Curpănul și stejarul 

 Jos crescuse un curpăn frumos iar deasupra își răsfira crăcile un stejar mândru. Pe curpăn stăteau legați bostanii mari și albi ca niște grei bolovani de piatră, iar sus se clătina de-abia, de-abia, ghinda cea măruntă. - Vezi, prietene, zicea curpănul, ce nesocotit ești tu! După cât ești de mare și de puternic, ghinda ta ar trebui să fie de zece ori mai mare ca bostanii mei! Iar stejarul îi răspunse: - Cel ce se umflă și se îngâmfă, va scade și se va pierde; așteaptă, prietene, să vină toamna, și atunci vom sta de vorbă amândoi. Nu peste mult, veni și toamna cu bruma și vântul cel rece. Frunzele curpănului se-ngălbeniră și vrejul se uscă; muncitorii rupseră bostanii și-i puseră în car. Iar curpănul murind, își aduse aminte de vorba stejarului și suspină: - Dreptate mare a avut stejarul. Eu mă prăpădesc, iar curpenilor din neamul meu, fie învățătura cuvântul acesta: „trufia de sine niciun preț nu are, ci mai cuminte este cel ce-și păstrează cu inima închisă darurile cu cari la împodobit Dumnezeu!“ Și de-atunci, curpănul nu s-a mai fălit!