Ispita substituirii.

 

Sfânta Muceniţă Drosida – fiica împăratului Traian*

Poate că sunteţi uşor dezamăgiţi datorită faptului că părintele Teofil a renunţat la a veni, în această seară, şi ne-a încredinţat nouă să revenim la Mânăstirea de la Salva, să ne rugăm împreună, în Taina Sfântului Maslu.

Dacă ne gândim la părintele Teofil, pe care îl cunoaştem atât de bine şi ni l-am însuşit atât de mult, poate am înţelege planul lui Dumnezeu de întrupare a Fiului Său Cel iubit, Care a devenit om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Dumneavoastră, marea majoritate prin părintele Teofil, L-aţi întâlnit şi L-aţi cunoscut pe Dumnezeu şi v-aţi împărtăşit de El. În felul acesta, şi Dumnezeu, prin Fiul Său Cel iubit, Care a devenit om, ni S-a revelat, ni S-a descoperit, ni S-a dăruit, ni S-a împărtăşit tuturor. Vedeţi ce legătură tainică este între slujirea preoţească şi întruparea Fiului lui Dumnezeu! Unul dintre scriitorii occidentali încearcă să-l definească pe preot comparându-l cu Maica Domnului, cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, cea prin care Dumnezeu S-a întrupat, cea din care a luat trup. Acest scriitor zice că preotul trebuie neapărat să se asemene Maicii Domnului, să-L întrupeze, să-L poarte şi să-L dăruiască lumii, la nesfârşit, pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Este menirea preoţească şi, nu mai puţin, în virtutea preoţiei universale, a dumneavoastră, a tuturor celor care, pe măsura puterilor sufleteşti şi trupeşti, pe măsura puterii credinţei şi a iubirii de aproapele, vă străduiți să-L împărtăşiţi pe Dumnezeu, Care sălășluieşte în inimile dumneavoastră, şi celorlalţi din familie, din rudenia după trup, dar şi celor din rudenia după duh, comunităţii din care faceţi parte şi, respectiv, lumii întregi.

Ispita noastră este aceea de a substitui, de multe ori fără să ne dăm seama. Noi, duhovnicii mai în vârstă, ne dăm seama de această ispită, foarte evidentă: se confundă omul din fața noastră, slujitor al sfântului altar, cu Dumnezeu! În ce sens? Poate că este o sminteală ceea ce vă spun eu acum, dar în felul acesta simţim, în felul acesta ajungem să trăim, legându-ne sufleteşte prea mult de anumiţi duhovnici; de aceea şi în aceeaşi măsură ne şi smintim, atunci când unul dintre duhovnicii sau preoţii bisericii păcătuieşte. În măsura în care facem această confuzie sau substituire, în aceeaşi măsură ajungem şi la sminteală. De aceea, când auzim ceva despre preoţi, blamăm Biserica şi ne supărăm pe Dumnezeu, pentru că nu ştim să ținem un echilibru în aceste lucruri, care sunt foarte, foarte importante. Nu trebuie să Îl substituim pe Dumnezeu cu făptura Lui. O facem adesea! Am dat un exemplu cu preoţii sfântului altar, cu duhovnicii, dar o facem și cu cei din preajma noastră, cu cei pe care considerăm noi că-i iubim, cu cei care fac parte din făptura noastră şi pe care îi venerăm mai presus de orice. Spuneam adesea, în ceea ce-i priveşte pe copiii noștri, dar nu numai, ci şi pe cei pe care-i iubim, spunem că sunt lumina ochilor noştri sau viaţa noastră. Lumina ochilor noştri este Dumnezeu şi viaţa noastră este tot El...! Nu ne dăm seama şi păcătuim când zicem aşa, hulim împotriva lui Dumnezeu. Noi o facem cu sinceritate şi cu bunăcredinţă, credem şi simţim aşa, dar, dacă ne relaţionăm corect la Dumnezeu, ne dăm seama că pentru El nu simţim aşa. Rareori simţim şi mărturisim că Dumnezeu este viaţa noastră, că este lumina ochilor noştri, că este totul pentru noi, că fără de El viaţa noastră nu are nici un sens, că fără de El existenţa noastră nu are nici un rost. Mai lesne le spunem acestea făpturilor, adică acelor din imediata noastră apropiere, pe care-i simţim aproape de sufletul nostru, de trupul şi de mintea noastră, pentru că îi putem percepe. Aşa ar trebui să fie şi cu Dumnezeu, pe Care trebuie să-L cuprindem, cât se poate, cu mintea noastră, să Îl apropiem şi trupeşte, şi duhovniceşte, atât de mult încât să simţim cu adevărat şi să mărturisim că-L iubim şi că viaţa noastră nu are nici un sens fără El. De aceea Dumnezeu S-a întrupat, ca să-L simţim cât mai aproape. Îmi aduc aminte, cu ani în urmă, mulţi ani, de cineva care se întorcea de la tribunal, adică foarte aproape de Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, într-o mare deznădejde şi suferinţă. Dar, când a intrat în catedrală – mi-a mărturisit după aceea – L-a simţit pe Dumnezeu atât de aproape încât putea să pună mâna pe El. Atât de aproape L-a simţit pe Dumnezeu, intrând în catedrală, încât i se părea că poate pune mâna pe El! Or, aceste stări duhovniceşti intense noi le putem trăi doar atunci când suntem în suferinţă şi neputinţă, în boală sau într-un necaz, aproape în deznădejde?! Noi putem pune mâna pe Dumnezeu şi, mai mult, avem șansa să-L primim în fiinţa noastră, să-L purtăm pe veci şi să nu-L mai alungăm cu păcatele pe care le săvârşim.

Am spus că-L substituim pe Dumnezeu cu făptura, cu omul, dar se poate să-L substituim şi cu natura înconjurătoare. Sunt oameni care Îl caută pe Dumnezeu în natură şi se bucură extraordinar de frumusețea ei. Într-adevăr, Îl găsim, pentru că: „Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria! Ziua-i spune zilei cuvânt și noaptea-i vestește nopții cunoaștere.” (Ps. 18, 1-2). Într-adevăr, Îl găsim pe Dumnezeu în orice din această lume, mai ales în natura înconjurătoare, care este atât de minunată şi pe care El a creat-o minunată, pentru că El este minunat. Dar nu avem voie să-L substituim pe Dumnezeu cu natura înconjurătoare. Soarele de pe cer este creaţia lui Dumnezeu, nu este Însuşi Dumnezeu. Stelele sunt creaţia lui Dumnezeu, nu sunt Însuşi Dumnezeu.

Ispita substituirii continuă... Iată, sunteţi în număr aşa de mare la această sfântă taină a Bisericii, a Sfântului Maslu. Este mare şi importantă şi e bine să participăm la ea cât mai des, pentru că, pe lângă tămăduirea trupească, poate aduce şi tămăduire sufletească. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al Bisericii noastre şi nu numai, spune că Taina Sfântului Maslu iartă păcatele mici, greşelile de toată ziua, pe care noi nici nu le mai luăm în seamă, pe care le ignorăm şi pe care nici nu le mărturisim în spovedanie; ar fi imposibil, ne-ar trebui câte zile avem, atâtea să ne şi spovedim, continuu ar trebui să ne spovedim. Or, Taina Sfântului Maslu are şi acest efect, de a ierta greşelile, cele de voie şi cele fără de voie, de peste zi şi de peste noapte, pe care ni le aducem aminte şi mai ales pe cele pe care nu ni le aducem aminte. Dar nu este cea mai importantă slujbă a Bisericii! Cea mai importantă slujbă a Bisericii este Sfânta Liturghie şi, respectiv, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Să avem grijă că, în lumea nesăţioasă în care trăim, oamenii caută minunea şi extraordinarul mai mult decât firescul şi normalul; se întâmplă ca la o Sfântă Liturghie să fie mai puţini oameni decât la Taina Sfântului Maslu. Să ştiţi că, dacă am căuta la originea acestei slujbe, pe care o putem descoperi din prima rugăciune a rânduielii, Taina Sfântului Maslu era, în vechime, în relaţie directă cu Sfânta Liturghie. Nu era aşa de lungă ca acum, dar era în legătură directă cu Sfânta Liturghie. Vă spun aceasta pentru că, în prima rugăciune de la Taina Sfântului Maslu, preotul Îi cere lui Dumnezeu-Tatăl să sfinţească uleiul, untdelemnul pe care l-aţi adus, cu scump sângele Hristosului Său, al Fiului Său. Care scump sânge? Care s-a vărsat pe jertfelnic, în sfântul altar, în cadrul Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii! Dacă vreţi ca Taina Sfântului Maslu să aibă efect cu adevărat, trebuie să vă şi împărtăşiţi; dacă vreţi să aibă efectul maxim, neapărat trebuie să fie însoţită de Euharistie, de Sfânta Împărtăşanie şi, respectiv, de Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie! Așadar, nu este Taina Sfântului Maslu cea mai importantă slujbă a Bisericii, ci Sfânta Liturghie! Faptul că oamenii, mai ales în posturi, caută să ajungă cu orice preţ la Taina Sfântului Maslu, şi nu la Liturghia Darurilor sau la liturghia de duminică, arată că nu suntem într-o stare duhovnicească corectă, nu tratăm lucrurile aşa cum ar trebui. Trăim într-o lume care este demonizată, e adevărat, şi care trebuie exorcizată, dar oamenii care ne cer foarte des să citim Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, cei mai mulţi dintre ei nu vin la biserică şi nu participă la Sfânta Liturghie, nu ţin posturile de peste an şi nu se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului. Au început suferinţele, necazurile, bolile, încercările vieţii şi cineva i-a sfătuit că trebuie să facă Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Până la Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi înaintea lor stă Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Este foarte important acest lucru! Cea mai mare slujbă de exorcizare a Bisericii rămâne Sfânta Liturghie!

În încheiere, aş vrea să vă mai pun la suflet un gând. Am început, din această seară, să prăznuim o sfântă muceniţă mai necunoscută. Or, pentru neamul nostru ar trebui să fie din ce în ce mai cunoscută. De pildă, în ţara noastră, într-un singur loc, la Mânăstirea Celic Dere din Dobrogea, este pictată în biserică şi, mai nou, la o mânăstire din Iaşi. Este vorba despre Sfânta Muceniţă Drosida, fiica împăratului Traian. Noi ştim despre împăratul Traian, pentru că face parte din etnogeneza românilor; am învăţat la şcoală că am fost ocupaţi de romani, pe vremea împăratului Traian, şi din romani şi daci s-a născut poporul român. Deci, Drosida este fiica împăratului Traian. A trăit în secolul II al erei creştine. Drosida înseamnă „rouă”, aşa se traduce numele Sfintei Muceniţe Drosida. Pe vremea împăratului Traian, începuseră persecuţiile împotriva creştinilor, iar între cei care au fost prinşi spre a fi executaţi au fost cinci fecioare canonice, care se îngrijeau de cei care erau martirizaţi şi aruncaţi pe uliţele cetăţilor ca să impresioneze pe cei care îşi doreau să fie creştini, să nu moară asemenea lor. Aceste fecioare veneau noaptea, le luau trupurile, le ungeau cu miresme, cu mir, le înfăşurau cu giulgiuri curate şi le înmormântau în locuri alese. Cu aceste cinci fecioare s-a însoţit Drosida, fiica împăratului Traian, care nu era creştină. A fost impresionată de lucrarea acestor femei şi, chiar din prima noapte, când s-a dus cu miruri şi cu o haină scumpă să ungă un trup de sfânt şi să-l îmbrace în giulgiu, oamenii împăratului au prins-o dimpreună cu celelalte. Uimit, împăratul Traian s-a mâniat și le-a omorât pe cele cinci, aruncându-le într-un metal încins, din care, apoi, a făcut suporţi pentru băile romane, iar pe fiica lui a închis-o, încercând s-o determine să nu creadă în Iisus Hristos şi nu cumva să se boteze. În băile cu trepiedele celor cinci fecioare, toţi câți intrau, mureau în chip minunat, de s-au îngrozit romanii. Şi, atunci, a fost sfătuit împăratul să scoată din nou acele trepiede şi să facă cinci chipuri de fecioare, aşa cum au fost ele înainte, să fie puse în templul zeităţilor, iar lumea să se închine ca la idoli. Dar, noaptea, împăratului Traian i S-a arătat Hristos Mântuitorul şi i-a spus: „Privește, pe acest câmp minunat sunt cinci mieluşele: sunt cele cinci fecioare, pe care tu le-ai ucis, care o aşteaptă pe cea de-a şasea, pe fiica ta”. S-a tulburat împăratul Traian şi a poruncit să se facă un bazin foarte mare în faţa palatului împărătesc, unde să ardă foc nestins şi să fie aruncaţi toţi creştinii. Dar, râvna fiicei lui a fost să moară şi ea martiră. A reuşit să scape de gărzile împăratului şi, în primul lac pe care l-a întâlnit, s-a botezat singură. A mai trăit încă o săptămână dimpreună cu creştinii, care au găsit-o şi cărora le-a povestit tot ce i s-a întâmplat, de unde ne-a rămas nouă scris, până astăzi, şi prinsă a fost și aruncată în foc, asemenea celorlalţi martiri. (...) Împăratul Traian, ne spun sfinţii părinţi, a fost iertat de Dumnezeu pentru fapta lui. Pentru că este strămoşul nostru, este important să ştim că a fost iertat de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Dialogul, a cărui liturghie o săvârșim noi în Postul mare, Liturghia darurilor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru împăratul Traian, îndelung,– Sfântul Ioan Damaschinul a consemnat acest lucru – şi a primit de la Dumnezeu cuvânt că împăratul Traian a fost iertat, dar completează şi spune: „Niciodată să nu te mai rogi pentru păgâni!” – un cuvânt de la Dumnezeu, pe care nu ştim noi să-l tâlcuim...

Să o rugăm pe Sfânta Drosida să picure rouă dumnezeiască, adică să înalţe rugăciunile ei curate şi sfinte înaintea lui Dumnezeu, pentru noi și pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni. Amin!

---

sursa https://parinteledumitrucobzaru.blogspot.com/