a minţii patriarhului şi se temea ca nu cumva să-l împiedice de la dorinţa lui; apoi a trimis de a chemat pe sfînt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte şi să-l plece spre voinţa sa.

Venind sfîntul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareţ Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei şi al Ierusalimului şi şezînd după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfinţitul patriarh, astfel: "Am vestit sfinţiei tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întîmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te şi cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuinţă ca şi cu gura să-ţi spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum şi vicleşugul soţiei mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi porunceşte a mă despărţi şi nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta şi lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plîngă şi să se căiască în toate zilele vieţii sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios şi înfricoşat barbarilor; şi dacă s-ar fi săvîrşit aceea, în toată împărăţia ar fi fost mare tulburare şi ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer". Acestea zicînd, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de faţă şi au adus nişte vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure şi le arătă patriarhului, spunîndu-i că aceea este otrava cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viaţa aceasta, zicînd: "Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea şi de ce este vrednică şi este trebuinţă a lungi vremea, amînînd judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuieşte-o să se călugărească îndată de voieşti s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dînsa în însoţire, şi nici să privesc la dînsa, nici să rabd mai mult, văzînd înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaţ".

Iar prea sfinţitul Tarasie, văzînd pe împărat legat în cursele desfrînării şi că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei şi nevinovatei împărătese, a zis către dînsul cu curaj: "Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oşteşti prin vicleşugul cel tăinuit asupra adevărului, călcînd şi stricînd poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptăţii, pentru că semnul de stăpînire împărătească este ca pe toate să le faci la arătare cu libertate şi cu ştiinţă nemustrătoare; şi să nu se înceapă nimic în taină şi cu meşteşug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcînd dumnezeieştile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca şi cum ea ţi-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumuseţile tinereţilor sale lăudîndu-se, ar putea să se asemene cu frumuseţile tinereţilor tale, cu care împărăteasa înşelîndu-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decît pe tine şi ar fi gîndit cu otravă să te piardă din viaţa aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpînirea, cu bunul neam, cu slava, cu bogăţia mai mult decît cinstea împărăţiei tale, decît cu stăpînirea şi cu bunul neam, cu slava şi cu bogăţia pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt şi mai bun decît pe tine, care eşti împărat, stăpînind atîtea ţări şi covîrşind prin bunul tău neam împărătesc pe toţi? Căci cu neamul eşti fiu, nepot şi strănepot de împărat şi slava ta ajunge la marginile pămîntului, iar bogăţia ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun şi mai iubit împărătesei tale decît tine? Nu este aşa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor şi spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoţirea voastră cea legiuită şi împărăteasca unire, temîndu-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se cleveteşte soţia ta, chiar de am suferi noi şi munci; pentru că ştim de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrînata aceea cu care acum voieşti a greşi cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, cînd pe faţă te vom vedea făcînd desfrînare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtăşeşti cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îţi facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deşi eşti împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtăşanie, pentru că s-a zis preoţilor celor de demult: "Să nu lăsaţi să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege".

Acestea zicîndu-le, prea sfinţitul patriarh cu rîvnă şi cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea şi Ioan stareţul a grăit multe cuvinte sfătuitoare şi cu bună înţelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuţea şi se mînia. Dar se mîniau şi toţi boierii şi stăpînitorii care erau acolo, lîngă împărat, dintre care unul, avînd dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mîinile sale în pîntecele stareţului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mînie ca să-i izgonească de la sine pe amîndoi, cu necinste, pe prea sfinţitul patriarh Tarasie şi pe cinstitul Ioan şi de Dumnezeu înţelepţitul stareţ. Deci au ieşit cei izgoniţi pentru dreptate, următorii Sfîntului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecînd nunta cea fără de lege a lui Irod. Şi ieşind, şi-au scuturat picioarele de praf, zicînd: "Curaţi sîntem de fărădelegea voastră". Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugăriţe şi călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui şi rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neştiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.

Atunci se sîrguia prea sfinţitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrînată a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfinţitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, ca nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naştere rădăcină eretică, fiu, nepot şi strănepot de împăraţi luptători contra sfintelor icoane, care pe mulţi sfinţi, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.

Şi mîniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfîntul le răbda pe toate, mulţumind lui Dumnezeu şi făcînd cele cuvincioase rînduielii sale celei păstoreşti; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după cîtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzînd viaţa lui cea rea şi în fărădelege, dumnezeiasca lege călcîndu-se de dînsul, apoi vrînd să ridice iarăşi lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mînie, iubind mai mult pe Dumnezeu şi dreptatea lui, decît pe fiul său. Şi, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul şi l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum şi el făcuse la trei unchi de-ai săi, fraţi ai tatălui său, Nichita, Antim şi Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoţîndu-le ochii. Şi aşa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăşi a luat sceptrul împărăţiei şi a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.

Din acea vreme sfîntul şi plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace şi în linişte, bine păscînd turma cea cuvîntătoare şi ocîrmuind Biserica lui Hristos şi curăţind-o de eresuri. Iar în ziua sfinţirii sale ca arhiereu, săvîrşea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie şi niciodată nu a lăsat-o, chiar şi în boală fiind. Pentru că, ajungînd la adînci bătrîneţe şi apropiindu-se de sfîrşitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, pînă ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încît nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.

Iar la ieşirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebîndu-se cu dînşii şi la toate le răspundea, ca un biruitor. Cînd aceia, urmîndu-i viaţa lui din tinereţe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: "Nevinovat sînt de ceea ce ziceţi; minciună clevetiţi asupra mea şi nu aveţi întru mine parte!" Era lîngă dînsul scriitorul vieţii sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rînduială, atunci şezînd lîngă bolnav, auzea cuvintele sfîntului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.

Deci, slăbindu-i limba, cu mîna gonea pe diavoli şi-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecîndu-se ziua şi săvîrşind cîntarea de seară după obicei, cînd s-a început psalmul lui David: "Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi", prea sfinţitul patriarh Tarasie, cu paşnic chip şi cu faţa luminoasă, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului, păscînd Biserica Domnului 22 de ani, şi s-a sfîrşit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plîngînd după dînsul împăratul, boierii şi toată cetatea, bărbaţii cei duhovniceşti şi mirenii, dar mai ales săracii şi scăpătaţii, sărmanii şi văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit şi învăţător folositor şi fiecăruia ajutător şi apărător în primejdii.

Apoi a fost înmormîntat în mănăstirea cea zidită de dînsul în Bosfor şi se da tămăduire de la mormîntul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sînge de mulţi ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbîndu-se în haină bărbătească a intrat acolo şi, atingîndu-se de mormîntul Sfîntului Tarasie, apoi luînd untdelemn din candelă care era la mormînt, îndată a cîştigat tămăduire. Făcînd acelaşi lucru şi alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormîntul sfîntului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mîna uscată, venind cu credinţă, a uns-o cu untdelemn şi îndată s-a întins mîna lui şi s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau şi alte neputinţe şi se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea şi pe aceasta: acest mare rîvnitor al credinţei nu numai că s-a nevoit în viaţa sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci şi după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulţi ani trecînd şi Leon Armeanul luînd împărăţia grecească şi înnoind lupta de icoane, Sfîntul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mînie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, şi a poruncit unui ostaş, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deşteptîndu-se Leon din somn, cu frică şi cutremur, era în mare nepricepere, părîndu-i-se că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neştiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua naşterii lui Hristos şi a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfîntului Tarasie şi de izbîndirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică şi cu toţi sfinţii cinstit şi închinat, Căruia I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Acatistul Preasfințitului Agapit, Doctorul Lavrei Pecerska

 

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu fă-cut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Prealesule ucenic al preasfântului și de Dumnezeu purtătorului, al dascălului nostru făcător de minuni Antonie, cel ce ai urmat vieții sfinte a învățătorului tău, Preasfinte Părinte Agapit, cu cântări te preaslăvim și cu dragoste te cinstim pe tine, mijlocitorul nostru; iar tu, ca cel ce ai îndrăzneală către Stăpânul, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre în ziua judecății și ne izbăvește de orice primejdii, pe noi cei ce îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Icosul 1

Din tinerețe ai iubit curăția îngerească, binecuvântatule Agapit, cel ce ești următor al virtuților preasfântului Antonie, și de la el dobândind tunderea monahală, te-ai făcut următor cu sârguință a faptelor lui preamărite; pentru aceasta, te slăvim pe tine, cântându-ți :
Bucură-te moștenitorule al virtuților și darurilor preasfântului Antonie;
Bucură-te, chip al desăvârșirii;
Bucură-te, cel ce prin rugăciunile tale stăruitoare către Dumnezeu, ai dobândit darul tămăduirilor și al facerii de minuni;
Bucură-te, căci cu suspine adânci ai dobândit curăția trupească și sufletească;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 2-lea

Cel ce ești înainte-văzător prin Dumnezeu, fapta cea bună ai lucrat, fără de osteneală, cuvioase părinte Agapit, primind binecuvântarea Preasfântului Antonie, pentru a te nevoi în peșteră. Astfel, dobândind pacea care covârșește toată mintea și lucrător virtuților arătându-te, cântai neîncetat lui Dumnezeu, în post și priveghere: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înțelegând Preasfinte Agapit voia lui Dumnezeu, i-ai ajutat pe oameni să pună început bun mântuirii și ai sădit în inimile lor dragostea cea adevărată; cu dinadinsul i-ai săturat cu dulceți duhovnicești și le-ai întărit credința prin minuni. Tu te-ai arătat ascultător părintelui tău duhovnicesc, Antonie, și povățuitor lumii întregi, pentru acestea, primește de la noi cântarea:
Bucură-te, cel ce ai deprins virtuțile Sfântului Antonie;
Bucură-te, cel ce ai trăit viața duhovnicească cu ardoare;
Bucură-te, cel ce cu dragoste de fiu l-ai iubit pe învățătorul tău;
Bucură-te, că învățătorul tău te-a iubit la fel de mult;
Bucură-te, cel ce ai urmat vieții sale sfinte;
Bucură-te, cel ce în boală i-ai fost grabnic ajutător;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 3-lea

Cel ce ai fost întărit de puterea dumnezeiască, Sfinte Agapit, viață călugărească cu nevoință ai trăit. Fie binecuvântat lucrul mâinilor tale, în numele Domnului, spre izbăvirea și tămăduirea tuturor celor ce cu nădejde și credință vin la tine, și fără trândăvie, cântă Preasfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cuget curat, mlădiță vie a Bisericii lui Hristos, Sfinte Agapit, îți aminteai de cuvintele Domnului: „Bolnav fiind, cercetați-Mă” și „ceea ce faceți unuia din frații voștri mai mici, Mie îmi faceți...” și primind sub acoperământul tău pe cei necăjiți și deznădăjduiți, te îngrijeai de aceștia, alinându-i cu părinteasca ta mângâiere; tu ai ușurat bolile cele grele și cu rugăciunile tale, pe cei ce ședeau în patul morții, i-ai ridicat. Pentru aceasta, primește de la noi laudele:
Bucură-te, cel ce cu evlavie ai urmat virtutea;
Bucură-te, cel ce întru Hristos ai iubit pe toți frații monahi;
Bucură-te, slujitor neostenit al călugărilor bolnavi;
Bucură-te, cel ce pentru faptele tale bune, din viața vremelnică ai dobândit pacea și bucuria veșnică;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 4-lea

Furtuna ispitelor care ne cuprinde în fiecare zi, tu ai trecut-o cu ușurință, binecuvântatule Agapit, ajungând la limanul cel duhovnicesc căci, hrănindu-te cu poruncile dumnezeiești, ostenelile, necazurile și chinurile au devenit făclie picioarelor și lumină căilor tale către Domnul. Cel ce ești întru Împărăția Cerurilor, îndură-te de noi, ca să cântăm, împreună cu tine, Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind despre viețuirea ta cea sfântă, cădem înaintea ta, binecuvântatule părinte Agapit, și urmând învățăturile tale, primim în dar dezlegare de felurite neputințe. Alergând acum la tine, ca la un grabnic ajutător și tămăduitor, te rugăm să vindeci toată boala și toată neputința, lăudându-te cu cântări ca acestea:
Bucură-te, iubire negrăită, împodobită cu alese virtuți;
Bucură-te, ostaș al lui Hristos, biruitor asupra vrăjmașilor nevăzuți;
Bucură-te, doctor iscusit al celor bolnavi de păcate;
Bucură-te, mântuire a multor suflete;
Bucură-te, căci cu adevărat, iubitor al aproapelui te-ai arătat;
Bucură-te, că mijlocești, fără de osteneală, pentru mântuirea sufletească și vindecarea trupească a robilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 5-lea

Luminat fiind de Soarele Dreptății, ți-ai dăruit întreaga viață slujirii Stăpânului și a aproapelui, ostenindu-te în nevoințe și viețuind în sărăcie. Pentru aceasta te-ai învrednicit de vederea lui Dumnezeu, iar împreună cu sfinții, neîncetat Îl slăvești pe Cel ce te-a încununat, cu cântarea: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Te cinstim, binecuvântate părinte Agapit, că ai ajuns la starea bărbatului desăvârșit și ai fost împodobit cu darurile dumnezeiești făgăduite credincioșilor care împlinesc Cuvântul Său. De aceea, minunându-ne de nevoințele tale, cântăm aceste cântări de laudă:
Bucură-te, că în cămara inimii tale, Domnul Iisus Hristos a găsit o salbă de bunătăți.
Bucură-te, că n-ai încetat a rosti numele Său dumnezeiesc;
Bucură-te, cel ce ai flămânzit și ai însetat pe pământ;
Bucură-te, că te-ai învrednicit de hrana cea cerească;
Bucură-te, că ai iubit sărăcia;
Bucură-te, că purtător de grijă al celor sărmani te-ai arătat;
Bucură-te, că jugul lui Hristos l-ai purtat cu dragoste;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al virtuților Evangheliei te-ai arătat, prin viața ta, părinte binecuvântat, și ostenindu-ți trupul prin post și rugăciune, ai viețuit pentru slava lui Dumnezeu, iar prin darul cel dat ție, nu numai că ai rușinat invidia și mânia vicleanului armean, ci l-ai și adus la lumina adevărului lui Hristos, învățându-l ca pentru toate să mulțumească și să-L laude pe Domnul, cântându-i neîncetat cântarea: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Înălțându-te în peștera din Lavră, ca o stea purtătoare de Dumnezeu, binecuvântate Agapit, cu lumina virtuților tale, ai vindecat sufletele celor ce au venit la tine cu nădejde și credință, și ai rușinat pe armeanul cel rău și plin de invidie, vădindu-i nebunia. De aceea, ca unui slujitor bineplăcut lui Dumnezeu, strigăm către tine, unele ca acestea:
Bucură-te, doctorul armeanului viclean;
Bucură-te, că pe cel sortit morții de același armean, l-ai ridicat din prăpastia bolii;
Bucură-te, că pe cel condamnat la moarte și adăpat cu otravă, l-ai vindecat în chip minunat;
Bucură-te, cel ce l-ai izbăvit de la moarte;
Bucură-te, că băutura cu otravă pricinuitoare de moarte n-a fost vătămătoare, împlinindu-se cuvântul Domnului: „Și ceva dătător de moarte de veți bea, nu vă va vătăma”.
Bucură-te, că mânia și nebunia vrăjmașilor tăi o ai potolit;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 7-lea

Ai avut o singură dorință, părinte binecuvântat: de a bineplăcea lui Dumnezeu, mijlocind pentru mântuirea sufletească și tămăduirea trupească a credincioșilor tăi; astfel, chilia ta întunecoasă din peșteră izvor tămăduitor s-a arătat săracilor și bogaților, conducătorilor și lipsiților. Tu i-ai primit pe toți în inima ta, tămăduindu-i, fără a căuta la fețele lor și i-ai învățat să strige în taină lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Știindu-te pe tine mare făcător de minuni, cneazul Vladimir Monomahul, care zăcea pe patul său de boală, s-a rugat cu lacrimi, binecuvântatule, să fii adus ca să-l vindeci; dar tu, respectând făgăduințele monahale, nu ai părăsit zidurile mănăstirii ci ai trimis prințului, printr-un slujitor, ierburi tămăduitoare, din care gustând cneazul, s-a însănătoșit. Atât de mare este puterea minunilor tale, încât strigăm către tine, cântare de laudă așa:
Bucură-te, crin răsădit în întunericul peșterii;
Bucură-te, mireasmă a harului dumnezeiesc;
Bucură-te, că nu ai tăinuit darul vindecării, încredințat ție de Dumnezeu;
Bucură-te, că nu ai încălcat făgăduințele monahale de dragul conducătorilor lumești;
Bucură-te, cel ce nu ai schimbat slava cerească pe cea pământească;
Bucură-te, că tu pe marele cneaz, Vladimir Monomahul, din patul morții l-ai ridicat;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 8-lea

Nesocotind prinosul și darurile pământești, binecuvântatule Agapit, ai lepădat grija cea lumească și bogățiile pieritoare, învățând pe cei ce veneau la tine, să-și împartă averea săracilor și să Îi cânte lui Dumnezeu neîncetat, cântare de laudă: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul urmând poruncilor dumnezeiești, părinte Agapit, căutai comoara cea dumnezeiască mai mult decât bogăția cea trecătoare și cugetai adesea la cuvintele Evangheliei: „Nu strângeți comori pe pământ, unde molia si rugina le strică, ci adunați-vă comori în ceruri”; iar tu, nedorind ca de dragul bunătăților vremelnice să pierzi binecuvântările cele veșnice, ai respins darurile pe care ți le-a adus cneazul și l-ai învățat să le împartă fraților săraci și lipsiți. De aceea, noi nevrednicii, aducem ție aceste laude:
Bucură-te, cel ce ai iubit sărăcia mai mult decât bogăția;
Bucura-te, că ai respins răsplata pentru vindecări;
Bucură-te, că ai poruncit ca darurile aduse ție să fie date săracilor;
Bucură-te, că și ultima fărâmă de pâine ai împărțit-o cu cei flămânzi;
Bucură-te, cel ce ai dobândit bucuria viețuirii în sărăcie;
Bucură-te, pildă a iubirii de Dumnezeu și a aproapelui;
Bucură-te, odor neprețuit al Lavrei Pecerska din Kiev;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 9-lea

Toți cei ce au venit în peștera unde te nevoiai, părinte binecuvântat, căutând vindecare trupească și sufletească, s-au minunat de simplitatea chiliei tale; iar tu, primindu-i cu negrăită dragoste, i-ai învățat să cânte Răscumpărătorului tuturor: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Nici o limbă nu poate lăuda, cu adevărat, faptele tale minunate, binecuvântate Agapit; noi însă ne mirăm de harul tău și nevrednici fiind, îndrăznim a te lăuda cu cântări ca acestea:
Bucură-te, că ai însemnat legea lui Hristos pe tăblița inimii tale;
Bucură-te, cel ce din adâncul inimii ai revărsat învățături folositoare și mântuitoare de suflet celor ce au venit la tine;
Bucură-te, locuitor al peșterii;
Bucura-te, că ai umplut peștera de slava minunilor tale;
Bucură-te, cel ce ești iubit de Dumnezeu;
Bucură-te, binecuvântarea oamenilor;
Bucura-te, căci chipul lui Hristos, desăvârșit în tine s-a arătat;
Bucură-te, cel ce ai purtat jugul lui Hristos cu bucurie;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 9-lea

Lucrând cu dor nespus la mântuirea ta, sfinte părinte Agapit, ca grâul copt în timpul secerișului, binecuvântare ai primit, în ziua pe care Domnul ți-a vestit-o mai înainte, și ducându-te în Împărăția Cerească, ai primit răsplata din mâna cea neprihănită a lui Hristos Dumnezeu. Tu, împreună cu sfinții, cânți neîncetat, înaintea Tronului Slavei, cântarea de biruință: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Slujitor credincios și următor al împăratului ceresc ești părinte Agapit, după cuvântul Său nemincinos: „Cine vine după mine, robul meu va fi”; pentru aceasta, te cinstim cu inimă curată, pe tine, cel ce slujești lui Hristos, în locașul veșnic, îndulcindu-te de fericirea nepieritoare; iar tu, ca un adevărat sfânt al lui Dumnezeu, primește de la noi această laudă:
Bucură-te, că prezicerile armeanului viclean de Domnul au fost rușinate;
Bucură-te, că El ți-a vestit ziua când te vei muta la ceruri;
Bucură-te, că sufletul tău l-ai încredințat cu bucurie în mâna Domnului;
Bucură-te, că al tău chip s-a înseninat privind spre Dumnezeu;
Bucură-te, că fața ta s-a umplut de slava celui în Treime Sfânt;
Bucură-te, că trupul cel muritor a fost îngropat în mănăstire;
Bucură-te, că sufletul tău nemuritor s-a înălțat pe muntele Sionului;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 11-lea

Cântare Sfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu, aduci binecuvântatule părinte al nostru, Agapit, și acum sălășluiești în biserica cea triumfătoare, desfătându-te întru ea și mijlocind pentru toți cei ce vin la tine cu dragoste. Roagă-te pentru pacea și mântuirea tuturor celor care aduc laudă lui Hristos, în Treime Sfânt, cântându-I: Aliluia.

Icosul al 11-lea

Te slăvim, părinte binecuvântat, cel ce cu lumina faptelor tale bune te-ai încununat, că multe minuni izvorăsc de la moaștele tale; iar tu, noianuri de vindecări dăruiești celor ce cu credință cântă ție:
Bucură-te, înger pământesc și om ceresc;
Bucură-te, tămăduitor fără de arginți și izvor de vindecări;
Bucură-te, că prin tine, lumea este vindecată de felurite boli;
Bucură-te, tămăduitor al celor ce suferă de cancer;
Bucură-te, mângâietorul celor întristați;
Bucură-te, bucuria celor deznădăjduiți;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 12-lea

Cere har de la Domnul pentru noi, părinte Agapit, cei ce cinstim cu dragoste sfântă pomenirea ta și alergăm cu osârdie către cinstita raclă a moaștelor tale, din care izvorăște vindecare minunată celor bolnavi. Te rugăm ca, prin darul primit de la Milostivul Dumnezeu, să tămăduiești bolile noastre cele sufletești și trupești și să ne ajuți, ca prin mijlocirea ta să dobândim viața veșnică, și împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând faptele tale, părinte binecuvântat, lăudăm viața ta cea îngerească și cinstim prin rugăciuni sfântă pomenirea ta. Căzând înaintea moaștelor tale, te chemăm cu dragoste, grăind cu umilință unele ca acestea:
Bucură-te, vrednic slujitor al Fecioarei Maria;
Bucura-te, slava si lauda nevoitorilor din peșteri;
Bucură-te, mare ocrotitor al mănăstirii tale sfinte, împreună cu sfinții Antonie și Teodosie;
Bucură-te, mijlocitor al celor ce vin să se roage în mănăstirea ta;
Bucură-te, grabnic ajutător al închinătorilor;
Bucură-te, acoperământul celor ce iți pomenesc viața sfântă;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul al 13-lea

O, cuvioase părinte Agapit, cel ce în locașul cel dumnezeiesc sălășluiești, nu te depărta de noi, nevrednicii și păcătoșii! Întinde-ne nouă mâna ta și, prin puterea cea dăruită ție de Dumnezeu, curățește păcatele noastre și ne dă tămăduire, celor ce strigăm ție: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori)

Apoi zicem Icosul 1 si Condacul 1

Icosul 1

Din tinerețe ai iubit curăția îngerească, binecuvântatule Agapit, cel ce ești următor al virtuților preasfântului Antonie, și de la el dobândind tunderea monahală, te-ai făcut următor cu sârguință a faptelor lui preamărite; pentru aceasta, te slăvim pe tine, cântându-ți :
Bucură-te moștenitorule al virtuților și darurilor preasfântului Antonie;
Bucură-te, chip al desăvârșirii;
Bucură-te, cel ce prin rugăciunile tale stăruitoare către Dumnezeu, ai dobândit darul tămăduirilor și al facerii de minuni;
Bucură-te, căci cu suspine adânci ai dobândit curăția trupească și sufletească;
Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Condacul 1

Prealesule ucenic al preasfântului și de Dumnezeu purtătorului, al dascălului nostru făcător de minuni Antonie, cel ce ai urmat vieții sfinte a învățătorului tău, Preasfinte Părinte Agapit, cu cântări te preaslăvim și cu dragoste te cinstim pe tine, mijlocitorul nostru; iar tu, ca cel ce ai îndrăzneală către Stăpânul, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre în ziua judecății și ne izbăvește de orice primejdii, pe noi cei ce îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Agapit, grabnic tămăduitor al bolilor sufletești și trupești!

Rugăciunea întâia

O, preasfinte părinte Agapit, înger pământesc și om ceresc, cădem înaintea ta cu credință și cu dragoste, rugându-te cu sârguință să ne dăruiești nouă, păcătoșilor și smeriților, mijlocirea ta cea sfântă, ca nu cumva să fim lipsiți de ocrotirea cea dumnezeiască. Roagă-te Domnului pentru sufletele noastre, ca prin bunătatea Sa cea nespusă, să ne dăruiască cele de folos sufletului și trupului nostru: Credință dreaptă și iubire nefățarnică, în suferință răbdare, celor grav bolnavi și celor ce pătimesc vindecare de boli, celor căzuți sub povara întristării și deznădăjduiți mângâiere! Nu uita, binecuvântatule părinte, de mănăstirea ta cea sfântă întru care ai locuit și pe care o avem odor neprețuit, apăr-o pe ea și pe toți cei ce se nevoiesc sau slujesc în aceasta, iar pe cei ce vin să se închine, ferește-i de ispitele și cursele diavolești. Ajută-ne, Sfinte Agapit, să lepădăm bogăția cea trecătoare, povățuindu-ne spre a aduna comori cerești. Nu ne lipsi de al tău sprijin, ci cu rugăciunile tale, adu-ne la limanul mântuirii și moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu ne fă părtași.

O, Sfinte Agapit, căzând acum înaintea ta, cântăm și slăvim iubirea ta cea mai presus de cuvânt și lăudând mijlocirea părintească a ta, dimpreună cu Antonie și Teodosie, te rugăm să vindeci neputințele și durerile noastre cele trupești și sufletești, ca prin tine și împreună cu tine să lăudăm numele cel sfânt al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciunea a doua

Preasfinte părinte Agapit, îndură-te de noi și ridică la înălțimile cele cerești pe cei legați de cele lumești. Tu, cel ce ai sălașul în ceruri, apleacă-te spre noi, cei de pe pământ, căci te rugăm fierbinte: Învață-ne să mergem pe calea cea strâmtă și cu chinuri, dăruiește-ne înțelepciune și povățuiește pașii noștri spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Căci tu, ca un bineplăcut sfânt al lui Dumnezeu, ne ești pildă de bună viețuire. Sfinte Agapit, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre cele păcătoase! Cere, prin mijlocirea ta, de la Preamilostivul Dumnezeu, pace Bisericii Sale, bolnavilor vindecare, celor ce plâng mângâiere, celor năpăstuiți apărare, celor săraci ajutor! Nu te rușina de noi, cei ce alergăm către tine cu credință, căci tu ne ești acoperământ și mijlocire! Nu te depărta de la noi, cei ce nădăjduim întru tine! Stând înaintea icoanei tale, ca și cum am fi chiar în fața ta, cădem către tine și ne rugăm: Primește rugăciunea noastră și o du la jertfelnicul lui Dumnezeu, ca prin tine să primim har și ajutor în neputințele noastre. Fii sprijinitor nouă celor împuținați la suflet, și întărește-ne credința, ca înarmându-ne cu nădejde, să ne învrednicim de mila lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale!

O, alesule slujitor al Domnului, nouă tuturor, care venim către tine, ajută-ne cu mijlocirea ta și ne îndreptează, ca întru pace și pocăință să primim sfârșit bun vieții noastre, și să sălășluim împreună cu tine, în binecuvântatul sân al lui Avraam, unde tu te desfătezi cu bucurie, slăvind cu toți sfinții pe Dumnezeu, în Treime Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Cuviosului Erasm din Pecersca

 

Cununa înţelepţilor este uneori bogăţia lor, se spune în Pilde. Iar aceasta mai ales pentru cei care împodobesc Biserica lui Hristos şi care se fac părtaşi împărăţiei cerului. Din unii ca aceştia era şi părintele nostru Erasm monahul din Pecersca. Pentru aceea a cîştigat cununa împărăţiei cerului, din mîna Celui ce încununează cu mila şi îndurările Sale. El, avînd multă bogăţie, a socotit bine că nu-i este de folos monahului să ţină acestea. Deci, iubind frumoasa podoabă a casei Domnului, pe toate cele ce le avea le-a cheltuit pentru înfrumuseţarea bisericilor şi a făcut multe icoane de argint şi de aur în biserica Pecerscăi. La aceasta privind, îşi împodobea al său suflet prin credinţa Dumnezeului celui viu, iar chipul său îl împodobea nu cu argint şi cu aur materialnic, ci cu curăţenia, cu dragostea şi cu faptele cele bune ale legii monahiceşti, zicînd ca proorocul: "Bună este mie legea gurii Tale, mai mult decît mii de comori de aur şi argint". Acestui cuvios i s-a întîmplat o ispită ca aceasta: cînd sărăcise, era trecut cu vederea de toţi; însă înşelătorul diavol, cu meşteşugul lui cel rău, a început a-i pune pe inimă că nu va avea nici o răsplată pentru bogăţia sa, cheltuită la împodobirea bisericii; şi îi zicea că mai bine era să o cheltuie dînd milostenie săracilor. Iar acesta, necunoscînd ispitirea, se aruncă în deznădejde şi începu a vieţui în nebăgare de seamă, petrecîndu-şi zilele fără rînduială.

Însă Dumnezeu cel îndurat şi drept, aducîndu-şi aminte de faptele cele mai dinainte ale fericitului, l-a mîntuit din pierzare, într-un chip ca acesta: a dat asupra lui o boală cumplită, în care bolnavul, sosind la sfîrşitul vieţii, zăcea mut, nevorbind şapte zile. Iar a opta zi s-au dus la dînsul toţi fraţii şi, văzîndu-i suflarea cea grea, se mirau şi ziceau: "Amar, amar de sufletul acestui frate, că a vieţuit în lenevire şi în păcate; iar acum vede ceva şi se tulbură, neputînd să iasă din trup".

Dar iată că fericitul Erasm se scoală îndată, ca şi cum niciodată nu bolise, şi stînd drept, a zis către dînşii: "Părinţi şi fraţi, cu adevărat aşa este, precum grăiţi, sînt păcătos şi nu m-am pocăit; dar acum mi s-au arătat cuvioşii noştri părinţi, Antonie şi Teodosie, şi mi-au zis: "Ne-am rugat Domnului pentru tine şi ţi-a dăruit vreme de pocăinţă". După aceasta am văzut şi pe Preacurata Doamnă, de Dumnezeu Născătoarea, ca pe o icoană, avînd în mîini pe Fiul său Hristos Dumnezeul nostru, şi mulţime de sfinţi cu dînsa. Şi ea mi-a zis: "Erasme, de vreme ce tu ai împodobit biserica mea şi ai gătit-o cu icoane, şi eu te voi împodobi şi te voi mări cu slavă în împărăţia Fiului meu; pentru că pe săraci îi aveţi cu voi în tot locul, iar Biserica mea nu o aveţi. Deci, sculîndu-te, pocăieşte-te şi primeşte marele chip îngeresc; iar a treia zi te voi lua la mine curat, pe tine cel ce ai iubit buna podoabă a casei mele". Spunînd acestea toate fraţilor, fericitul Erasm a început a-şi mărturisi păcatele înaintea tuturor, neruşinîndu-se.

Apoi, sculîndu-se, s-a dus în biserică şi-l tunseră în schimă; iar a treia zi s-a dus către Domnul, bucurîndu-se şi către ceea ce l-a născut, după proorocirea ei. Şi aşa s-a arătat aevea la toţi acei potrivnici lui Dumnezeu; căci împodobirea bisericii cu icoane este bine plăcută lui Dumnezeu şi în ceata sfinţilor rînduită. De al cărui dar, cu rugăciunile acestui cuvios Erasm, facă-se nouă, tuturor drept-credincioşilor, a ne învrednici prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Cărui slavă este cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aflarea cinstitului cap al slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului (24 februarie)

 

Fiind tăiat cinstitul cap al Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurata jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungînd cu acul limba Sfîntului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea ca nu cumva Ioan să învieze cînd capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luîndu-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, avînd jale de uciderea cea nevinovată a Sfîntului Marelui prooroc Ioan şi de batjocura ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punîndu-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Cînd a auzit Irod vestea despre Iisus, a gîndit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutînd capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".

După aceasta, trecînd multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădîndu-se de lume, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărînd în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcîndu-se în rînduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrînd să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rînduială, a găsit capul ascuns în pămînt, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscînd că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar cînd era să se sfîrşească, văzînd urîciunea pustiirii, stînd la locul cel sfînt - căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpînind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urîtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfîntul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sînul pămîntului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfîrşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dînsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pămîntul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.

Împărăţind marele împărat Constantin şi luminîndu-se cu Sfîntul Botez, iar prin maica sa, Sfînta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfînta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormîntului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungînd la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurînd sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dînşii Sfîntul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sînul pămîntului cinstitul lui cap, arătîndu-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptîndu-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfîntul Înaintemergător, la amîndoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: "Toată necredinţa şi lenevirea lepădînd-o, faceţi ceea ce v-am poruncit".

Sculîndu-se amîndoi, spunînd unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpînd, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfîntul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punîndu-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsînd patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dînşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dînşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfîntul Înaintemergătorul, zicîndu-i: "Lăsînd pe călătorii tăi, fugi de dînşii cu acest sac, pe care îl ai în mîini".

Aceasta a poruncit-o sfîntul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultînd pe sfînt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducînd, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decît toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvîntat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitînd pătimirea cea dintîi, dînd şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.

Ştiind pe Sfîntul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atîtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămîindu-l în toate zilele, aprinzîndu-i lumînări şi rugîndu-se. Astfel, cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o bine. Iar cînd era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătînd chip de sărăcie. Punînd vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunîndu-i cu amănuntul cum, pentru acel sfînt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfînt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul pînă ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfîrşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfîntul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mîini.

După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încît pe mulţi de un gînd cu el îi înşela. Înştiinţîndu-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind ca a doua zi să iasă singur. Dobîndind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfîntul cap, în peştera aceea, adînc în pămînt, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcînd prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a cîştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pămînt. După multă vreme, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lîngă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc. Trecînd mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lîngă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel:

"Bine este cuvîntat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămîna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un rîu trecînd prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe cînd gîndeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: "Iată, se arată Sfîntul Ioan, Botezătorul lui Hristos".

Astfel strigînd, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsînd porţile şi privirea rîului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vîrful scării, pe care stînd, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar alta spre miazăzi, şi o biserică între dînsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinîndu-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.

După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigînd: "Iată Sfîntul marele Ioan Botezătorul". Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dînsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stînga. Atunci, îndată cetele au mers la dînsul, una după alta, şi luau de la dînsul binecuvîntare. Şi eu, în sine-mi, gîndeam să mă apropii şi să mă binecuvînteze. Intrînd eu mai pe urmă decît toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui pînă la pămînt şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicîndu-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingîndu-se de barba şi de gura mea, cu sfînta sa gură, apoi, scoţînd din sînul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicînd: "Primeşte binecuvîntare". Acestea zicînd, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stîlp de foc înaintea lui şi înfricoşîndu-mă, m-am deşteptat.

După aceasta, trecînd ziua, am poruncit ca seara să cînte fraţii obişnuita rînduială, adică psalmii cu stihuri. Pe cînd cîntau ei, fratele Isachie, ridicîndu-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzînd în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzînd focul, a strigat: "Domnul meu, iată văd foc arzînd la sfînta peşteră". Eu am zis către dînsul: "Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!"

După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe cînd dormeam, o mînă m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: "Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pămînt, că mă vei afla". Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptîndu-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stînd înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşîndu-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducîndu-mă pînă la locul unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzînd cu faţa la pămînt, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzînd lumînare şi tămîie şi luînd sapa, am început a săpa chemînd pe Domnul.

Săpînd eu, se auzea sunet mare şi era pămîntul vîrtos ca arama. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţîndu-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţînd-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzîndu-mă bucurie şi frică, am luat o lumînare şi tămîie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.

În uşă m-a întîmpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luîndu-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: "Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amîndoi şi era multă pîine de orz curată, mai luminată decît soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrînd în peşteră şi lua din mîinile noastre pîinile acelea, însă pîinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau".

Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzînd-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amîndoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întîi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergînd în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintîi.

Acela, venind şi închinîndu-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfîntul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam pînă ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sîmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încît nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întîmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: "Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?" Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzînd o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slava lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcîndu-se seară, după obişnuita cîntare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurămînt să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dînşii: "Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit".

Astfel, întorcîndu-mă cu dînşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dînşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cîntarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfîntului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplîndu-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunînd nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvîrşind soborniceşte sfînta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfîntul cap. Şi diaconul glăsui: "Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm"; toţi ne-am închinat la pămînt. Iar episcopul Uranie, rugîndu-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sînul pămîntului.

Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezînd, a zis: "De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?" Şi, îndrăznind, a pus mîna sa pe vas şi s-a atins de vîrful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mîna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzînd acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugîndu-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mîna de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luînd sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfînta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, pînă ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luînd sfîrşit cu frumoasă podoabă; întru care, cînd era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mîna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcînd aceea, presbiterul îndată a cîştigat tămăduire.

Chiar şi Sfîntul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: "În acel timp, un om, arîndu-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pămînt. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pămînt. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop - şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscînd că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcînd rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pămîntul.

Aceasta făcîndu-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfîntului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decît toate comorile pămînteşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfîntului Ioan. Şi a izvorît din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcîndu-le semnul Crucii pe fruntea lor.

Deci a luat din mirul acela şi Sfînta Matroana, într-un vas mic, vrînd să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvîntare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfînt, o îmbulzea încît ea nu putea să treacă. Alţii, văzînd la dînsa sfîntul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întîmplat acolo un orb care din naşterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfîntul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.

După mulţi ani, acel sfînt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rînduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - cînd nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în rîuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite - atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfîntul Ioan Gură de Aur şi, ducîndu-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sînul pămîntului, în vas de argint.

Acolo a stat neştiut de nimeni, pînă în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.