Reflecţii. "Liber arbitru"

A putea decide singur și a exercita acea libertate este una dintre cele mai răspândite întrebări în filozofie, spiritualitate etc., și de când oamenii au devenit conștienți de ei înșiși.
Dar avem cu adevărat capacitatea de a decide liber?

Avem o minte care are capacitatea de a decide, asta este clar.
Totuși, pe ce bază decide acest lucru?
Ei bine, la informațiile disponibile și prin conținutul său mental, care este rezultatul unei întregi serii de credințe.

Credințe care ne-au fost în mare parte insuflate în copilărie de părinți și de mediul familiei, pe care mintea copilului nostru non-discursiv le-a "înghițit" și le-a dat drept adevărate și adevărate, dând naștere unor tipare mentale inconștiente de evaluare care condiționează toate deciziile noastre adulte.

Puțini sau aproape niciunul dintre noi nu avea părinți care să ne spună: "Uite, fiule, cred că cel mai bun lucru este... dar nu prea am nicio siguranță. Împărtășesc cu tine ce am învățat în caz că te poate ajuta, dar ar fi mai bine să le experimentezi singur și să tragi propriile concluzii."

Acea atitudine paternă, umilă și onestă de "a nu ști cu certitudine" ar evita "programarea mentală" la copii, determinându-i să pună totul sub semnul întrebării și să nu ia nimic de-a gata și adevărul "de la sine sau pentru că eu (părinții) vă spun așa".

Dar, din păcate, de obicei nu se întâmplă, iar mintea noastră, și astfel capacitatea noastră de a decide fără orice conținut mental străin, este imposibilă pentru că am luat ceea ce ni s-a spus ca fiind adevărat și adevărat.

Dacă adăugăm la asta acele credințe – pe care nu le împărtășesc – în reîncarnare, modele familiale moștenite și loialități, faimosul Karma, enneatip, astrologie etc., care "par" să ne condiționeze și din "dincolo" sau inconștient, atunci se pare că avem puțin spațiu de manevră pentru a nu ajunge să decidem ce dispune acea "programare".

În realitate, pentru a avea liber arbitru, ar trebui să fii gol de orice conținut mental și să ai toate informațiile despre consecințele tuturor deciziilor posibile, consecințele lor și călătoria lor în timp spre infinit și dincolo de ea.
Dar o minte goală de conținut mental, adică fără o scară de valori a ceea ce este corect/greșit ceva, nu ar ști ce să aleagă...

Așadar, singura poziție este să recunosc că nu am nicio idee ce ar fi cel mai bine să se întâmple, așa că nu pot ști cu adevărat care este cea mai bună decizie.

Că decizia mea este condiționată și apoi încerc să o fac una în care toată lumea câștigă și nimeni nu pierde prea mult.
Acționează cât mai iubitor posibil și eliberează-te de rezultat.

Poate că nu vom putea decide niciodată liber, dar cu siguranță cu dragoste, da...

Contează sufletul cu care le-ai făcut.

Dumnezeu primește și mâncarea de post la parastas.
Să fie clar, odată pentru totdeauna: milostenia pentru sufletul cuiva adormit nu se măsoară în meniu. Nu scrie nicăieri că doar mâncarea „de dulce” ajunge la Dumnezeu sau că doar mesele bogate sunt bine primite.
Unii oameni evită să facă parastas cu mâncare de post, de teamă „să nu fie prea puțin”. Dar în fața lui Dumnezeu, puținul făcut cu inimă e mai mare decât multul făcut din obligație.
Nu contează câte feluri ai pe masă.
Nu contează dacă ai colaci mulți sau doar unul.
Nu contează câtă carne, câte sarmale sau câte lumânări ai aprins.
Contează sufletul cu care le-ai făcut.
Dacă ai pus în farfurie o mâncare simplă, dar făcută cu dragoste și rugăciune, Dumnezeu o primește.
Dacă ai aprins o singură lumânare, dar ai aprins-o cu dor pentru cel plecat, Dumnezeu o primește.
Dacă ai dat doar o lingură de colivă, dar ai dat-o cu inimă curată, Dumnezeu o primește.
Parastasul nu este un festival culinar.
Nu e nici un moment de afișare socială.
Este o rugăciune pentru cei adormiți, însoțită de un gest de milostenie.
Și milostenia adevărată se măsoară în iubirea din inimă, nu în meniul de pe masă.
Să nu uităm:
Dumnezeu nu privește masa. Dumnezeu privește sufletul.