Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine..

...Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că mergea la biserici și dădea la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus: – Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale? – Ale cui să fie? – Și nu le mănânci? – Bre, pleacă de aici! – Dă-mi și mie una că mi-e foame. – Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace! – Șefule! – Pleci sau nu pleci? – Șefule!… îl ruga săracul. Dar nu a apucat să sfârșească, că brutarul a luat o pâine și a aruncat-o cu putere spre sărac, voind să-l lovească în cap. Acela însă s-a plecat și pâinea a trecut razant deasupra capul său și a căzut jos. Săracul s-a repezit la pâine, a luat-o, a ieșit afară, și retrăgându-se într-un colț, a mâncat-o. Toată ziua aceea brutarul a fost nervos din pricina acelui musafir nepoftit și a pâinii pierdute. „Să îndrăznească să mai vină!”, își spunea el cu mânie în sinea sa. În noaptea următoare, pe la orele două după miezul nopții, brutarul sare din somn înfricoșat și ud de transpirație, strigând: – Femeie, scoală-te! – Ce ai? Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat femeia lui înspăimântată. – Scoală-te și adu-mi o cămașă să mă schimb și-ți voi spune ce am pățit! Femeie, parcă am murit și s-au adunat în jurul meu mulți Îngeri și demoni, certându-se între ei cine să ia sufletul meu. Într-un cântar mare de trei ori blestemații puneau mereu faptele mele cele rele și balanța se îngreuia din ce în ce mai mult. La un moment dat un Înger a strigat: „Pâinea! Aduceți pâinea cu care a săturat pe acel sărac flămând! Puneți-o în cealaltă parte a cumpenei!”. Atunci demonii au strigat: „Pâinea nu a dat-o milostenie, ci a aruncat-o să-i spargă capul săracului”. Și au răspuns Îngerii: „Dar s-a săturat cel flămând, și acela a mulțumit”. Și să vezi, femeie, acea pâine a făcut de a schimbat talerele cântarului. Talerul cu acea pâine s-a lăsat în jos și astfel m-am mântuit. De aceea, de acum să dai și să nu te mai oprești. Și eu voi da. Și de ar mai veni pe la noi acel sărac! În sfârșit brutarul a înțeles că, dacă dai, câștigi. Dar noi, oare, am înțeles?Să credem cu fermitate că atunci când dăm, nu sărăcim, ci ne îmbogățim. Să probăm prin fapte. Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine...."

Vai, ce urât este coșarul acesta, tată!

 – Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată? – Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine. – Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg. – Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine. – Nu m-am gândit niciodată la asta, tată. – Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult. – Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar. – Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil „Vai, ce urât e coşarul ăsta!”, aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: „Vai, ce frumoşi sunt ei!”. Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi.

Povestea licuriciului fara lumina

“Un licurici zacea in tufisul de liliac si privea abatut in pamant. Nici nu baga de seama apusul soarelui care deveni auriu, apoi rosiatic si nici pomeneala sa simta mirosul parfumat al florilor de liliac.

„Ce groaznic!” mormai licuriciul pentru sine insusi. Cat de ingrozitor este sa fii un licurici care sa nu poata lumina. La fel de bine as putea fi considerat o musca sau gandac. Un licurici care nu poate sa lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o rusine pentru familia mea.

Licuriciul statea posomorat si privea cum rand pe rand, ceilalti licurici incepeau sa lumineze, pe masura ce soarele trecea in amurg si amurgul se pierdea incet in noapte.

Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche eleganta de antene, aripi minunate si o coada lunga supla. Singurul lucru care-i lipsea era ca nu putea sa lumineze.

“Probabil ca ceilalti stiu un secret pe care eu nu-l cunosc”, se gandi licuriciul,“astfel, cum de reusesc ei sa lumineze si sa sclipeasca fara prea mult chin, in timp ce eu, oricat as incerca nu pot scoate nici macar o scanteie?

Atunci se hotari sa-si paraseasca culcusul din tufisul de liliac si porni intr-o calatorie pentru a descoperi cum sa-si aprinda lumina. Un prim popas il facu in tufisul de colectat miere, unde doua fete licurici foarte harnice straluceau aprins printre floricelele dulci.

Licuriciul se rusina nitel sa le intrebe asa direct, dar isi dadu seama ca nu are nimic de pierdut si ca ar avea atat de mult de castigat daca ar invata cum sa lumineze…

“Buna ziua”, rosti el, “va deranjeaza daca va pun o intrebare? As vrea sa stiu ce va aprinde pe voi?”

“Cum adica ce ne aprinde?” intrebara ele.

“Ce va aprinde incat sa incepeti sa luminati?” intreba din nou licuriciul.

“Ah, deci asta era? Pai nu stim prea sigur, dar credem ca tufisul de miere e cauza: de cate ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”

Asta insa nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, caci de cand vorbea cu ele era tot langa in tufisul acela si nu se intampla nimic. Le-a multumit fetelor si zbura mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia intr-un tufis de mure si il gasi luminand ritmic in timp ce canta. Lumina sa era impresionanta! Acesta ii facu semn sa nu-l intrerupa.

“Spune acum! Ce intrebare poate sa fie asa de importanta incat sa ma intrerupi din cantat? ”.

“Cum iti aprinzi lumina?” intreba licuriciul.

“Nu m-am gandit la asta. Ori de cate ori cant, lumina mea se aprinde si ramane asa pana la finalul catecului. Acum te rog sa nu mai spui nimic: incep din nou concertul.”

Licuriciul incepu si el sa cante, in speranta ca-i va aprinde si lui lumina…dar nimic. La auzul glasului sau ceilalti licurici isi astupau urechile.

De data asta isi intinse aripile si zbura drept spre Zana licuricilor care sclipea intr-o tufa de laur. Ea era considerata drept unul dintre cei mai intelepti licurici si era respectata pentru lumina ei. De data asta trebuia sa primeasca raspunsul.

“Oooo, sunt mai multe feluri in care-ti poti aprinde lumina” ii spuse zana.

“Intr-adevar, deja cunosc o multime de moduri, care insa din pacate nu functioneaza la mine”, spuse licuriciul. Si i-a povestit de cele petrecute.

“Bineinteles ca acestea nu ar putea aprinde lumina ta. Desi exista o multime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face sa functioneze si acela esti TU.”

“Pai, nu inteleg, zise licuriciul,am incercat totul si nu o pot aprinde indiferent cat de tare m-as stradui”.

“Nici nu-i de mirare”, raspunse ea.

“Nu functioneaza daca te simti suparat sau daca tu cauti asta cu incrancenare. Primul lucru cu care poti incepe este acela de a te linisti.”

“Si cum sa fac asta?”, intreba licuriciul.

“Gandindu-te la lucruri care te linistesc. Sentimentele provin din gandurile tale si daca gandesti calm, te vei simti linistit. Incearca sa te gandesti la cea mai linistitoare imagine care iti vine in minte.”

Si licuriciul se gandi la imaginea lunii pline, intr-o noate calduta de vara. Isi imagina ca auzea cantecul greierilor si ca simtea o boare lina de vant atingandu-i aripile. Ofta de placere. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.

“Deja e mai bine”, spuse ea simtind o schimbare in el. “Acum esti pregatit sa inveti sa-ti aprinzi lumina. Gandeste-te la ceva ce faci intotdeauna cu placere.”

Si licuriciul incepu sa-i spuna o poveste de suflet care lui ii placea foarte mult. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme. Ascultandu-l , zanei ii dadura lacrimile la finalul povestii.

“Acum uita-te la lumina ta!” ii spuse ea, iar licuriciul se intoarse si arunca o privire peste umar. Reusise! Luminita lui se aprinsese pentru prima data in viata.

“Uaau, cum am reusit sa fac asta?”, intreba el.

“Ti-ai descoperit darul si anume acela de a povesti. Ori de cate ori faci ceea ce iti place, ori de cate ori iti pui darul in valoare, lumina ta se aprinde.”

“Dar, ce se va intampla daca se va stinge iar si nu o sa o mai pot aprinde?”, intreba el in timp ce lumina lui se stingea usor.

„Depinde doar de tine sa iti aprinzi lumina si sa o pastrezi asa. Gandurile negative ca cele pe care le aveai cand ai venit la mine nu fac decat sa o stinga. TU esti cel care are puterea de a o mentine aprinsa.”

Amin!

 Domnul să te ierte.
Domnul să te audă.
Domnul să te vadă.
Domnul să te iubească.
Domnul să te însoţească.
Domnul să te apere.
Domnul să te călăuzească.
Domnul să te mângâie.
Domnul să te ajute.
Domnul să te apere de vrăjmaşi.
Domnul să-i îmblânzească.
Domnul să-ţi moaie inima.
Domnul să te facă să nu ţii minte răul.
Domnul să te ajute să nu faci rău.
Domnul să te călăuzească să faci binele.
Domnul să te facă milostiv.
Domnul să-ţi dea putere să ierţi.
Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.
Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze,
Domnul să vă ajute,
Domnul să vă miluiască,
Domnul să vă păzească de tot răul,
Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească,
Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă ierte de păcate
şi în ceruri cu drepţii să vă păzească.
Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia şi rugăciunea lor,
şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor,
şi smerenia lor, şi răbdarea lor.
Binecuvintează, Doamne, osteneala lor,
şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor,
şi viaţa lor şi cu sfârşit bun îi miluieşte,
iar dincolo, la ziua Judecaţii,
un colţişor de rai le dăruieşte,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin!”

Multumesc

 

"Multe dintre afectiunile actuale nu reprezinta boli, ci simptome ale purificarii, ale trezirii.

Ele nu pot fi anihilate, alungate, diagnosticate dupa principiile fiziologice, mecanicizate, ale medicinei actuale.

Ele nu pot fi tratate cu pilule, nu raspund la antibiotice, sunt incompatibile cu operatiile chirurgicale.

Sunt incompatibile cu medicina care vede doar corpul fizic. Raspunsurile sunt in corpurile energetice, in structurile fine, subtile, ale corpurilor eterice, astrale, mentale.

Raspunsurile sunt in noile frecvente, in misiunea personala a fiecarei fiinte vii, in modul in care ea se adapteaza noilor vibratii, in cresterea Luminii interioare ...

Omul trezit este incompatibil cu retetele medicilor. El este ghidat spre schimbare continua, spre creativitate, spre ceea ce este nou.

Daca vor mai fi medicamente in viitor, acestea nu se vor mai prescrie pe retete ... Ele poarta deja un nume: compasiunea, pacea, empatia, bunavointa, iertarea, iubirea.

Noile medicamente sunt ale omului trezit, natural, spontan, creativ, liber ...

Este omul caruia nu-i mai e frica de boala, de moarte, pentru ca el se simte sprijinit si indrumat de ghizii sai spirituali, este pazit, vindecat, tamaduit ori de cate ori se acopera in Lumina.

Frecventele actuale trezesc la viata raurile interioare, iar corpul fizic poate suferi de oboseala, insomnie, alergii, ameteli.

Atunci cand Noul inlocuieste ce este vechi, depasit, dogmatic se pot produce tulburari de comportament. Asta nu inseamna afectiune psihica. Inseamna doar ca omul reseteaza un sistem limitat, lipsit de vibratie, de esenta si spirit.

Doamne te rog, alină sufletele celor care citesc acest mesaj și le umple inimile cu bucurie și speranță, să le iei grijile și necazurile, să ai grijă de cei bolnavi și dă-le sănătate tuturor! Amin!