Curpănul și stejarul Jos crescuse un curpăn frumos iar deasupra își răsfira crăcile un stejar
mândru. Pe curpăn stăteau legați bostanii mari și albi ca niște grei
bolovani de piatră, iar sus se clătina de-abia, de-abia, ghinda cea
măruntă.
- Vezi, prietene, zicea curpănul, ce nesocotit ești tu! După cât ești de
mare și de puternic, ghinda ta ar trebui să fie de zece ori mai mare ca
bostanii mei!
Iar stejarul îi răspunse:
- Cel ce se umflă și se îngâmfă, va scade și se va pierde; așteaptă,
prietene, să vină toamna, și atunci vom sta de vorbă amândoi.
Nu peste mult, veni și toamna cu bruma și vântul cel rece. Frunzele
curpănului se-ngălbeniră și vrejul se uscă; muncitorii rupseră bostanii
și-i puseră în car. Iar curpănul murind, își aduse aminte de vorba
stejarului și suspină:
- Dreptate mare a avut stejarul. Eu mă prăpădesc, iar curpenilor din
neamul meu, fie învățătura cuvântul acesta: „trufia de sine niciun preț
nu are, ci mai cuminte este cel ce-și păstrează cu inima închisă
darurile cu cari la împodobit Dumnezeu!“
Și de-atunci, curpănul nu s-a mai fălit!
