BUNA VESTIRE (Blagoveștenie – Ziua Cucului): semnificație creștină, tradiții și superstiții la români

Buna Vestire este o sărbătoare creștină celebrată în data de 25 martie a fiecărui an în amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret.

Buna Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu.

Atât tradiția catolică cât și cea ortodoxă susțin că Buna Vestire a avut loc în Nazaret, dar locațiile exacte diferă. În tradiția catolică locul este marcat de Bazilica Bunei Vestiri , iar în tradiția ortodoxă de biserica ortodoxă grecească a Bunei Vestiri.

---

Buna Vestire este cea dintâi sărbătoare închinată Maicii Domnului, confirmată în documente

Prima mărturie o reprezintă biserica zidită în Nazaret (în secolele IV sau V), pe locul unde avusese loc episodul consemnat în Biblie. Data acestei sărbători a variat la început: unii o prăznuiau în ajunul Bobotezei (pe 5 ianuarie), iar alţii pe 18 decembrie (dată păstrată până astăzi în ritul galican şi în cel mozarab tot pentru o sărbătoare închinată Maicii Domnului). În Răsărit, data de 25 martie a fost acceptată, cel mai probabil, după stabilirea datei de 25 decembrie ca serbare a Naşterii Domnului (aproximativ secolul al V-lea). La Roma, sărbătoarea a fost introdusă de papa Leon al II-lea, iar în secolul al IX-lea, data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu Crăciunul pe care ei îl celebrează la 6 ianuarie.

---

Buna Vestire este o sărbătoare foarte aşteptată, datorită evlaviei pe care credincioşii o au către Maica Domnului

De asemenea, ea vine ca o oază de întărire trupească şi sufletească pentru vremea Postului Mare, pentru că în această zi avem aşa numita „dezlegare la peşte“. Ea este o sărbătoare a bucuriei, care anunţă începutul mântuirii. „Fără Buna Vestire nu avem nici Crăciun, nici Paşte“, spunea un cunoscut părinte. Bucuria anunţată de Înger cuprinde astăzi comunităţile credincioşilor şi se adresează fiecăruia dintre noi, dându-ne făgăduinţă şi speranţă: „Cele ce nu sunt cu putinţă oamenilor sunt cu putinţă la Dumnezeu“.

---

Cea mai veche reprezentare a Bunei Vestiri este fresca din catacomba Priscillei din Roma, datată de arheologi din secolul al II-lea

---

Aceasta îl înfăţişează pe Arhanghelul Gavriil lângă Fecioara Maria, care îl ţine deja pe Prunc în braţe. Aici, ca şi în alte reprezentări iconografice din primele secole, îngerul apare fără aripi, poate din reţinerea firească a artiştilor creştini de a nu îl asemăna cu anumite figuri păgâne înaripate. Abia după Constantin cel Mare îngerii sunt înfăţişaţi cu aripi, semnul apartenenţei la ordinea cerească. O altă interesantă reprezentare a Bunei Vestiri este din anul 440, în mozaic, şi se găseşte pe arcul Basilicii „Santa Maria Maggiore“ din Roma. Scena o arată pe Fecioara Maria între îngeri înaripaţi purtând nimburi, ca o împărăteasă alături de curtenii săi. Deasupra ei zboară Arhanghelul Gavriil, vestindu-i întruparea Fiului de la Duhul Sfânt, închipuit de porumbel alb care coboară peste ea. În dreapta este şi dreptul Iosif, căruia îngerul îi descoperă taina.

O altă reprezentare veche este miniatura armeană din Evangheliarul Echmiadzin (sec. al VI-lea) care se aseamănă foarte mult cu icoana păstrată până astăzi în Biserica noastră.

---

Rugăciune

Primește-ne rugăciunea neîntinată. Preasfântă Stăpână, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, preadorită, prealăudată; tu ești mai cinstită între toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate cele văzute și nevăzute; că Dumnezeu S-a sălășluit în mijlocul tău și nu te vei clătina și Cel Preaînalt te-a sfințit pe tine locaș al Său: așadar, Domnul puterilor e cu noi.

Tu ești rădăcina florii preacinstite, izvorul Hrănitorului și mâna Făcătorului, care porți în brațe pe Cel Ce a așezat oarecând cerul deasupra apelor, care L-ai alăptat la pieptul tău pe Cel Ce luminează zidirea și pe care Moise a văzut-o sub chipul rugului ce ardea și nu se mistuia;

Tu ești scara însuflețită pe care a văzut-o Iacov, poarta cerească pe care a văzut-o Iezechiel, prin care Domnul nostru Iisus Hristos a intrat și a ieșit, dar care apoi a rămas din nou închisă; Tu eşti cea prin care pedeapsa lui Adam s-a dezlegat şi întristarea Evei prefăcută a fost în bucurie.

Iar acum, noi, nevrednicii robii tăi, binecuvântând și cântând în locașul tău curat și înălțăm preaînfricoșătoarea laudă, strigând dimpreună cu Arhanghelul Gavriil și grăind; „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!” Bucură-te, ceea ce ești plină de har Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare! Bucură-te, cea plină de har, care ai născut Lumina, fără a ști cum aceasta s-a petrecut! Bucură-te, cea plină de har, că tu ești cu adevărat norul cel ușor! Bucură-te, cea plină de har, că tu ești încăperea Celui neîncăput! Bucură-te, cea plină de har, că tu ești limanul cel lin al celor învălurați! Bucură-te, cea plină de har, că tu ești via neudată care a înflorit lumii strugurele cel copt, pe Domnul nostru lisus Hristos! Bucură-te, cea plină de har, că prin tine magii se închină și își aduc darurile călăuziți de lumina astrului! Bucură-te, cea plină de har, întru care s-a descoperit taina Sfintei Treimi: Tatăl a binevoit întru tine. Fiul S-a sălășluit întru tine și Duhul Sfânt te-a adumbrit.

Pe Acesta roagă-L și acum pentru noi, păcătoșii și nevrednicii robii tăi, Preasfântă Stăpână Fecioară de Dumnezeu Născătoare, și pentru vremuri în pace și roade ale pământului îmbelşugate; neamurile vrăjmașe sa le îmblânzească, pe frații noștri cei în robie să-i izbăvească, lumea să o împace și să mântuie poporul din toată primejdia.

Că Acestuia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, împreună și Părintelui Său Celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de-Viață-făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

---

Altă rugăciune

„Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel Care ai binevoit ca Fiul Tău Cel Unul-Născut să Se întrupeze dintr-o femeie neispitită de nuntă şi să Se facă om pentru a noastră mântuire, Cel Care ai trimis totodată şi pe Gavriil, Arhanghelul Tău, spre a binevesti zămislirea Ta cea fără de sămânţă Sfintei Fecioare Maria, mai înainte de veci rânduită drept locaş al acestei Taine înfricoşătoare, dinainte-cunoscută Ţie şi Cuvântului Celui dimpreună-veşnic cu Tine;

Tu însuţi, pentru rugaciunile ei si ale tuturor Sfinţilor Tăi, binevesteşte sufletelor noastre prin Harul Tău iertarea păcatelor şi bucuria cea de neînstrăinat; binecuvântează poporul Tău cu pace; dă-ne să cunoaştem calea pe care, păşind, vom plăcea bunătăţii Tale, şi ne călăuzeşte spre a Ta Împărăţie cerească.

Cu îndurările Hristosului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de-Viaţă-tacătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

---

Tradiții și superstiții la români

Legat de ziua de Blagovestenie – Ziua Cucului, s-au dezvoltat o serie de credințe, obiceiuri și practici aflate sub semnul „prezicerii” norocului, a rodului pomilor fructiferi, a vremii etc.

Astfel, o mărturie a unui țăran român consemnată de Simion Florea Marian, în lucrarea „Sărbătorile la români”, specifica: „Blagovestenia o așteaptă oamenii cu mare bucurie ca să audă cucul cântând. Cucul cam de la Buna Vestire până la Sân Petru avea multe misiuni de îndeplinit; el trebuia să ne spună viitorul sau să ne aducă știri despre iubiții și iubitele noastre”.

Toți oamenii satului așteaptau să audă cucul cântând însă era nevoie să îndeplinească trei condiții: să aibă banii la ei, să nu fie flămânzi și să nu fie supărați.

Când îl auzeau pentru prima oară cântând, atunci îl intrebau:

„Cucule,
Puiucule!
Câți ani îmi vei dărui
Până ce eu voi muri?”

Flăcăii și fetele tinere adăugau:

„Cucule
Voinicule!
Câți ani îmi vei da
Pân m-oi însura (mărita)?”

Apoi, fiecare cântat al cucului se număra ca însemnând un an.

În concepția celor mai mulți români, cucul cântă de la Buna Vestie până la Sânziene sau Sân Petru, când se îneacă cu orz și nu mai poate cânta, prefăcându-se în uliu și rămânând astfel până la Buna Vestire viitoare.

Se mai credea că așa cum este timpul de Buna Vestire așa va fi de Paști.

---

Cum era sărbătorită  Buna Vestire?

În Bucovina, Blogovestenia este o sărbătoare la fel de importantă ca și Pastile, deoarece dacă n-ar fi Buna Vestire, n-ar fi nici Paștile.

Din aceeași lucrare a lui Simion Florea Marian aflăm despre superstiția țăranului român, din imprejurari ca acestea: „dacă macina cineva în ziua aceasta, și din făina măcinată face mămăligă, și mămăliga aceasta o aruncă apoi în apă, peștii nu o mănâncă; dacă ia făina aceasta și o presară pe un pom, pomul respectiv nu face poame anul acela.”

Unele femei din Bucovina fac în dimineața acestei zile foc în ogradă înaintea ușii și pun alături pâine, sare și apă ca să se încălzească, să mănânce și să bea apă îngerii. Pâinea și sarea o dau mai apoi de pomană.

Cei mai mulți români din Bucovina cred ca începând cu Buna Vestire va fi mai cald și mai frumos, de aceea se urcă ciobanii în această zi pe stogul de fân și amenință cu toporul asupra iernii ca să fugă, că iarba-i înverzită și ei au acum unde paște oile.

---

În Transilvania, fiecare familie pregătea în seara de dinaintea Bunei Vestiri clopoței, chibrituri și tămâie

În zori de zi, membrul al familiei care se trezea primul, lua o oală cu jar, pe care punea tămâie, ieșea afară spre a înconjura de trei ori clădirile și afuma vitele. În timpul acesta făcea zgomot cu clopoțeii legați la picior. Apoi mergea la pomi, și, făcând sub ei focuri slabe, căuta să vadă care va da semne de rodire. Pe pomul ce i se părea ca nu va rodi îl atingea de trei ori cu tăișul toporului, zicând: „Dacă nu rodești, te tai!”

Tot Simion Florea Marian amintește faptul că, potrivit acestei credințe „focul din oală atrage căldura verii, tămâia alungă și depărtează șerpii de pe lângă casă, iar focul de sub pomi dezmorțește și readuce în fire organele nutritive deja pierdute.”

O altă credință foarte răspândită spune că dacă în această zi ouă vreo găină, gâscă sau rață, atunci „ouăle nu sunt bune de pus sub cloșcă, pentru că nu ies pui buni.” Tot în această zi se scot afară stupii care nu s-au scos în ziua de Alexii, și se scot afară vitele de prin grajduri și se lasă la soare, ca să fie sănătoase tot anul.

În Banat, femeile începând cu Buna Vestire, se duc în pădure și aduc lemne pe care le păstrează apoi pentru Joia cea Mare.

---

Blagovesnicul – Sfântul Arhanghel Gavriil

Sărbătoarea Bunei Vestiri continuă, a doua zi (26 martie), cu sărbătoarea Sfântului Arhanghel Gavriil, cel care i-a adus Fecioarei Maria vestea cea bună a întrupării Domnului. Sfântul Arhanghel Gavriil este numit de românii din Bucovina, Blagovesnicul.

Este o sărbătoare ținută mai ales de femei pentru că Arhanghelul a adus vestea Maicii Domnului. Femeile nu lucrează în această zi, mai ales prin casă, pe când bărbații lucrează afară. Ca și Blagovestenia, sărbătoarea era considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor și plantelor: nu se puneau cloștile sau se credea că din ouăle ouate în aceasta zi nu ies pui; vacile nu se „goneau”; nu se semăna porumbul (Moldova, Bucovina).

Un alt obicei, prevedea ca oamenii să continue a mânca pește și în această zi, „nu numai pentru hrană, ci pentru a fi sănătoși ca peștele în tot timpul anului.”

BUNA VESTIRE

 

25 martie- SĂRBĂTOAREA BUNEI VESTIRI se mai numește și ZIUA CUCULUI, denumire legată de cântecul cucului care începe întotdeauna de BLAGOSLOVENIE și se sfârșește la SÂNZIENE 24 iunie .

Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernilor specifice climatului temperat-continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă un loc privilegiat. În ornitologia românească nu există o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, povești, cântece și proverbe. Cucul nu este o pasăre cântătoare și nici nu încântă prin coloritul penelor sale. Ca înfățișare este un uliu în miniatură. Fiind o pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este neglijabil. Cucul nu-și face cuib, nu-și clocește ouăle și nu-și hrănește puii. Își depune ouăle prin cuiburile altor păsări, iar puii săi, mai robuști, își răstoarnă frații vitregi peste marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană și a se dezvolta mai rapid. Fiind simbol al primăverii, al timpului frumos și al dragostei pătimașe, poporul îi iartă toate păcatele.

În povestiri de o rară frumusețe, cucul este antropomorfizat, fiind argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soț, amant etc. Sursă inepuizabilă de inspirație în cântecele de dor și jale, cucul amplifică sentimentul de înstrăinare și singurătate. Această pasăre ar fi puțin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară, când începe să cânte (25 martie: BUNA VESTIRE sau BLAGOVEȘTENIA), și solstițiul de vară, când încetează brusc a cânta (24 iunie: SÂNZIENEsau DRĂGAICA);
„Și cucul, cum a sosit și i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, și cântă necontenit de la BUNA VESTIRE până la SÂNZIENE sau până la SÂNPENTRU)”, de la echinocțiul de primăvară până la solstițiul de vară. La SÂNZIENE sau DRĂGAICĂ cucul s-ar îneca cu orz și, nemaiputând cânta, se preface până în primăvara viitoare, la BLAGOVEȘTENIE, în uliu. El prevestește prin cântec venirea primăverii, dar și norocul omului. De aceea, la auzul primului său cântec, toți doreau să fie veseli, curat îmbrăcați, bine hrăniți și cu bani în buzunar.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019)

CE SEAMĂNĂ OMUL, ACEEA VA ŞI SECERA.

 

CE SEAMĂNĂ OMUL, ACEEA VA ŞI SECERA.

După o povestire de Lev Tolstoi

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…

“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

Wekend frumos sa aveti!

 

LUMÂNAREA, PICĂTURĂ DE SUFLET ROMÂNESC..

 

Lumânarea este simbolul Domnului Hristos, Care a zis: "Eu sunt LUMINA lumii; cel ce vine la Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8;12). De aceea nu există slujbă a Bisericii care să se facă fără o lumânare aprinsă. La Sfântul Botez, nașul ține lumânarea stinsă în mână până la întreita scufundare. După ce se botează copilașul, preotul aprinde lumânarea: l-a primit pe Hristos, a primit Lumina Cea nevăzută, noi arătăm asta prin lumina cea văzută a lumânării.

Flacăra blândă, galbenă a lumânării amintește slava lui Dumnezeu dinaintea Întrupării, după cuvintele Psalmistului: "Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină" (psalmul 103), dar și lumina care strălucea din fața Domnului Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, pe Muntele Tabor: "..Și a strălucit fața Lui ca soarele.." (Matei 17;2).

Ne amintește lumina "banalei" lumânări sau a candelei și de lumina Duhului Sfânt, Care L-a învăluit pe Domnul Hristos pe Tabor, după "schimbarea", adică transfigurara feței Sale: ".. Iată un nor luminos i-a umbrit pe ei..". Fiind simbol și al Duhului Sfânt, la slujba Sfântului Maslu lumânările se aprind cu puțin înaintea rugăciunii de sfințire a untdelemnului, ca să se înțeleagă că harul Duhului Sfânt va coborî în scurtă vreme peste materia utilizată în slujbă (uleiul).

Dacă la Botez și la Sfântul Maslu lumânările nu se aprind de la început, aprinderea lor arătând tocmai momentul precis al primirii lui Hristos și a Duhului Sfânt, la slujba Cununiei nașii intră în biserică având lumânările deja aprinse. Acest lucru indică faptul că mirii sunt "fii ai luminii" care și-au trăit viețile de până atunci în lumina credinței în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din două mlădițe sfinte, cu binecuvântarea lui Dumnezeu primită la Cununie, vor ieși mai apoi vlăstare curate, copii bineplacuți Domnului. Pe de altă parte, cei care urmează să se cunune îndeplinesc taina unirii bărbatului cu femeia stabilită neamului omenesc chiar de la crearea primilor oameni. Iar prin venirea lui Dumnezeu-Hristos pe pământ, unirea aceasta este binecuvântată și sfințită. De aceea, lumânările aprinse ne arată binecuvântarea nunții de către Hristos și prezența Sa tainică alături de miri, la fel ca la nunta din Cana Galileei: "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică" (Efeseni 5;31-32).

Putea oare să lipsească lumânarea la primirea Sfintei Împărtășanii?.. Nicidecum! Credinciosul ține lumânarea în mână, vrând să zică: "Iată, Doamne, deja ești în mine prin credința și prin faptele mele.. Intră acum și în trupul meu și vindecă-mă de neputințele mele".. Tocmai acesta este rolul ținerii lumânării aprinse în mână de către credincios: de a arăta întregii comunități parohiale aflate în biserică la Sfânta Liturghie că el este un împlinitor al poruncilor Domnului Hristos, că el trăiește o viață în Lumina-Hristos!

Lumânarea se folosește din plin la Sfânta Liturghie: astfel, înaintea celor două "Vohoade", adică ieșiri ale preotului în mijlocul bisericii, el este precedat de purtători de lumină. La Vohodul cu Sfânta Evanghelie, preotul amintește de Domnul Hristos care iese la propovăduire, iar purtătorul de lumină amintește de Înaintemergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul. La citirea Sfintei Evanghelii de la amvon, se așează un sfeșnic cu lumânări aprinse înaintea acestuia din urmă: lumina învățăturii Domnului, care a umplut tot pământul și a înțelepțit toate neamurile..

La Slujba Vecerniei, la Vohodul cel mic, iarăși avem un purtător de lumânare aprinsă. Astfel, în timp ce privim simbolul Luminii - Hristos, ascultăm minunata cântare: "Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, a Celui fără de moarte, a Sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase, văzând lumina cea de seară, laudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu..". Ce înălțătoare cântare!.. Devenim cu toții flăcări aprinse de harul Domnului Care este mereu în mijlocul a "doi sau trei adunați în numele Său"!

Dar Sfânta Slujbă a Învierii? Oare unde este mai clar simbolismul luminii ca în această slujbă? După ce biserica este cufundată în întuneric, arătând pe de o parte noaptea adâncă în care a înviat Domnul, iar pe de alta, noaptea păcatului în care zăcea omenirea, deodată Sfântul Altar se luminează: Hristos înviază, Lumina se arată în lume! Sfântul Altar, care de vineri seară reprezenta prin depunerea Sfântului Epitaf pe Sfânta Masă Mormântul Domnului, se luminează de slava lui Hristos: "Mai înfrumusețat decât toată cămara împărătească și mai luminat s-a arătat Hristoase mormântul Tău, IZVORUL ÎNVIERII NOASTRE", așa zice preotul când depune Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă după Vohodul cel Mare al Liturghiei.

Ce ne mai rămâne? Aprinderea lumânărilor la biserică de către credincioși, "la morți și la vii". Iată cum lumânarea umple și viața de pe pământ, și cea de după moarte.. Să aprinzi o lumânare pentru cei răposați devine un gest de extremă dragoste față de ei! În sfânta biserică, lumânarea se aprinde în colivă. Coliva simbolizează Sfânta Biserică, a celor care luptă și a celor care au biruit, trecând deja "dincolo".. În mijlocul colivei-Biserică stă pe tron Lumina-Hristos! Iată cultul ortodox! Iată credința cea mai minunată de pe pământ, nu numai prin puritatea învățăturii, ci și prin bogăția formelor de exprimare a cultului..

Apusul vieții.. Omul bătrân sau bolnav se află pe patul de moarte. Cei dragi îi stau la căpătâi, ținându-i lumânarea aprinsă.. Ca nu cumva să moară omul fără Hristos, după ce a trăit cu Hristos.. Este atât de puternică această tradiție, încât credincioșii noștri însemnează pe pomelnic cazurile în care rudele au murit fără lumină la căpătâi: "MORT FĂRĂ LUMÂNARE"!

Cum să distrugi un astfel de popor cu o astfel de tradiție? Ce poți să faci împotriva unei astfel de credințe?.. Vom dăinui, pentru că noi românii SIMȚIM ȘI TRĂIM AȘA.. OTODOX..

Moare omul.. I se pune pe piept Sfânta Cruce, o icoană, iar alături i se arde o lumânare lungă, lungă, răsucită, făcută din ceară naturală: este firul vieții omului, care tocmai s-a terminat! La cimitir se aprind apoi lumânări la mormânt. Vin rudele din străinătate: "Mă duc să aprind o lumânare la mămica"! Dragostea și dorul sunt concentrate în această palidă flacără de lumânare! Iar părinții bătrâni, pe când mai erau încă în viață, prevăzându-și obștescul sfârșit, anticipând dorul lor de copii și al copiilor față de ei, își rugau cu lacrimi în ochi copiii: "Să mai veniți, maică, să-mi mai aprindeți câte o lumânare la mormânt, CÂND N-OI MAI FI"!..

Mă opresc aici, că m-am emoționat. Și eu am o mamă undeva, într-un cimitir..

Dar.. spuneți dumneavoastră: am dreptate că lumânarea face parte din sufletul românesc?..

Dumnezeu să vă binecuvânteze! Preotul Sorin Croitoru din Mantova (Italia)

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Nicon, egumenul Pecerscăi (23 martie)

 

Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viaţa monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peşteră. Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceştilor fapte bune, urma în toate povăţuitorului şi învăţătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povăţuitor şi ducea pe ceilalţi lucrători în via cea gîndită a pustniceştii nevoinţe. Iar cîţi veneau la el, dorind să fie de un chip cu viaţa celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăţa la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot şi monah iscusit. Şi se putea vedea atunci alt Moise şi Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăinţă vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.

Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieţii monahiceşti din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei, şi lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci şi răbdînd cu bărbăţie ispitele şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povăţuitor al vieţii monahiceşti în Rusia.

S-a bucurat cu duhul şi atunci cînd a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, şi pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înţelept. Dar pentru aceştia a suferit nu puţin necaz. Căci, înştiinţîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mîniat foarte asupra cuvioşilor şi a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înşii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie la sfîntul, i-a zis: "Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?" Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăţie: "I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu şi după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoinţă ca aceasta". Iar cneazul mai mult s-a mîniat şi i-a zis: "Ori îi sfătuieşti să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, şi voi porunci să risipească peştera voastră!"

Fericitul Nicon i-a răspuns: "Stăpîne, fă toate aşa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostaşi de la cerescul Împărat". Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie şi cei cu dînsul au ieşit din peşteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soţiei cneazului, care, aducînd aminte soţului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pămîntul leşesc, cînd au fost izgoniţi monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: "Ascultă-mă, domnule, şi nu te mînia, că asemenea au fost izgoniţi din ţara noastră nişte monahi ca aceştia şi de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînşii. Deci te fereşte, domnule, ca să nu fie aşa în stăpînirea ta".

Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu şi a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peşteră, iar pe cei ce plecaseră din peşteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peştera lor, precum se scrie în viaţa Cuviosului Antonie. De aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peşteră cu asprime, şi multe biruinţe a săvîrşit cu rugăciunea şi cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, încît erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos şi izgonind întunericul diavolesc.

Înmulţindu-se fraţii în peşteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate şi să se liniştească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Şi, sosind la mare, acolo s-au despărţit. Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării şi s-a sălăşluit în ea, unde a vieţuit mulţi ani, răbdînd gerul şi foamea, şi astfel în pace a adormit. Şi locul acela, pînă astăzi se numeşte "Ostrovul Bulgarului".

Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan şi, aflînd un loc curat aproape de cetate, s-a sălăşluit acolo, liniştindu-se şi slujind lui Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli şi făcînd pe popoare a se minuna de viaţa sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni şi veneau la dînsul mulţi oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriţi în credinţă, iar de monahiceasca viaţă nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povăţuindu-se şi vrînd să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăţa şi-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela şi s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea Mînăstirii Pecersca.

Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părţi au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, şi să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov şi lucrul cel încredinţat l-a săvîrşit bine şi cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului şi a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se, s-au îmbrăţişat şi au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: "Sosind la mînăstirea mea, voi rîndui cele cuvenite şi îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce". Astfel a şi făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela şezînd pe scaun, el şi-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise şi s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.

Acolo s-a încredinţat cu totul Cuviosului Teodosie şi cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult şi ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredinţa pe fraţi fericitului Nicon, adică să-i înveţe şi să-i păzească, ca unul ce era mai bătrîn decît toţi. Şi precum Cuviosul Teodosie învăţa pe fraţi cu cuvinte duhovniceşti, asemenea poruncea şi fericitului Nicon ca, citind cărţi, să dea învăţătură fraţilor. Şi de multe ori, fericitul Nicon legînd şi lucrînd la cărţi, pentru că era iscusit în meşteşugul acela, însuşi Cuviosul Teodosie, şezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuinţa lucrului. Astfel era smerenia şi dragostea dintre ei.

După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev şi suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Şi, ca să nu-şi piardă liniştea minţii sale, a dorit ca iarăşi să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca şi mai înainte, să nu se despartă ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult decît toate îi este de folos lui liniştea minţii, cea obişnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi şi a vieţuit acolo cîţiva ani în obişnuita sa nevoinţă.

Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ştefan primind egumenia, iarăşi a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frăţească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Şi, fiindu-i jale că n-a găsit în viaţă pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieţii sale, pînă la moarte, să-l petreacă în mînăstire. Şi adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărţirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulţumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viaţa cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale, i-a pus sfîntul şi îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ştefan, fraţii, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toţi - că şi Cuviosul Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu şi după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi cu dragoste i se supuneau şi în toate îl ascultau, ca pe un părinte şi povăţuitor.

De multe ori se ispitea vrăjmaşul, urîtorul binelui, ca şi acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca şi fericitului egumen Ştefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredinţase de Dumnezeu, vrînd ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit ruşinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.

Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinţei lui s-a împodobit sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie cu rugăciunile lor cereşti, şi au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiţilor săi prieteni, ale Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătîndu-li-se, i-au plătit şi i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau şi alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică Pecersca şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, şi, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.

Cu aşa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguinţa acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăşi minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar şi mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereştile rugăciuni ale Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, şi încă prin cele pămînteşti ale fericitului egumen Nicon.

După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieţii sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Naşterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.

Şi aşa, cu trupul s-a aşezat într-acelaşi sfînt locaş al Pecerscăi, în peşteră, unde, prin nestricăciunea moaştelor sale făcătoare de minuni, îşi mărturiseşte fericirea sa; încă şi după moarte pe al său sfînt locaş cu facere de minuni îl împodobeşte. Însă cu duhul s-a mutat în locaşurile cereşti spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci faţă către faţă, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Ei sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminîndu-se cu slavă veşnică, şi pentru noi, fiii lor, ca nişte părinţi se roagă să ne învrednicim a fi moştenitori darului şi slavei lor, fiind bineprimiţi Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Nicon

 

Troparul Sfântului Cuvios Nicon

Glasul al 3-lea

Se bucură Lacedemonia având sfânta raclă a moaştelor tale, care izvorăşte izvoare de tămăduiri şi mântuieşte din nevoi pe toţi cei ce aleargă la tine cu credinţă, Părinte Nicon, Cuvioase. Pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

 

Cântarea 1

Glasul al 8-lea

Irmos: Pe Faraon cel ce se purta...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiindu-ţi cuprins sufletul de dragostea Patriei Cereşti şi poftind frumuseţile cele de acolo şi mărirea cea stătătoare, te-ai îndepărtat pe sine de patria cea de pe pământ şi de părinţi, Sfinte Nicon, pururea pomenite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mutându-te din loc în loc, ai fugit de lucrurile cele trecătoare, lepădând avuţia cea lumească, cu mutările de loc, nesuferind, fericite, pe nici unul din cei trupeşti să-ţi ocărască bunul neam al sufletului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preamărite s-au grăit în neamurile neamurilor pentru tine, Ceea ce ai încăput în pântece pe Dumnezeu Cuvântul şi rămânând Curată, Născătoare de Dumnezeu, Marie; pentru aceea toţi te cinstim pe tine, care după Dumnezeu ne eşti nouă Ocrotitoare.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Doamne, Cel Ce ai făcut...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alergând de la Răsărit la Apus, pe toţi i-ai aprins cu propovăduirea pocăinţei. Pentru aceasta ai aflat numire pe potriva ta, arătându-te purtător de numele pocăinţei, cuvioase.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Punând în sufletul tău, părinte, râvna Mergătorului înainte, propovăduiai mai înainte arătarea lui Hristos cea de a doua în lume şi ziceai: faceţi din inimă roade vrednice de pocăinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Bucură-te, Ceea ce Singură ai născut pe Domnul a toată lumea! Bucură-te, Ceea ce ai cauzat viaţa oamenilor! Bucură-te, Munte Umbros şi Netăiat! Bucură-te, Ceea ce eşti fără prihană, Sprijinul credincioşilor!

Irmosul

Doamne, Cel Ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta, că Tu eşti Marginea doririlor şi credincioşilor Întărire, Unule, Iubitorule de oameni.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am, Doamne...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind de cunoştinţă cea adevărată, fericite, fapta ţi-ai făcut treaptă de suiş către socotinţă, lepădându-te de bârfele păgânilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi-se mai înainte ochii inimii cu fapte Dumnezeieşti, vesteai mai înainte cele viitoare, având cuget văzător.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dăruieşte-ne nouă iertare greşelilor, ca Cel Ce eşti fără de păcat şi împacă lumea Ta, Dumnezeule, pentru rugăciunile Celei ce Te-a născut pe Tine.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Mânecând, strigăm...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cel ce era la tine neruşinat, care era lovit cu rană de Dumnezeu trimisă, l-ai însănătoşit cu rugăciunile tale şi l-ai făcut a te cinsti pe tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Casă prealăudată ai ridicat Mântuitorului, făcându-te tu mai întâi casă vie şi însufleţită, sfinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Viaţă ne-ai odrăslit nouă, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, pe Ziditorul şi Domnul, Care înviază toate.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Curăţeşte-mă, Mântuitorule...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeul Cel Ce S-a preaslăvit întru mădularele tale te-a slăvit pe tine, cu minunate minuni. Pentru aceea ţi-ai şi împlinit lipsa vieţii pe stâlp, ca să vorbească cu tine în Casa cea Dumnezeiască.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca pe alt Moise te-a cunoscut pe tine Lacedemonia, îngreunând Egiptul patimilor cu bătăile Dumnezeieştilor tale învăţături ale pocăinţei, scoţând-o din răutate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mântuitu-ne-am de cumplite greşeli cu rugăciunile tale, Născătoare de Dumnezeu şi luăm Dumnezeiasca Strălucire a Fiului şi Dumnezeului tău, Cel Ce S-a Întrupat negrăit din tine cea fără prihană.

Irmosul

Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele şi mă ridică din adâncul răutăţilor, rogu-mă. Căci către Tine am strigat şi mă auzi, Dumnezeul mântuirii mele.

 

CONDAC

Glasul al 6-lea

Podobie: Plinind rânduiala...

Vieţii îngereşti urmând, cele frumoase ale lumii ca nişte gunoaie le-ai socotit, cărarea pocăinţei arătându-ne nouă, de Dumnezeu purtătorule Părinte Nicon, Cuvioase. Pentru aceasta pe tine te cinstim, săvârşind acum pomenirea ta. Că eşti cu adevărat izvorul tămăduirilor.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Din Iudeea venind tinerii...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Suindu-te părinte pe cele patru virtuţi ca într-o căruţă, ai alergat la înălţime ca alt Sfânt Ilie, cântând Mântuitorului tău: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un râvnitor ţi-ai lăsat, părinte, haina celor ce te iubesc. Întru care necăjindu-ţi şi îngreunându-ţi trupul, îţi odihneai sufletul, strigând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce eşti Înţelepciunea Cea Ipostatică a Celui Preaînalt, umple de înţelepciune şi de Putere Dumnezeiască, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, pe toţi cei ce cu credinţă cântă Ţie: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: De şapte ori cuptorul...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbrăcămintea sufletului cea curată şi nespurcată, trupul tău cel răbdător şi fără patimă, avându-l Lacedemonia ca o comoară Dumnezeiască, cere sănătate durerilor celor trupeşti şi sufleteşti, cântând cu un glas: tineri, binecuvântaţi, preoţi, lăudaţi, popoare, preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mormântul, izvorând daruri de tămăduiri, vindecă toată durerea bolilor şi a patimilor şi tot felul de răutate şi toată slăbiciunea tuturor celor ce cu credinţă cântă: tineri, binecuvântaţi, preoţi, lăudaţi, popoare, preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Înduplecă pe Mântuitorul şi Domnul pentru noi, cei ce scăpăm la acoperământul tău, Preacuvioase Părinte Nicon, ca unul ce eşti cu numele biruinţei şi stai înaintea lui Dumnezeu, să ne scape de toată răutatea şi supărarea vrăjmaşilor demoni şi de boli, pe cei ce cu credinţă te lăudăm întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mintea nu poate să spună lucrul cel înfricoşător al naşterii tale, cum naşti şi eşti Fecioară după naştere, Preacurată,  precum Însuşi Domnul tuturor ştie. Pe Care nu înceta rugându-L, Fecioară, să se mântuiască cei ce cu credinţă strigă Fiului tău: popoare, preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Irmosul

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

De şapte ori cuptorul tiranul haldeilor l-a ars nebuneşte cinstitorilor de Dumnezeu. Iar văzându-i pe aceştia cu putere mai bună mântuiţi, Făcătorului şi Mântuitorului a strigat: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Spăimântatu-s-a de aceasta...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De faţă îndulcindu-te, părinte, de viaţă, pentru care te-ai nevoit pe pământ, după putinţă încuviinţându-te cu viaţă îngerească şi mutându-te, Fericite Nicon, către petrecerile cele fără de materie, roagă-te, purtătorule de Dumnezeu, să se mântuiască cei ce cu credinţă aleargă la Biserica ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Te bucuri în cer cu îngerii, stând înaintea Dumnezeului tuturor. Şi pe pământ izvorăşte daruri sicriul, în care cu cinste sălăşluieştesfântul şi cinstitul tău trup, celor ce cu credinţă se apropie şi cu frică se ating de moaştele tale, Preafericite Nicon.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întru tine s-a cinstit Curăţia Fecioriei, Prealăudată Marie, că numai tu, zămislind pe Dumnezeu în pântecele tău, mai presus de fire, L-ai Născut Întrupat, rămânând Fecioară Preaadevărată. Pentru aceea, mai ales, Născătoare de Dumnezeu, te lăudăm pe tine şi ne închinăm ţie şi te mărim.

Irmosul

Spăimântatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat. Că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât cerurile. Pentru aceea pe tine, Născătoare de Dumnezeu, începătoriile Cetelor îngereşti şi omeneşti, te mărim.

 

SEDELNA

Glasul 1

Podobie: Mormântul Tău...

Râvnei celei cinstite a Botezătorului ai urmat şi în lume ai propovăduit Arătarea Ziditorului cea înfricoşătoare şi de a doua şi tuturor ai strigat: acum faceţi roade vrednice Domnului şi pocăinţă deplină din inimă, cuvioase, părintele nostru.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul 1

Podobie: Mormântul Tău...

Ocârmuieşte, Curată, ticălosul meu suflet şi te milostiveşte spre el, cel ce alunecă de mulţimea greşelilor în adâncul pierzării, Ceea ce eşti cu totul fără prihană şi în ceasul înfricoşătoarei morţi, tu pe mine mă răpeşte de la demonii cei ce mă clevetesc şi de hotărârea cea înfricoşătoare izbăbeşte-mă.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul 1

Podobie: Mormântul Tău...

O, Minune înfricoşătoare! O, Taină nouă! Striga Curata şi cea fără prihană Fecioară, când a văzut pe Domnul întins pe lemn. Cel Ce poartă toate în palmă, ca un osândit Se osândeşte pe Cruce de judecătorii cei fărădelege.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Mucenic Nicon şi către cei 199 de ucenici ai lui

 

Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui

Glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Cântarea 1

Glasul al 4-lea

Irmosul

Adâncul Mării Roşii, cu picioare neudate, trecându-l pedestru Israel cel de demult, cu mâinile lui Moise, în chipul Crucii, puterea lui Amalec în pustiu a biruit.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin luptele cele pustniceşti biruind pe răul cel meşteşugăreţ, ai fost încununat cu podoabele cele muceniceşti şi acum stai înaintea lui Dumnezeu, rugându-te pentru noi, care te cin­stim pe tine, Sfinte Preacuvioase Nicon.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întărindu-te cu puterea Ce­lui Ce a întărit neputinţele noas­tre, mai întâi ai făcut vitejii în războaie, fericite. Şi biruitor arătându-te, ai alergat la Botezul lui Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ceata cea preafericită a uce­nicilor tăi, înţelepte, se împodo­beşte cu mucenicia, mai înainte arătându-se strălucitoare cu si­hăstria şi prin îndoite lupte şi-a împletit îndoite cununi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Uşa pogorârii Tale celei către noi, Doamne, Te-a născut pe Tine, mai presus de fire, Dum­nezeu şi Om, în două firi, Care Te numeşti în taină Răsărit, Soare şi Lumină.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Se veseleşte de Tine Bise­rica Ta, Hristoase, strigând: Tu eşti puterea şi scăparea şi întărirea mea, Doamne.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Oastea cea dumnezeiască, încingând-o cu slujire duhovnicească, ai întrarmat-o către luptele pătimirii, Muce­nice al lui Hristos, Sfinte Nicon.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pustniceşte răstignindu-ţi mai înainte trupul, preamărite, te-ai nevoit a birui cetele demo­nilor, prin luptele cele duhov­niceşti, prealăudate.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca o stea, pornind de la ră­sărit, ai ajuns la apusuri unde, murind, ai apus, pentru a ră­sări în Împărăţia lui Hristos, Fericite Nicon.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceata mucenicilor a închi­puit junghierea Ta, Stăpâne, cunoscându-Te pe Tine că ai odrăslit din Fecioară, Ceea ce a fost Neispitită de nuntă.

Irmosul

Se veseleşte de Tine Bise­rica Ta, Hristoase, strigând: Tu eşti puterea şi scăparea şi întărirea mea, Doamne.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Ridicat pe Cruce văzându-Te Biserica, pe Tine, Soarele dreptăţii, a stat întru a sa rânduială, precum se cuvine, strigând: slavă puterii Tale, Doamne!

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dumnezeieştile revărsări de lumină îndulcindu-te, râu­rile chinurilor nerănit le-ai tre­cut, vrednicule de laudă, Sfinte Nicon. Şi după vrednicie, ai primit cu­nuna biruinţei, mucenice.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu prealuminoase vitejii strălucind, ca un sihastru te-ai luptat, omorând mai întâi pati­mile trupului, iar a doua oară cu mucenicia ai pus pe fugă cetele demonilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu arma dreptei credinţe v-aţi războit împotriva vrăjmaşului, de Dumnezeu înţelepţiţilor şi prin moarte Strălucire Nemuri­toare aţi dobândit, cântând: Slavă Puterii Tale, Doamne!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca pe Una ce eşti mai Înaltă decât toată zidirea, Ziditorul te-a iubit pe tine, Fecioară, Maică Preacurată, arătându-te Maică a Sa. Pe care adunările pătimitorilor te roagă cu bună cuviinţă.

 

Cântarea a 5-a

Irmosul

Tu, Doamne, Lumina mea în lume ai venit, Lumina Cea Sfântă, Care întorci din întunericul necunoştinţei pe cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătându-te ascultător dum­nezeieştilor sfătuiri ale maicii tale, puterea crucii ai avut-o, Sfinte Nicon, în războaie, învăţându-te în taină cele bune.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu lumina faptelor bune luminându-ţi viaţa ta, de Dum­nezeu cugetătorule, ai avut mu­cenicia ca pe o podoabă preaînfrumuseţată, preacinstite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arătându-se ascultător Legi­lor celor dumnezeieşti, muceni­cii au biruit; şi pe cei fărădelege, cu dumnezeiesc ajutor, i-au pus pe fugă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lumina Cea fără de ani, Raza Părintelui ai născut-O, făcându-Se sub ani, din bogăţia bu­nătăţii, Preacurată.

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Jertfi-voi Ţie, cu glas de laudă, Doamne, strigă către Tine Biserica, cea curăţită de sângele demonilor, cu Sângele Cel curs din coasta Ta.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un soare cu multă lu­mină, de Dumnezeu cugetătorule, Sfinte Mucenice Nicon, aducând cu tine ceata de ucenici ca pe nişte stele, aţi alergat de la răsărit şi cu razele voastre, aţi luminat apusul.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu picăturile sângelui tău, mucenice, ai înecat mările mul­ţimii idolilor şi întru adâncul luptelor ai sugrumat pe cum­plitul şi prea vicleanul meşteşugitor al răutăţii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca nişte crini în livada fap­telor bune aţi înflorit şi ca nişte trandafiri cu bună mireasmă îmbălsămaţi inimile noastre, purtătorilor de chinuri, de Dumnezeu insuflaţilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Biserică şi palat însufleţit al lui Dumnezeu cunoscându-te ceata purtătorilor de chinuri, te roagă, stăpână, pe tine care singura dintre femei ai înlătu­rat necinstea femeilor.

Irmosul

Jertfi-voi Ţie, cu glas de laudă, Doamne, strigă către Tine Biserica, cea curăţită de sângele demonilor, cu Sângele Cel curs din coasta Ta.

 

CONDAC

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

În chip cuviincios vieţuind mai întâi, Sfinte Preacuvioase Părinte Nicon, ai adunat mai apoi ceată de supuşi lui Dum­nezeu, plini de dreaptă credinţă şi pururea următori ţie. Şi cu razele patimilor ca un soare purtător de lumină de la ră­sărit până la apus strălucind, ai împuţinat înşelăciunea cu curgerea sângelui tău.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

În cuptorul din Babilon tinerii lui Avraam, fiind aprinşi de dorul dreptei credinte mai mult decât de văpaia focului, au strigat: Binecuvântat eşti în Biserica Slavei Tale, Doamne!

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mai mult decât aurul fiind încercat, prin chinuri, cugetătorule de Dumnezeu, te-ai arătat turn al virtuţii, alungând nă­pădirile demonilor şi strigând: Binecuvântat eşti, Dumnezeule şi Doamne!

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După sfârşit, mucenice, trupul tău fiind aruncat întru ascuns, trimiţând raze dumnezeieşti de vindecări, alungă vătămarea demonului, celui ce te-a făcut vădit pe tine, fiind silit de dumnezeiescul Duh.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De dumnezeieştile priviri îndulcindu-te cu totul, preaferi­cite, ţi-ai dat cu răbdare trupul chinurilor. Căci ai dorit să te arăţi purtător de cunună înain­tea Atotţiitorului, în ceruri, mărite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un păstor al oilor celor duhovniceşti, ai păzit neatins staulul de lupii cei cugetători, părinte înţelepte şi împreună cu ele te-ai sălăşluit în Locaşul Ceresc, ca să stai înaintea Stă­pânului tuturor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Nestricând nicidecum Fecio­ria ta, Cuvântul Tatălui S-a Să­lăşluit întru tine şi a tras la Sine ceata cea pururea pomenită a mucenicilor, care te propovăduieşte pe tine, Curată, Născă­toare de Dumnezeu!

 

Cântarea a 8-a

Irmos

Mâinile întinzându-şi Da­niel, gurile leilor cele deschise, în groapă, le-a închis; şi puterea focului au stins-o, cu fapta cea bună încingându-se, tinerii cei iubitori de dreaptă credinţă, strigând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neadormită purtând în­flăcărarea inimii tale şi adăpând-o cu pâraiele lacrimilor, Sfinte Preacuvioase Părinte Nicon şi cu sângele muceniciei, în Cămara cea nefăcută de mână locuieşti acum, strigând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Podoabă a sihaştrilor şi a mu­cenicilor te-ai arătat, cuvioase, căci în amândouă te-ai arătat iscusit, dobândind asupra vrăj­maşului biruinţe care îngrozesc mintea, Sfinte Nicon şi strigând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Dom­nului, pe Domnul!

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Domnul.

Sufletele le-ai adăpat cu sân­gele tău, îndemnându-te la râv­nă dumnezeiască, cuvioase; şi cu săbiile rănilor tale ai lovit ta­băra demonilor, adeverind în­tru tine numirea ta şi strigând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Smulge-mi sarcina cea grea a greşelilor mele, Ceea ce ai în­dreptat căderea lui Adam, Prea­curată, cu naşterea ta, Prealăudată şi mă luminează ca, în cu­get curat, să strig: Binecuvân­taţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Irmosul

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Mâinile întinzându-şi Da­niel, gurile leilor cele deschise, în groapă, le-a închis; şi puterea focului au stins-o, cu fapta cea bună încingându-se, tinerii cei iubitori de dreaptă credinţă, strigând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

 

Cântareaa 9-a

Irmosul

Hristos, piatra cea ne­tăiată de mână, cea din capul unghiului, din tine, muntele cel netăiat, S-a tăiat Fecioară, adunând firile cele osebite. Pentru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzutu-te-a pe tine, înflo­rind cu frumuseţea răni­lor şi îmbrăcat în porfira sân­gelui tău mucenicesc, Dătătorul de cunună şi te-ai sălăşluit îm­preună cu Dânsul, bucurându-te dumnezeieşte, Sfinte Nicon.

Stih: Sfinte Cuvioase Mucenice Nicon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât de preafrumoasă este dragostea ta pe care ai dobân­dit-o faţă de Domnul, Preacuvioase Nicon; cât de fierbinte este dorul tău cel aprins de focul cel dumnezeiesc şi cât de minunată este pătimi­rea ta, care te-a împreunat pe tine cu cele cereşti!

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Avându-te pe tine ca pe un soare mare al Bisericii, întru înălţime, adunarea pătimitori­lor, întocmai ca nişte stele cu­prinse în lumina cea dumnezeiască, cu străluciri de raze luminează lumea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ridicatu-te-ai către locaşu­rile cele nestricăcioase, adu­când cu tine înaintea Dătătoru­lui de cunună ceata celor două sute de mucenici pătimitori. Cu care adu-ţi aminte de cei ce să­vârşesc astăzi sfântă pomenirea voastră.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Te-ai arătat locaş al luminii, Care S-a născut din tine, pe Care roagă-L neîncetat să lu­mineze pe cei ce te laudă pe tine şi te propovăduiesc Născătoare de Dumnezeu, Maică şi Fecioară dumnezeiască.

Irmosul

Hristos, piatra cea ne­tăiată de mână, cea din capul unghiului, din tine, muntele cel netăiat, S-a tăiat Fecioară, adunând firile cele osebite. Pentru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

 

SEDELNA

Glasul al 3-lea

Podobie: Pentru mărturisirea...

Prin dumnezeieştile cuvinte ale celei ce Te-a născut, a stră­lucit lumina în inima ta şi cu botezul luminându-te, cuvioase, te-ai numărat în cetele călugă­rilor şi te-ai făcut povăţuitor şi luminător celor ce-ţi urmau ţie. Cu care, împreună, roagă-te lui Hristos, să ne dăruiască nouă mare milă.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 3-lea

Podobie: Pentru mărturisirea...

Cort dumnezeiesc al Cuvân­tului te-ai făcut, Ceea ce singura eşti Fecioară şi Maică Prea­curată, cu curăţia covârşind pe îngeri. Şi pe mine, cel ce mi-am pângărit prin păcatele trupu­lui, mai mult decât toţi, curăţeşte-mă cu dumnezeieştile ape ale solirii tale, Preacinstită, dându-mi mare milă.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 3-lea

Podobie: Pentru mărturisirea...

Mieluşeaua cea Preacurată, Fecioara Maica Cuvântului, cea Nestricată, văzând pe Cru­ce spânzurat pe Cel Ce a Răsărit dintr-însa fără durere, ca o Maică tânguindu-se, striga: vai mie, Fiul meu! Cum pătimeşti, vrând să scapi pe om din necin­stea patimilor?
Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui
Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 1

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nicon şi a celor o sută nouăzeci şi nouă de ucenici ai săi (23 martie)

 

În cetatea ce se numeşte Neapole, care este în ţara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rînduiala ostăşească, împodobit cu frumuseţe, vesel la faţă şi viteaz în războaie, dar cu credinţa elin, născut din tată elin şi învăţat la închinarea idolească. Însă maica sa era creştină şi îl sfătuia totdeauna spre cunoştinţa lui Hristos. Spunîndu-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: "Fiul meu iubit, de ţi se va întîmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întîmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mîinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mîinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămîne nevătămat".

Odată s-a întîmplat că a ieşit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostaşi, se afla în mijlocul vrăjmaşilor, în mare strîmtorare şi primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulţi din tovarăşii săi ucişi şi acum aştepta să cadă şi el de sabia vrăjmaşilor săi. Atunci şi-a adus aminte de sfatul maicii sale şi, ridicîndu-şi ochii la cer şi suspinînd din adîncul ini-mii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: "Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut".

Zicînd aceasta, a luat îndrăzneală şi, întinzînd cu bărbăţie spre vrăjmaşi dreapta sa cea înarmată cu suliţa, a ucis îndată ca la o sută şi optzeci de bărbaţi viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalţi i-a izgonit, şi nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; aşa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit şi izgonit pe vrăjmaşi". Şi s-au mirat cetele romanilor şi ale elinilor de Nicon, ostaşul lor, zicînd: "O, minune a rînduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut şi nici n-am auzit de un ostaş ca acesta, atît de viteaz în război şi nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon".

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa şi, lăudînd pe Dumnezeu, a spus maicii sale cîte a făcut Domnul cu dînsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maica sa, umplîndu-se de mare bucurie, a zis: "Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, Cel ce voieşti să se mîntuiască toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să vină. Acum, Stăpîne, ascultă rugăciunea roabei Tale şi învredniceşte pe fiul meu de baia naşterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, şi învaţă-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ţie, să cîştige de la Tine veşnicele bunătăţi făgăduite".

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa, cum poate cineva să fie creştin desăvîrşit. Maica sa i-a răspuns: "Ţi se cade să posteşti patruzeci de zile şi de la preot creştin să te povăţuieşti la credinţa creştinească; după aceea, lepădîndu-te de satana şi de toate lucrurile lui şi crezînd în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfîntul Botez. Numai aşa te vei face creştin adevărat şi rob al lui Hristos". Nicon a grăit atunci: "Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decît închinător de idoli elinesc şi ostaş! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele".

Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt mamei sale, a zis: "Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povăţuitor şi păzitor sufletului şi trupului meu, ca prin povăţuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfîntului Botez şi m-ar învăţa să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, şi să fiu numărat împreună cu turma cea cuvîntătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învăţătura ta, o, cinstita mea maică, şi nu m-ai fi povăţuit spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, puţin de nu mă făceam mîncare gheenei şi cădeam în muncă cu toţi cei ce nu ştiu pe Dumnezeu şi se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!" Şi, zicînd aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucîndu-l de mînă, l-a rugat cu jurămînt ca, după ce va cîştiga Sfîntul Botez, să se întoarcă la dînsa s-o îngroape, fiind bătrînă şi aşteptîndu-şi degrabă sfîrşitul.

Apoi, dîndu-i aur de ajuns pentru cale şi mai ales binecu-vîntarea sa de maică, rugîndu-se pentru dînsul, l-a lăsat să-şi caute un preot creştin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creştinilor, toţi preoţii învăţători creştini erau ascunşi în pustietăţi şi prin munţi, şi era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înşii ca să-l povăţuiască la creştineasca viaţă şi de la care să primească Sfîntul Botez.

Ieşind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dînsul printre ostaşi, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetăţii întrebînd pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: "Nu ştiu unde s-a dus".

Iar Nicon, povăţuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios şi, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfîntul Botez cel dorit de el şi să-l înveţe tainele sfintei credinţe. Şi s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dîndu-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, şi i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergînd a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aştepta, pentru că acelaşi înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aştepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dînşii. Deci, şezînd cu dînşii în corabie şi vîntul suflînd în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulţime de monahi, ascunzîndu-se de păgîni în timpul prigoanei; şi era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon şi a ieşit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor şi, luînd pe Nicon, l-a dus în peştera sa şi învăţîndu-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtăşit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfîntului Botez, fericitul Nicon era în mînăstirea din peşteră, învăţînd dumnezeieştile cărţi şi la viaţa monahicească luînd aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blîndeţea sa. Unii din fraţi ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzîndu-i smerenia şi blîndeţea lui, postul şi înfrînarea, şederea de toată noaptea fără somn la cîntarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învăţătura şi citirea cărţilor fără de saţ, în rugăciunile de noapte neslăbit şi în toate nevoinţele monahiceşti osîrdnic slujitor; iar toată viaţa lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraţilor şi Sfîntului episcop Teodosie.

Astfel petrecînd fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stînd în vis înaintea lui, i-a zis: "Mai înainte de a te duce din viaţa aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău şi turma ta să i-o încredinţezi lui. Apoi să-i porunceşti să se mute cu toţi fraţii în partea de miazăzi, în stăpînirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puţin timp au să năvălească în locul acesta".

După vedenia aceea, Sfîntul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întîi diacon şi apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop şi, încredinţîndu-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropîndu-l Sfîntul Nicon şi luînd pe toţi monahii, a intrat în corabie şi a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lîngă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci şi două de zile a ajuns în Italia şi a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzîndu-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutîndu-l.

Închinîndu-se pînă la pămînt înaintea lui Dumnezeu, a zis: "Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rînduiala îngerească şi în vrednicie de episcop. Şi acum, Stăpîne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, şi primeşte sufletul meu în mîinile Tale!" O rugăciune ca aceasta săvîrşind acea fericită femeie, îndată şi-a dat Domnului duhul său în pace şi toţi cei ce au văzut aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au îngropat-o, cîntînd psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înştiinţat unii din ostaşii care erau prieteni ai sfîntului. Aceia, mergînd la dînsul, se îndulceau de vederea feţei lui şi, luîndu-l la o parte, au zis către dînsul: "Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îţi venea puterea şi vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învaţă-ne, ca să putem şi noi să fim aşa". Grăit-a lor sfîntul: "Credeţi-mă, fraţilor, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci cînd mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feţei mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toţi vrăjmaşii îi biruia".

Acestea auzindu-le, ostaşii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicînd: "Miluieşte-ne, sfinte al lui Dumnezeu, şi ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot aşa şi acum cu tine să fim părtaşi cereştii Împărăţii!" Şi, îndată lăsîndu-şi femeile, fiii, fraţii şi casele lor, ostaşii aceia au urmat Sfîntului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrînd cu dînşii şi cu ceilalţi ucenici ai săi în corabie, au plecat în părţile Siciliei şi au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieşind pe uscat şi nu puţină depărtare de loc trecînd, au aflat un rîu ce se numea Asinos, lîngă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, şi s-au sălăşluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniştit şi frumos, fiind pămîntul bun de lucrat. Făcîndu-şi grădini şi răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbaţi, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, şi i-a tuns pe dînşii în monahiceasca rînduială.

După ce au stat ani destui şi prigonirea asupra creştinilor neîncetînd, s-a dat de ştire ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunîndu-i-se că sînt nişte bărbaţi trăitori lîngă rîul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, avînd învăţător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărăteşti nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mînie şi de cruzime şi îndată a trimis o ceată de ostaşi, ca pe toţi să-i prindă şi să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungînd ostaşii la locul acela, întrebau: "Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărăteşti, nici pe zei nu-i cinstesc?" Le-a răspuns Sfîntul Nicon: "Bine aţi venit, fraţii mei, bine aţi venit; pentru că Stăpînul meu Hristos, pe mine şi pe ai mei, prin voi ne cheamă!"

Fraţii s-au dus la rugăciune cerînd lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoinţă cu darul Său. Dar, fiind siliţi de ostaşi spre grabnica călătorie, au sfîrşit rugăciunea şi mergeau la ighemon, fiind duşi de ostaşi la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicînd: "Îmbărbătaţi-vă, fraţii mei, şi să nu fiţi fricoşi înaintea muncitorului, căci iată se sfîrşeşte alergarea noastră şi ni s-au deschis nouă uşile cereşti. Deci să stăm cu tărie împotriva mîniei ighemonului prin credinţa în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă".

Stînd sfinţii înaintea ighemonului la păgîneasca judecată, chinuitorul, căutînd spre ei cu iuţime, a început a-i întreba: "Voi toţi v-aţi abătut la deşarta şi nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încît nici nu cinstiţi pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneţi?" Iar sfinţii, ca şi cu o gură, au răspuns, zicînd: "Sîntem creştini şi niciodată nu ne vom lăsa de credinţa noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deşertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele; căci zeii voştri sînt muţi şi surzi, pietre nesimţitoare, lucruri de mîini omeneşti, cărora asemenea să fie toţi cei ce nădăjduiesc spre ei".

Înţelegînd ighemonul despre credinţa cea neschimbată şi tare a sfinţilor, a zis: "De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceştia, pe mai mulţi vor amăgi spre a lor rătăcire". Şi aşa, mai întîi dezbrăcîndu-i şi întinzîndu-i, a poruncit ca mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toţi - afară de Sfîntul Nicon - cu sabia să-i taie lîngă baia aceea, în care au petrecut lîngă rîu. Şi-i duseră acolo la moarte, iar sfinţii mucenici, plecîndu-şi sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: "În mîinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorîm toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi de junghiere".

Şi au tăiat pe cuvioşii ucenici ai Sfîntului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci şi nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ţinîndu-l în legături, se gîndea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfîntului Nicon în temniţă îngerul lui Dumnezeu, zicîndu-i: "Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostaşule al lui Hristos şi te veseleşte, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci şi nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, şi au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihneşte!"

Acestea zicîndu-i îngerul, Sfîntul Nicon iarăşi a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decît razele soarelui, ale cărei haine erau de aur şi de safir şi în mîinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în cîmp lîngă rîul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbaţi foarte mari, ale căror capete ajungeau pînă la cer, avînd în mîinile lor suliţe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicîndu-i: "Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimişi de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl aşteptăm şi nu iese".

Atunci a strigat către dînşii acea fecioară purtătoare de lumină, zicînd: "Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci şi nouă de bărbaţi, şi încă şi asupra învăţătorului lor, Nicon, care a biruit toate meşteşugirile vrăjmaşului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sînteţi trimişi împotriva lui". Aceasta zicînd, a eliberat spre ei acel leu, zicîndu-le: "Primiţi şi pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului".

După vedenia aceea, deşteptîndu-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lîngă dînsul şi îi slujea, care a scris după aceea viaţa şi pătimirea lui. Spunînd sfîntul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecăţii pe Sfîntul Nicon şi a zis către dînsul: "Cine, de unde şi de ce credinţă eşti tu, cel ce cu meşteşugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atîta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumuseţea soarelui şi de podoaba lumii". Răspuns-a lui Sfîntul Nicon, zicînd: "O, plinule de toată nedreptatea, cine sînt şi de ce credinţă, nu numai eu ţi-am spus, ci şi de la alţii ai auzit cele despre mine; iar mai vîrtos din gurile a multor sfinţi, pe care tu, de a ta păgînătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăşi cu adevărat să ştii de la mine că sînt creştin tare şi statornic, avînd nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire şi păgînătate fără de omenie, urîtă de Dumnezeu".

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfîntul să-l spînzure legat şi întins de patru pari, de mîini şi de picioare, şi dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfîntul Nicon se odihnea ca pe un cîmp înflorit pe cărbunii cei înfocaţi, cîntînd şi grăind: "Tu eşti întărirea şi scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăveşti de vrăjmaşii mei cei mînioşi!" Şi ziceau slugile către muncitorul: "Stăpîne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzînd şi arzîndu-l pe acesta, nu se atinge de el nimic". Atunci, pogorînd pe Sfîntul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, tîrîndu-l, să-l rupă. Şi degrabă fiind legat de cai, sfîntul şi-a întins dreapta sa către cai, făcînd semnul crucii, şi îndată caii şi-au schimbat sălbăticia lor în blîndeţe de oaie şi stăteau nemişcaţi, strîngîndu-se ca de frîu şi de zăbală, şi nici cît de puţin nu păşeau din locul acela, deşi foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzînd aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor şi a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecînd asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicînd: "Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt, toate cîte a voit a făcut. Şi noi pentru Sfîntul Nicon murim acum". Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adîncă. Făcîndu-se şi aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat şi din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăşi sfîntul la privelişte înaintea muncitorului, viu şi sănătos; şi văzîndu-l, ighemonul s-a înspăimîntat.

Apoi a zis către dînsul: "O, cît este de mare îndurarea zeilor noştri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cît se îngrijesc de tine şi cît nu vor să-ţi piardă trupul? Deci, cunoscîndu-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten". Sfîntul răspunse: "Anatema ţie şi zeilor tăi şi tuturor celor ce nădăjduiesc spre dînşii!" Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărîme faţa sfîntului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleştele şi să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, şi să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfîntul Sfinţitul Mucenic Nicon aproape de rîul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfînt a fost lăsat neîngropat, spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeaşi zi în care a judecat pe Sfîntul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Muceniţe Agatia, pe care o muncise cu puţin mai înainte de acea vreme. Şi pe cînd trecea peste rîul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dînsul, deodată s-au sălbăticit şi s-au pornit asupra lui; unul i-a muşcat obrazul cu dinţii şi i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele şi l-a lovit, pînă ce l-a aruncat în rîu. Şi s-a înecat ticălosul, sfîrşind rău viaţa sa cea rea, după proorocia Sfîntului Nicon. Zăcînd neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat şi umblînd pe acolo, a aflat acel sfînt trup şi îndată a căzut la pămînt, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfîntului, a aruncat pe păstor la pămînt şi a ieşit dintr-însul, strigînd tare: "Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din faţa lui Nicon?"

Apoi, plecînd păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflînd aceasta, episcopul cetăţii Misinei a luat clerul său şi a plecat călăuzit de acel păstor. Şi, găsind mult-pătimitorul trup al sfîntului mucenic, l-a luat. Asemenea şi trupurile celor o sută nouăzeci şi nouă de sfinţi mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toţi, împreună cu Sfîntul Nicon, învăţătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sinaxar 23 Martie

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului mucenic Nicon şi a celor o sută nouăzeci şi nouă (199) de ucenici ai săi.

Cuviosul părintele nostru Nicon a trăit pe vremea ighemonului Cvintilian şi se trăgea din ţinutul napolitanilor. Era frumos la înfăţişare, strălucitor la vedere şi aprig în războaie. Tatăl lui se închina la idoli, iar mama lui era creştină. Întâmplându-se un război mare şi având loc o luptă grozavă, fericitul Nicon aducându-şi aminte de îndemnurile mamei lui şi suspinând adânc a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!" Apoi însemnându-se cu semnul cinstitei cruci s-a aruncat în vâltoarea luptei; iar după război s-a întors şi Nicon la casa lui. Şi încredinţând maicii lui cele ce avea în minte, a pornit cu corabia către părţile Constantinopolului.

Ajungând într-o insulă, care se numeşte Hios, s-a coborât din corabie şi s-a urcat pe unul din munţii de acolo. Şi rămânând pe munte timp de şapte zile, dedându-se la post, la privegheri şi la rugăciune, i s-a vestit de către un înger dumnezeiesc să coboare pe ţărmul mării, împreună cu toiagul pe care i-l încredinţase acela care i se arătase lui. Ajungând la ţărm şi găsind aici o corabie, s-a urcat în ea şi plutind timp de două zile a ajuns la muntele Ganos. Aici, coborând iarăşi din corabie, i-a ieşit înainte din întâmplare un episcop, îmbrăcat simplu, ca un monah, şi luându-l de mână, l-a dus în peştera în care locuia acela. După ce mai întâi l-a învăţat cele de cuviinţă, l-a botezat în numele Sfintei Treimi, împărtăşindu-l şi cu Sfintele Taine; iar după trei ani l-a hirotonit ca preot şi apoi ca episcop.

Luându-şi asupra lui purtarea de grijă asupra celor o sută nouăzeci de monahi care au venit la el, i-a luat mai târziu pe toţi şi a venit în Mitilene, iar de acolo a pornit cu ei spre Italia. Şi după ce a văzut pe mama lui şi murind, acesta a îngropat-o, s-a dus în Sicilia şi şi-a găsit loc de petrecere în muntele Tavromeniei, adăugându-se la numărul monahilor care erau împreună cu el, încă nouă. Ighemonul aflând ce se vorbea despre sfânt, a dat poruncă să fie aduşi îndată toţi înaintea lui. Apoi, supunându-i la chinuri, au fost întinşi la pământ şi înţepaţi cu suliţe în tot felul, după care li s-au tăiat capetele cu sabia. Iar sfântul Nicon a fost întins pe cele patru mădulare, a fost ars cu făclii, i s-au legat greutăţi de picioare, a fost târât pe pământ şi împins în prăpastie, a fost lovit cu pietre, i s-a tăiat limba şi în cele din urmă i s-a tăiat şi lui capul cu sabia. În felul acesta s-a săvârşit pătimirea lui mucenicească.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Dometie, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Gheorghe cel Nou şi făcătorul de minuni din Diipiu.

Acesta, lăsându-şi femeia şi copiii şi rudele, a ales calea cea strâmtă şi cu nevoinţe, şi luând asupra-şi jugul cel uşor al Domnului, înconjura cetăţi şi sate şi mergea până departe în pustiu, fiind lipsit, necăjit şi cu totul amarat. Descoperindu-i-se lui de la Domnul sfârşitul, s-a dus la Constantinopol şi ajungând la sfânta biserică a sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu şi anume la locul numit Diipiu, după ce a rămas acolo timp de şapte zile, s-a odihnit întru Domnul. Când au venit de faţă cei ce urmau să-l îngroape şi au văzut lanţul cel greu cu care îi era înfăşurat tot trupul şi mulţimea de urme de lanţ ce se găseau în carnea lui, au strigat: Doamne miluieşte! Deci cunoscând cu toţii că a fost un om al lui Dumnezeu, l-au îngropat în tinda amintitei biserici, într-un mormânt de marmură ce i s-a făcut, de unde nu încetează a revărsa tot felul de minuni, celor ce se apropie de el cu credinţă. Iar unii dintre aceia care s-au bucurat de ajutorul primit din partea lui mai trăiesc încă şi acum, mărturisind tuturor facerile de bine pe care le-au dobândit de la el.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului cuvios mucenic Luca, cel care a pătimit chinuri muceniceşti în Mitilene, la anul 1802 şi care prin spânzurătoare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Nicon din Lavra Peşterilor de la Kiev.

Sfântul Nicon din Peşterile Kievului a fost primul discipol şi împreunăpătimitor al Sf. Antonie (10 iulie), fondatorul Mănăstirii Peşterile Kievului, unde a fost preot. La mănăstire el a tuns mulţi monahi noi în călugărie, printre care a fost şi Sf. Teodosie al Peşterilor (3 mai şi 14 august).

Sf. Nicon şi-a atras asupra lui mânia marelui prinţ Izyaslav, când i-a tuns în călugărie pe favoriţii acestuia, pe sfinţii Varlaam (19 Noiembrie) şi Efraim (28 ianuarie) şi nu a fost de acord să-i forţeze pe aceştia să părăsească mănăstirea. Dar prinţesa l-a calmat pe Izyaslav şi în cele din urmă l-a lăsat pe sfântul Nicon în pace.

Când numărul fraţilor din mănăstire a crescut, Sf. Nicon s-a hotărât să se retragă în pustie şi să trăiască ca isihast. Astfel, s-a dus în peninsula Tmutarakan (pe malul de est al istmului Kerchensk) stabilindu-se într-un loc nepopulat. Curând oamenii au auzit de sfinţenia vieţii lui şi s-au adunat în jurul sfântului, dorind să-i urmeze exemplul. În acel loc s-a ridicat o mănăstire şi o biserică închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Când s-a întors la mănăstirea Peşterile Kievului, Sf. Nicon a intrat sub ascultarea Sf. Teodosie, ca fiu duhovnicesc. După cum mărturiseşte Sf. Nestor Cronicarul (27 octombrie), când Sf. Teodosie trebuia să lipsească de la mănăstire, acesta încredinţa toate problemele lăcaşului sfântului Nicon. Câteodată chiar îl ruga pe Sf. Nicon să-i îndrume pe fraţii monahi în locul său. Deseori, în timp ce Sf. Nicon lega cărţi, Teodosie obişnuia să stea lângă el şi să desfăşoare sfoara pentru legat.

Când Prinţul Svyatoslav l-a alungat pe fratele său Izyaslav din Kiev, Sf. Nicon s-a întors la mănăstirea căreia i-a dat viaţă. Atunci egumenul mănăstirii era Ştefan. Când Sf. Ştefan (27 aprilie) a părăsit mănăstirea Peşterile Kievului, Sf. Nicon a fost ales egumen. Acesta a lupta mult ca să înfrumuseţeze mănăstirea cu sfinte icoane şi cărţi duhovniceşti.

Sf. Nicon s-a săvârşit la o vârstă venerabilă (+ 1088) şi a fost înmormântat în Peşterile Sf. Antonie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna martie in 23 zile: pomenirea Sfantului Mucenic Nicon si a ucenicilor sai o suta cincizeci si noua (1251).

    Acest Sfant Nicon era din cetatea Neapole, cand stapanea acolo Cvintilian dregatorul. Se tragea din tata pagan si din mama crestina si era barbat frumos la chip si ostas viteaz in razboaie, biruind, cu sulita si cu sabia, acolo unde lupta era mai grea si ocrotindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cum invatase de la maica sa, incat uimea pe toti cu vitejia ispravilor sale. Deci, intorcandu-se, incununat de biruinte, dintr-un asemenea razboi, a spus maicii sale gandul sau, ca voieste a se boteza si cauta aceasta sa-l indrumeze pe calea crestinatatii si in credinta acestei invataturi. Si era, atunci, vreme de prigoana, impotriva crestinilor, iar preotii lui Hristos si invatatorii dreptei credinte stateau mai mult ascunsi, din pricina urgiei.

    Deci, l-a indemnat maica sa ca sa plece spre pairtile Rasaritului, unde, in munti si in insule, se aflau ascunsi multime de preoti si calugari ai Domnului. A calatorit, drept aceea, fericitul Nicon spre partile Constantinopolului si, ajungand in insula Chios, s-a apropiat de un munte si, stand acolo, vreme de sapte zile, se nevoia in post, in privegheri si rugaciuni. Si i s-a vestit lui, noaptea, in vis, de un inger, in chip de preot, ca sa se pogoare la mare si, urcandu-se intr-o corabie, a mers la muntele Ganos. Si, ca din intamplare, i-a iesit inainte episcopul Teodosie, in chip de monah, care era egumen acolo, peste o obste de 190 de calugari. Si de dansul fiind invatat, a primit fericitul Nicon crestinescul Botez, in numele Sfintei Treimi, impartasindu-se si cu Sfintele Taine si s-a facut monah. Iar, trecand trei ani, acelasi episcop l-a hirotonit preot, apoi, si episcop l-a sfintit pe el. Si, dandu-i sarcina de indrumator al tuturor celor 190 de monahi, ce se adunasera in jurul lui, batranul episcop il sfatuia sa plece, din acel munte, in Sicilia.

    Deci, dupa sfarsitul episcopului Teodosie, a plecat fericitul Nicon cu cei 190 de monahi ai sai, mai intai, in Mitilene si apoi in Italia, iar, de acolo, dupa ce a ingrijit si ingropat pe maica sa, fericitul s-a dus in Sicilia, asezandu-se la muntele Tauromeniei. Si, ducandu-se vestea despre el, pe noua din fostii lui ostasi, de altadata, i-a adus la adevarata credinta. Deci, a intemeiat, aici o manastire, cu buna randuiala, petrecand viata de folos oamenilor si placuta lui Dumnezeu, cu toata obstea celor 199 de ucenici ai sai.

    A aflat si dregatorul Cvintilian cele despre Sfantul si, trimitand indata ostasi, l-a adus la intrebare inaintea lui, cu toti ucenicii. Si nevoind ei sa se intoarca la paganeasca cinstire a idolilor, i-a pus la pamant, i-a sfaramat rau cu rani si, la sfarsit, le-a taiat capetele, iar pe Sfantul Nicon l-au chinuit fara mila si, dupa ce l-au ars cu torte, l-au tarat pe pietrele drumului, in goana cailor, si, zdrobindu-i chipul, i-au taiat limba, apoi si capul cu sabia. Si asa au primit de la Hrisots cununile Mucenicilor.
 

Intru aceasta zi, invatatura pentru cei ce s-au lepadat de lume.

    Oare stii, frate, cate zile ai suferit dinaintea portilor manastirii pana astazi, cand te-am primit pe tine ? Deci, de te vei deprinde de la inceput la obiceiul manastirii si la fapta cea calugareasca, atunci vei putea sa calatoresti bine pe calea aceasta, pe care ai dorit-o si rob al lui Hristos degraba te vei face pe tine. Ca, precum celor ce slujesc cu osardie Domnului, slava si cinste li s-a fagaduit, asa si celor ce se lenevesc si cu nebagare de seama se apropie de lucrul acesta calugaresc, osanda amara li se gateste. Ca, mai de folos iti este, dupa Scriptura, a nu te fagadui, decat, fagaduindu-te, sa nu implinesti, dupa cum s-a zis: "Blestemat este cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebagare de seama". Ca, pentru aceea, atat de multe zile ne-am intors asupra cererii tale si nu voiam sa te primim. Nu pentru ca nu-ti voiam mantuirea ta, ci, ca nu cumva, primindu-te cu indrazneala si la intamplare, sa fim judecati de Dumnezeu, ca niste necunoscatori si netrebnici si sa te facem vinovat de o si mai mare osanda, ca unii ce, primindu-te degraba si nedeprins inca fiind, cu deamanuntul, cu viata calugareasca, sa te afli, dupa aceasta lenes si fara grija.

    Pentru aceasta, precum, s-a zis, dator esti ca pricina lepadarii de lume cu deamanuntul sa o stii. Ca, daca aceasta o stii bine, vei putea cunoaste ce ti se cade tie sa faci. Deci, lepadarea de lumea aceasta, sa nu o socotesti ca nimic nu este, pentru ca ea cruce si moarte insemneaza. Drept aceea, sa stii, de astazi, ca ai murit si te-ai rastignit, fata de lume si lumea fata de tine, dupa dumnezeiescul Apostol. Si sa te deprinzi cu puterea rastignirii acesteia, de vreme ce nu mai viezi pentru tine, ci viaza, intru tine Cela ce, pentru tine, S-a rastignit. Deci, cu acest chip, cu care Stapanul pe cruce S-a rastignit, asa si noi sa ne rastignim, adica, pentru dorintele si poftele noastre. Precum si dumnezeiescul David se roaga: "Cu frica lui Dumnezeu, sa se patrunda trupul tau". Ca, precum cel ce este rastignit cu trupul pe lemn, nu poate sa faca precum voieste, sau gandeste, asa si cela ce-si are gandul sau patruns de frica lui Dumnezeu, neabatut ramane spre nici o voie a sa. Si precum cel rastignit pe cruce, nu se mai gandeste la cele pamantesti, nici nu se supune voilor sale, nici nu se tulbura de dorirea vreunui lucru oarecare, nici nu se ingrijeste sa castige cele pamantesti, nici nu se inalta cu mandria, nici nu raspunde impotriva, nici cu uraciunea se atata, nici stie pomenire de rau, pentru ocarile cele din trecut, ci iesire cu moarte asteapta, prin cruce, asa si cel ce, cu adevarat, s-a lepadat de lume si, pe frica de Dumnezeu, ca pe Cruce, s-a rastignit, in toate zilele, iesirea din viata aceasta asteptandu-si neabatut este si nemiscat spre orice pofta trupeasca.
 

Intru aceasta zi, cuvant despre un negustor, care, venind la calugarie, s-a mantuit.

    Cel dintre Sfinti, Parintele nostru Panufnutie se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate lui, cu cine este asemenea ? Si a auzit un glas, zicandu-i lui: "Asemenea esti tu cu negustorul, care cauta margaritarul cel bun. Deci, scoala-te, nu te lenevi, si vei intampina pe acela caruia esti asemenea". Apoi, el ducandu-se, a vazut pe un negustor din Alexandria, om cucemic si iubitor de Hristos, care facea negustorie cu doua gramezi de galbeni, si pogorandu-se din Tebaida cea de sus, pe Nil, cu trei corabii, toata averea sa, cea din negustorie, o impartea la calugarii cei saraci. Inca si zece saci de linte aducea cu slugile sale.

    Deci, intampinandu-l, Pafnutie i-a zis lui: "Ce este aceasta, frate iubit ?" Iar el i-a raspuns: "Acestea sunt roadele negustoriei mele, care se aduc lui Dumnezeu, spre odihna dreptilor". Si i-a zis lui Pafnutie: "Dar tu, oare, vei mosteni numele nostru ?" Iar el a fagaduit ca se va sargui spre aceasta. Zisu-i-a, iarasi, Pafnutie: Pana cand, dar, faci negustorie cu lucruri pamantesti, de cele ceresti neatingandu-te ? Deci, acelea de acum, sa le parasesti, iar pe cele mai mari sa le primesti si Mantuitorului sa-l urmezi; apoi, putin vietuind, te vei duce la Dansul". Iar el s-a fagaduit ca se va sargui.

    Dupa aceea, nezabovind cu slugila sale, si-a impartit averea la saraci. Si suindu-se la munte, s-a inchis pe sine la un loc, unde mai inainte alti doi se savarsira, si se nevoia, rugandu-se lui Dumnezeu. Apoi, dupa ce a trecut putina vreme, a lasat trupul cel pamantesc, dandu-si obstescul sfarsit.